Magdalena Rusu (25 de ani), campioană olimpică la Paris la 8+1 (canotaj), este invitata „La feminin” din această săptămână. Un interviu emoționant în care vorbește despre copilăria și viața la țară, despre părinți și sacrificiile pentru a ajunge campioană olimpică la canotaj.
Pe 3 august, barca de opt plus 1 a României a făcut o demonstrație de forță pe canalul de la Vaires-sur-Marne, de la Jocurile Olimpice de la Paris. Magdalena Rusu, Roxana Anghel, Ancuţa Bodnar, Maria Lehaci, Adriana Adam, Amalia Bereş, Ioana Vrînceanu, Simona Radiş, Victoria Petreanu au condus cursa de la un capăt la altul și au zburat, așa cum le-a spus Antonio Colamonici.
A fost prima victorie în această probă de 8+1, după 20 de ani, de la Jocurile Olimpice de la Atena, atunci când în barca de aur era și Elisabeta Lipă. Magdalena Rusu este acum campioană olimpică, de două campioană mondială și de 7 ori campioană europeană. Într-un dialog „La feminin”, a vorbit despre greutățile vieții, dar și despre satisfacția muncii depuse.
- O nouă campioană olimpică ne trece pragul, Magdalena Rusu este alături de noi.
- Bună ziua, mulțumesc că m-ați invitat!
- Ce faci? Cum ești? Cum e viața ta după Jocurile Olimpice de la Paris?
- Este foarte frumoasă. Am avut și încă am liberul pe care îl așteptam de foarte mult timp și mă bucur. Mă bucur de liniște, mă bucur de pace. Mă bucur de ce nu am avut în acești trei ani, după finalizarea Jocurilor Olimpice la Tokyo.
- S-a mai dus din euforia câștigării medaliei sau încă ești, așa, un pic euforică?
- S-a mai dus puțin, dar de fiecare dată când o văd în cutiuță, îmi amintesc că o am și că nu este doar un vis. Aurul la Jocurile Olimpice este visul oricărui sportiv.
- Este cea mai strălucitoare medalie din palmaresul tău?
- Da, este, da! După 14 ani de muncă. Eu m-am apucat de canotaj la vârsta de 11 ani. A venit medalia de aur de la Jocurile Olimpice.
Magdalena Rusu: „La Paris am vrut să câștigăm aurul, să facem o cursă spectaculoasă și să batem recordul mondial!”
- Bucuria de acolo, de pe podium sau după ce ați trecut linia, o poți compara cu ceva? Mai există o bucurie asemănătoare în viață?
- Cred că această medalie poate fi comparată cu bucuria nașterii unui copil al unor părinți cărora nu le-a ajutat Dumnezeu să aibă copii și, probabil, la un moment dat, acest lucru a fost posibil. Cred că acest lucru poate fi comparat cu câștigarea unei medalii. Dorința de a avea un copil în brațe reprezintă și dorința câștigării unei medalii olimpice.
- Cum te-ai simțit în momentul când ai știut că ești campioană olimpică?
- Eu, când am plecat de acasă, cu barca de 8+1, simțeam că această medalie va veni. Dar nu va veni în momentul în care ajung acolo, când pun piciorul în bază. Simțeam și știam că această barcă merge foarte bine și cumva mă așteptam. Mă așteptam, totodată, să batem și un record mondial, pe care tot noi îl deținem, tot România.
- Corect.
- Eram atât de bine pregătite și atât de bine concentrate, iar când eram la start știam că celelalte țări vor încerca să ne bată. Pentru că noi suntem campioane mondiale de doi ani, campioane europene de mulți ani, nici nu le mai știu numărul. Și ele cumva știau că suntem favorite la această medalie și că dacă reușeau să ne bată pe noi, câștigau aurul. Și noi am plecat cu această ambiție. Iar când eram în start și ne-a dat drumul la semafor, am simțit că era Canada în dreptul nostru și chiar au trecut primele la 500, dar nu foarte departe.
- Dar...
