Petrescu și Mourinho

Dan Petrescu, simbolul eficienței și al pragmatismului dus la extrem ce au constituit crezul CFR-ului în ultimii ani, a fost fluierat și i-a fost cerută demisia la capătul meciului pierdut cu UTA, scor 1-3, pe teren propriu. Au trecut doar 11 etape din actualul sezon!

Adică nu suntem nici măcar la jumătatea sezonului regulat, iar în ceea ce privește tabloul general al campionatului abia s-au consumat un sfert din meciurile programate.

Orice obiectiv ce ține de Superligă și de Cupa României este încă viabil și chiar posibil, asta însemnând, e clar din capul locului, realizarea eventului după ce obiectivul european, de performanță și financiar a fost ratat. Cu Pafos. Din Cipru.

Cu atenția îndreptată în totalitate asupra campionatului, CFR se erija în principala favorită pentru a domina meciurile săptămânale, o abordare mult mai la îndemâna cluburilor noastre decât cea bisăptămânală.

Să joci pe două fronturi nu e tocmai apanajul echipelor românești, iar exemplele în sensul acesta atârnă negativ de sezoane bune. Prin calificarea FCSB-ului în grupele Europa League, în mod obiectiv șansele lor la titlu scădeau. Și încă aș spune că sunt destul de jos, tributul fiind plătit în goana către grupe din vară, perioadă când loturile nu sunt definitivate și punctele sunt pierdute mai des decât ar reclama-o valoarea echipelor. Au pățit-o CFR, Craiova, FCSB, Farul și Sepsi în trecut.

Întoarcerea la rădăcini

Ce faci însă atunci când Pafos, o echipă cu care CFR-ul lui Dan Petrescu în versiunea 1.0 nu ar fi discutat, te „scapă” de grijile continentale? Reacționezi rapid și foarte bine cu atât de fragila și tulburata echipă a Farului, cea care era să te scoată din cupele europene în urmă cu două sezoane deși nu mai avea nimic de demonstrat fiind deja campioană.

Răzbunarea lui Petrescu și falimentul strategiei dobrogene se transpuneau într-un 3-0 categoric la Ovidiu. Și de acolo părea să se producă eficientizarea mijloacelor către ceea ce Dan și CFR au abordat cel mai bine în ultimii 10 ani, competiția internă.

A venit FCSB-ul apoi și după 50 de minute se întărea convingerea de la Ovidiu, CFR se transformă în echipa de top a campionatului. Apoi, potopul! FCSB egalează, Sibiul nu ia gol în etapa următoare și UTA vine să pună bomboana pe o colivă a neputinței și uzurii clujene.

O lipsă a acumulării unor mijloace suplimentare atunci când cele de bază nu mai merg. O lipsă de acceptare a faptului că, în sport, ai nevoie și de un plan B sau C. Iar cum feroviarii au fost oglinda stilului propus de cel numit la un moment dat pe bună dreptate SuperDan, nu poți să nu te întrebi dacă nu cumva problema vine de pe bancă. Doar că fanii nu se mai întreabă, pare că au deja răspunsul.

Still The Special One?

O mie de kilometri la Sud-Vest, Jose Mourinho o prelua pe Fenerbahce în vară și ceremonia prezentării arăta ca una de celebrare a titlului. Un titlu care nu mai vine de peste 10 ani pe Șukru Saracoglu.

10 ani în care Galata a defilat (5 titluri), Besiktas a contat (3 titluri), ba chiar și echipe de plan secund, Basaksehir și Trabzonspor au cucerit câte un titlu. Inutil să vorbim aici despre pasiunea și înflăcărarea fanilor turci deși aș evoca un episod relevant în sensul polarizării din rivalitatea Galata-Fener.

Cu vreo 20 de ani în urmă, în bazarul din Istanbul, un vânzător ambulant încerca să mă convingă de faptul că Viorel Moldovan e cel mai bun jucător român ce a evoluat în Turcia, nicidecum Hagi sau Popescu, deoarece „Fener is always better than Galata”. Normal că 10 ani fără titlu generează o rană care nu are cum să se cicatrizeze pentru astfel de suporteri.

Portughezul a fost o garanție a succesului timp de 10 ani. Întâi la Porto, apoi la Chelsea, Inter și chiar și în prima parte a mandatului de la Real Madrid. Problema cea mai mare este că de vreo 10 ani, The Special One a cam eșuat mai peste tot, cu excepția titlului cucerit în 2015 la Chelsea.

Un Conference League cucerit cu AS Roma și o Europa League cu Manchester United înseamnă prea puțin în ultimii 10 ani pentru antrenorul ce a definit rezistența la fantezia tiki-taka propusă de marele său rival, Pep Guardiola.

Startul de sezon nu a fost unul dezastruos, însă Fener e pe 2, la umbra Galatei, iar înfrângerea clară din meciul direct doare de fiecare dată la fel de mult. Așa cum doare și ratarea Champions League după „dubla” cu Lille, o echipă bună, dar nimic altceva decât unul dintre locotenenții PSG-ului în Ligue 1. N-a fost dezastruos startul de sezon, dar a fost sub așteptări, iar această noțiune îmbracă ultimii ani din cariera lui Mourinho. Vă sună cunoscut?

Timpul și timpurile

Atunci când imprimi un stil, fie el plăcut ochiului sau doar eficient, acesta are în general și un termen de valabilitate. Pentru că viața, societatea și fotbalul evoluează și încep să învețe să combată. Dan Petrescu și Jose Mourinho, păstrând desigur proporțiile comparative, nu au fost antrenori norocoși, ci manageri foarte buni, mult mai preocupați de a câștiga meciuri decât fani.

Și au reușit asta ani de zile, în diverse competiții și la mai multe echipe. Unul dintre ei mult mai bun ca fotbalist, celălalt ca antrenor, ambii au scos maximum din ceea ce au pregătit și au fost un etalon al eficienței, pragmatismului și seriozității. Timpul trece însă implacabil. Știm asta. A trecut oare și timpul lor?