- Noi știam ce viteză avem și știam că dacă ele mențin viteza aia, n-au cum să reziste, pentru că era un record mondial mult prea tare pentru acea viteză. Adică noi când ne antrenăm, ni se spune viteza cu care mergem și știm deja cam ce timp am scoate la finalul pistei. La viteza pe care o aveam și văzând că ele deja ne băteau la 500, știam că n-au cum să reziste până la capăt, pentru că ar fi bătut recordul mondial cu vreo 5 secunde.
- Interesant.
- Și nu erau un vânt și o apă de așa natură. Și știam că dacă noi menținem viteza aia, sigur o să le batem. Ca drept dovadă, nu au rezistat prea mult, că imediat, la următoarea sută, le-am dat jumătate de barcă și ne-am tot dus și ne-am tot dus.
- Și s-a cam terminat!
- Noi ne doream nu doar să câștigăm aurul, noi doream să facem o cursă spectaculoasă, adică să câștigăm cu un avantaj cât mai mare și, totodată, poate reușeam să batem recordul. Cred că am fi reușit să-l batem, dar era atât de multă lume în tribună. N-am trăit niciodată să fie atât de multă lume.
- Serios?
- Tribuna era întinsă până la 1.000 de metri. O bucurie de nedescris. Și era atât de multă gălăgie încât noi nu mai auzeam cârmăcița. Adică eu principal nu mai auzeam cârmăcița. Omul cel mic ce stă în bărcuță și comunică cu noi.
- Da, da.
- Ea ne-a zis că suntem pentru record, dar noi n-am auzit. Chiar dacă am ridicat foarte mult pe ultimul 500. Am avut cel mai bun 500 din toată cursa. Pe lângă faptul că toate bucățile au fost cele mai bune. Dar ăla a fost mult mai tare decât primul și, cu siguranță, puteam și mai mult. Dar n-am auzit-o... Mă bucur foarte mult pentru medalia asta. O așteptam și mă bucur că am câștigat în așa manieră și că am putut să facem spectacol cum ne-am dorit.
- Deci a fost un pic copleșitor că erau așa mulți oameni acolo?
- Copleșitor nu, era mai mult o bucurie. Nu am văzut niciodată atât de mulți oameni. La antrenament nu vine nimeni, vă dați seama! Suntem doar noi cu noi. Liniște deplină. Se aud doar palele cum vâslesc, cum intră în apă. Se aude șuierul șalupelor și cam atât. Nu ne antrenăm cu public și momentul ăla a fost ceva fantastic.
- Ce simți când îți cântă imnul?
- Simt că munca mea nu a fost în zadar. Munca noastră, nu doar a mea, pentru că am concurat în echipă! Și că îi putem face mândri pe cei care ne susțin. Nu există chiar un cuvânt anume să exprime acest sentiment. Doar mândrire, mulțumire și recunoștință.
- Trei medalii de argint la celelalte probe feminine și una de aur la băieți. Suntem bine sau puteam mai mult?
- Chiar foarte bine. S-au luat mult mai multe medalii decât ne așteptam. Ne dorim și mai multe. Viața merge înainte, iar podiumurile vor veni din ce în ce mai mult. Pentru că deja se și vede că suntem o echipă foarte valoroasă și ne dorim și mai mult. Nu ne mulțumim doar cu atât.
- Ne-am clasat și pe locul 3 la numărul de medalii la canotaj. Cât de importantă este această performanță?
- Da, este o performanță remarcabilă. În 1984, la Jocurile Olimpice de la Los Angeles, mi se pare că România a venit prima pe națiuni, la canotaj. Și nu știu de când nu s-a mai realizat la Jocuri Olimpice această reușită. Și consider că este ceva remarcabil. Mai ales că acum sunt mult mai multe echipaje față de atunci. S-au tras calificări pentru a putea ajunge la Jocurile Olimpice. Și, totodată, s-au tras și serii, și semifinale ca să putem ajunge în finale. Deci este un bonus ceea ce s-a întâmplat. Este remarcabil și ne bucurăm de munca noastră. Suntem foarte fericiți.
Magdalena Rusu: „Multă lume o sfătuia să facă avort că este bătrână! Iar ea nu s-a gândit la așa ceva”
- După Jocurile Olimpice ați fost în vizită la președintele României, la Palatul Cotroceni. Cum a fost?
- A fost foarte frumos. Mi-a plăcut. Am fost cu mama mea. I-a plăcut și ei. Ei mai mult pentru că la cei 65 de ani nu se aștepta niciodată să ajungă la Cotroceni, în fața domnului președinte. Și a fost impresionată, emoționată, după cum s-a văzut. Și eu m-am simțit foarte mândră. Pentru că ea m-a sprijinit cel mai mult de când am venit, până am ajuns eu să fiu destul de mare încât să o ajut eu pe ea. Ea a fost sprijinul meu financiar și mă bucur că pot să-i ofer această mândrie.
- Sunt sigură că este foarte mândră de tine.
- Da, da, da! Nu s-a așteptat niciodată. Eu m-am născut când ea avea 40 de ani și pe timpul acela nu exista așa de multă tehnologie, atât de multe informații cu privire la mame. Și se gândea că va fi o sarcină cu risc și probabil va muri la naștere. Multă lume o sfătuia să facă avort că este bătrână! Iar ea nu s-a gândit la așa ceva. Ea a zis că decât să moară copilul, mai bine să moară ea la naștere și eu să trăiesc! Și îmi zice și acum că uite că am trăit amândouă.
- Emoționant... Ce sfat ți-a dat și ți-a rămas în minte?
- Nu știu, mi-a dat multe sfaturi. Aveam 11 ani când am plecat. Eu acum, când stau să mă gândesc la nepotul meu, băiatul surorii mele... Are 11 ani și mă uit la el și mă gândesc câteodată că eu când aveam vârsta lui am plecat la canotaj.
- Da.
- Și mă uitam la el că nu e în stare să-și lege bine șireturile! Și eu zic: cum mama mea a putut să mă dea la acest sport și atât de departe? Eu am început la București... Norocul meu a fost că era sora mea la București. Sora mea mai mult a împins-o pe mama să mă lase, pentru că spunea că ea va fi acolo, lângă mine, mă va ajuta de câte ori voi avea nevoie. Dacă se va întâmplă ceva și nu-mi place, pot să merg la ea și să ajung ulterior acasă. Cumva stâlpul de susținere al performanței mele de la bun început a fost sora mea.
- Ce diferență e între voi?
- 20 de ani. Altă istorioară amuzantă, că sora mea avea 20 de ani și era însărcinată și în același timp era și mama. Și au născut amândouă! Mai am un nepot care este de-o seamă cu mine. Sora mea a născut în iulie și mama în septembrie.
- Spuneai că sora ta a insistat să te lase la canotaj...
- Sora mea a împins-o să mă lase mama și amândouă m-au susținut foarte mult să rămân aici. Ca sfat, mereu mi-a spus să am grijă la oamenii din jurul meu, mai ales că vin la București. Mama nu știa care este viața la București. Să am grijă cu cine vorbesc, în cine mă încred. Să reușesc să fac performanță dacă vreau și dacă îmi place.
- Și ți-a ieșit.
- Visam și eu pe atunci la medalia olimpică. Și mama, la fel, nu știa ce înseamnă medalia olimpică. Și uitați că după 14 ani, asta înseamnă medalia olimpică! Mult efort, multă muncă, multă susținere și multe sacrificii din partea nu doar a unui sportiv, ci din partea tuturor!
- Dar cum te-ai apucat de canotaj?
- Eu eram foarte înaltă în clasă la mine. Eram cea mai înaltă din clasă. Eram foarte dezvoltată pentru un copil de 10 ani. Eram în clasa a patra atunci. Și criteriul de selecție al canotajului este în felul următor...
- Așa.
- Vin antrenorii în școli și caută sportivii cei mai înalți, dar îi caută de la clasa a șaptea, a opta, încolo. Un antrenor nu ar intra niciodată în clasa a patra sau a cincea, cum de altfel și eu, dacă aș merge în selecție, nu aș intra niciodată în clasa cincea. Și m-a anunțat mătușa mea că au venit niște oameni și caută copii foarte înalți, ea știind că sunt cea mai înaltă din clasă, pentru sport, să facă performanță undeva la București.
- Interesant. Și ce-a urmat?
- Și eu, cum am auzit-o pe mătușa mea că explica acest lucru mamei, i-am zis că vreau să merg. Dar nu știam ce înseamă, ce reprezintă, ce poate fi canotajul de fapt. Și eu tot am insistat la mama că vreau să merg, vreau să merg și mama a vorbit cu sora mea, care era deja la București, că ea este măritată aici. Și atunci, cumnatul meu a luat în legătura, a sunat la Federația Română de Canotaj și de acolo mi-a dat un număr de telefon, numărul doamnei Carmen Tudorache, care a fost antrenor la CS Olimpia București.
- Și așa a început povestea.
- Am vorbit, i-am zis că sunt în clasa a 11-a și că mi-aș dori să vin la canotaj și aia întâi m-a pus să mă măsor, ce înălțime am și anvergura brațelor. Eu nu știam cum să mă măsor. Mi-a zis să mă duc la o clinică. Și eu aveam dispensarul, cum este clinica satului. Și m-am dus acolo, erau două asistente și aveau o riglă de un metru jumătate. Au pus-o pe perete, au tras o linie, m-a pus pe mine lângă. Eram mai înaltă de un metru jumătate, dar nu au mai măsurat diferența. Și ele au spus așa din ochi: "Are un 1,76 fata". La 11 ani. La 1,76, ai fi deja o sportivă foarte înaltă.
- Ha, ha, ha!
- Eu am acum 1,76! Anvergură, nu știu cum m-au măsurat, tot cu metrul ăla: "Are 1,85 anvergură". Și îi spun doamnei că am 1,76 cu 1,85: "Gata! Aduceți-o la București!". Am făcut transferul de la școală. Când ajung în fața ochilor dânsei, îmi spune: "Dar tu nu ai 1,76!". Mă măsoară, aveam 1,66.
- Și?
- A vrut să mă trimită acasă și apoi i-a spus și mama că am venit foarte greu la București, că nu aveam multe posibilități și am rămas la București până la vârsta de 14 ani.
- Așa s-a scris istoria, cum se spune.
- La momentul respectiv, făcând acum o paranteză, eu nu știam că există mai multe cluburi de canotaj în țară. Mă gândeam că doar la București ar fi. M-am întâlnit cu un antrenor de la Fălticeni, Vasile Avrămia. Eu sunt din comuna Baia și lângă mine, la șapte kilometri, este orașul Fălticeni. Și cu doamna Tudorache am făcut demersul ca eu să ajung la club acolo, să fiu mai aproape de casă.
- Și ai făcut transferul?
- În clasa 8-a, m-am transferat la Fălticeni. Fiind junioară, am stat patru ani la Fălticeni și apoi, având dublă legitimare cu clubul Steaua, la 18 ani m-am transferat direct la clubul Armatei.
- Dar nu ai mai făcut și alte sporturi până să ajungi la canotaj, nu?
- Cred că asta a fost menirea mea. Așa a fost, nu știu, dorința Celui de Sus ca eu să ajung la acest sport.
- Cum a fost impactul cu canotajul? Când te-ai dus la primul antrenament, când te-ai urcat prima dată în barcă...
- Prima dată, m-am urcat pe ergometru, pentru că era toamnă, nu se ieșea pe apă. M-am urcat pe ergometru, mi-a arătat cum să trag, am început să trag, nu înțelegeam mare lucru ce făceam eu acolo. Doar era un ceas și știam că acea medie trebuie să coboare ca să fie forța mai puternică. Și am început să trag. Media era din ce în cea mai bună. Doamna îmi spunea că media e bună, dar eu nu înțelegeam la ce se referă. Abia după trei ani mi-am dat seama ce înseamnă, de fapt, acea medie și care e scopul ei.
- Deci erai fascinată de ce ai găsit acolo.
- A fost frumos, îmi plăcea, nu știu, îmi plăcea tot! Era ceva ce eu nu aveam la mine acasă, fiind în sat. Iar apoi, când am urcat în barcă să vâslesc, eu am zis că nu, nu pot să fac față, că eu nu știu să vâslesc, eu nu înțeleg ce să fac cu vâslele.
- Ha, ha, ha!
- Că întâi înveți să vâslești cu ambele vâsle, abia când devii sportiv mai bun începi să vâslești pe o parte, ramă cum sunt de fapt eu acum. Nu înțelegeam cum să vâslesc cu pala, cum să răsucesc, cum să fac. I-am zis că nu pot să fac față.
- Și?
- Treptat, exersând, am reușit și mi-am dat seama care e treaba cu vâslele și am urcat în barcă și cum am simțit că vâslesc singură, am zis că gata, asta e menirea mea și asta trebuie eu să fac. Și am ajuns campioană olimpică după 14 ani.
„Am avut parte de bullying la școală, dar nu mi-am dat seama! Râdeau de mine cum mă îmbrăcam, dar ei aveau părinți foarte bogați”
- Cum a fost trecerea la București?
- Nu știu dacă realizam foarte bine că acea diferență e ceva colosal. Am luat-o ca fiind normală. Singura parte cu care m-am acomodat mai greu a fost școala. Pentru că la București, da, erau mult mai avansați față de cum eram eu la sat. Și cu mâncarea...
- De ce?
- Pentru că primeam trei mese pe zi, nu primeam mâncare între mese. Și eram obișnuită să mănânc când îmi doresc eu, când mi-era mie foame. Și, de exemplu, la prânz mie dacă nu mi-era foame, chiar dacă mergeam la masă, nu mâncam. Dar îmi dădeam seama că mi-era foame spre seară și trebuia să aștept până la 7 când era masa. Și cumva m-a ajutat această rutină să îmi obișnuiesc organismul că trebuie să aibă un meniu la o oră stabilită, nu când îmi doresc eu. Iar la școală mi-a fost foarte greu pentru că eram foarte rușinoasă. Eram atât de rușinoasă încât nu puteam să-i spun doamnei profesoare cum mă cheamă! Mi-era foarte rușine și am început să plâng în fața ei.
- Te-a întrebat cum te cheamă și ai început să plângi??
- Da, da, da! Și asta zic, că mi-a fost greu, la început, să mă acomodez, să pot socializa cu alți oameni și a comunica și a face echipă cu colegii. Nu știam ce-s colegii! Având mulți frați, cumva începusem să-i asociez cu frații mei, să mă comport cu ei ca și cum ar fi frații mei. Dar ajunsesem deja să îi consider atât de mult frații mei încât îi pâram la doamna orice făceau. Și nu-i OK, adică nu-i treaba noastră ce fac ceilalți din jur și, na, din greșeli învățăm.
- Dar ai avut parte și de bullying mai ales la început tocmai pentru că erai timidă?
- Cred că am avut, dar nu mi-am dat eu seama pe moment. Știa lumea că sunt sportivă, dar la școala unde eram eu erau niște copii foarte înstăriți. Erau cu părinți foarte bogați, chiar erau și din anumite emisiuni copii acolo. Eu am aflat ulterior, că nu știam de ei. Și, na, erau, arătau mult mai bine. Eu veneam cum se cerea, cu o pereche de pantaloni, cu o cămașă și la început mai râdeau. Dar după aia, treptat, când au început să mă cunoască, să ne cunoaștem, a fost OK. Chiar am unii colegi cu care mai vorbesc și-n ziua de astăzi.
- Ce ziceau despre faptul că faci canotaj?
- Acolo era o școală specializată pe baschet. Chiar am participat la un turneu de baschet, dar nu m-am priceput prea tare. Eram mai mult obligată să merg, m-a rugat domnul de sport că eram înaltă și era o bătălie între școli. Eram în clasa a șasea. Eu nu știam cu ce să mănâncă baschetul și am fost mai mult așa, din complezență în echipă. Nu știam mare lucru, nici nu m-a interesat, dacă eu făceam alt sport... Dar ce a ținut de școală și de sportul în sine am făcut. Adică, chiar dacă eu făceam canotaj și la școală mi se cerea să fac baschet, făceam, chiar dacă veneam obosită de la antrenament, eram și mică, nu știam, trebuia să driblez, trebuia să pasez, trebuia să fac de toate, ce se cerea acolo.
- Cum se împăcau școala și antrenamentele?
- Se împăcau foarte bine. Începeam școala la ora 8 și ieșeam la ora 2, iar antrenamentul îl făceam după-amiază. Uneori, făceam dimineața înainte de a pleca la școală, ceva jumătate de oră, atunci. După aia, când am trecut la liceu și începeam la ora 8, mă trezeam la 5 ca la 6 să fac antrenament până la 7 și.... După aia, repede, mâncam, duș, la școală, la 8 și ieșeam la 2. După aia, alt antrenament.
- Nu aveai timp liber?
- Nu, nu. Acum, dacă stau bine să mă gândesc, mi se pare un pic mai ușor acum decât atunci când eram cu școala, pentru că era un stres în plus. Pentru că trebuia să fii atent la școală, erai obosit, voiai să dormi, trebuia să iei note bune, trebuia să-ți faci temele, trebuia să înveți, adică ce este normal de făcut, doar că mi s-a părut mult mai greu atunci decât acum.
- Așa este. Da.
- Acum, da, și antrenamentele sunt grele, dar să mai am și un stres cu școala cred că ar fi prea mult. Pentru că terminam la ora două, începeam antrenamentul pe la ora trei jumate, patru, trebuia să mănânc la ora două. Dura până la șase. Era ora de masă și după aia, până seara la zece, că la zece era stingerea, ni se luau telefoanele, trebuia să-ți termini toate temele de făcut din ziua respectivă. Nu aveai timp liber deloc și cred că era un picuț mai greu atunci.
- Câți frați sunteți voi?
- Suntem 5 frați: 3 băieți și 2 fete.
- Și cum era atunci când erați mici? Erai cea mai răsfățată, cea mai protejată?
- Răsfățată nu eram, eram toți la fel. Era foarte frumos acum dacă stau bine să mă gândesc, era casa plină. Fratele meu mai mare, mai ales de Sărbători, de Crăciun, avea o gașcă de prieteni foarte mare și mergea cu uratul. Tot timpul aducea mulți prieteni de-ai lui acasă și era casa mereu plină. Acum când mă duc acasă, ei fiind deja căsătoriți, fiecare pe la casele lor, sunt eu cu mama și casa e mai goală. Era foarte fain, mie îmi plăcea. Nu mă lăsa niciodată să stau cu ei acolo. Mereu mă dădea la o parte: "Noi suntem băieți, nu ai ce căuta aici!". Dar era foarte frumos. Era casa plină.
- Vă mai și ciondăneați?
- Da. Mi-aduc aminte odată că eram bolnavă și nu mă puteam ridica de pe pat. Aveam gripă. L-am întrebat dacă mă poate muta el în altă cameră, la televizor, că acolo nu aveam televizor. Eu fiind mică, m-a luat de-un picior și m-a dat așa. Da, a fost amuzant.
- Deci mai erau și incidente.
- Da, mai făceau glume cu mine, că eu eram foarte atașată de mama și cum fac, de altfel, orice frați cu cel mai mic. "Nu este mama ta", că "Te-am luat din altă parte". Și eu chiar o "mușcam" și începeam să plâng. Făceau chestia asta până venea mama și mă împăca, spunea că nu e adevărat, că ei glumesc. Da, făceau din astea.
- Nu ripostai și tu?
- Nu ripostam, nu știam cum să ripostez. Nu știam ce este ăla ripostat. Eu doar ascultam.
- Care e cea mai dragă amintire din copilărie cu frații tăi?
- Sunt multe. Cred că cea mai dragă e din momentul în care fratele meu cel mai mare s-a căsătorit. Atunci a fost pentru prima dată când am asistat la o nuntă. S-a căsătorit și eram și noi pe acolo. Eu fiind mai mică, m-a îmbrăcat mama frumos. Eu mereu am trăit cu nepotul meu și l-am considerat ca și cum ar fi fratele meu, pentru că eram de aceeași vârstă. Mama mea a mai născut o dată, în următorul an, după ce m-a născut pe mine.
- Deci nu ești cea mai mică din familie.
- Nu, mai este un frate mai mic și noi trei. El fiind cu un an mai mic, noi trei mereu eram împreună, eram ca o gașcă mică, așa. Și ei fiind mai mari... sora mea e mai mare decât mine cu 20 de ani, fratele meu care e mai mare cu un an decât ea, deci cu 21 și celălalt e mai mare decât mine cu 17 ani cred. Adică este o diferență foarte mare între noi și ei deja erau adulți, noi eram niște copii. Și asta mi-a plăcut foarte mult că am asistat și noi la nunta lui, mergeam cu mașina. Cumva ăsta a fost sentimentul foarte frumos, că ne-a luat și pe noi. Până atunci nu ne-a luat niciodată, nicăieri. Dar ne-a luat cu el cu mașina.
- Ce spun sau ce au spus frații tăi despre parcursul tău în canotaj?
- Nu se așteptau nici ei la o performanță, cum de altfel nici eu nu mă așteptam, doar îmi doream. Și m-au susținut, mi-au dorit să merg cât mai sus, să câștig orice medalie îmi doresc eu. Am știut că sunt lângă mine orice decizie aș lua. Dacă aș mai face sport sau nu, sunt acolo.
- Susținerea e importantă.
- Da, cel mai mult m-a susținut sora mea. Ea a fost mereu lângă mine, ea fiind și aici când mi-era greu... Am mai avut și eu momente când mi-era foarte greu și ziceam că nu mai pot. Ea a fost singura care m-a susținut să merg mai departe. Mama, cum simțea că mi-e greu, zicea: "Hai, vii acasă?".
- Cum fac părinții.
- Chiar dacă ea m-a susținut să rămân, dar mai avea și partea asta de milă, să zic așa, pentru mine. Și dor, și pentru că sufăr. Ea încă mă vede copilul ăla de 11 ani, că nu a stat lângă mine să-mi observe creșterea, doar mă vedea de două ori pe an acasă sau o dată pe an și se trezea mereu că vin mai înaltă, mai schimbată.
- Da...
- Știu că am venit odată și fusesem acasă doar de Crăciun acasă și venisem abia anul următor, în octombrie. Și face: "Doamne, dacă te vedeam pe stradă, nu te recunoșteam!".
„Nu mă așteptam că voi face performanță în canotaj, dar îmi doream foarte mult! Noroc, dăruire și multă muncă”
- Dar care a fost cel mai dificil moment? Ai spus că te plângeai la sora ta. Care a fost momentul ăla în care te-ai gândit că poate ai vrea să renunți?
- Nu cred că am ajuns chiar în pragul ăla de greu. Au mai fost momente în care... Bine, eram micuță și spuneam că mi-e greu, dar n-am zis niciodată că vreau să plec. Mama mă invita să plec, să vin acasă. Dar sora mea spunea: "Hai, rezistă că, uite, mai este un pic, tu trebuie să-ți dorești să mergi mai departe!".
- Te susținea mereu.
- Chiar dacă ți-e greu anul ăsta, poți încerca anul următor să vezi cum ți-este evoluția. Eu la juniori nu am decât un titlu european, o medalie de bronz la Internaționale, iar la Mondiale am doar o medalie de bronz. Și mi-a zis: "Magda, nu este important junioratul, poate ajungi la seniori, la tineret, că acolo tot îi arată pe acești sportivi mari. Doar la seniori a făcut și doamna Lipă performanță". Și eu numai la asta visam, visam la seniorat, chiar dacă era multă muncă până atunci.
- Dar n-ai renunțat, ai tras tare...
- Și mulți colegi de-ai mei erau campioni mondiali de juniori, campioni europeni de juniori. Eu nu m-am putut niciodată compara cu ei în momentul ăla. Erau și mult mai înalți. Făcând o altă paranteză.
- Te rugăm!
- Eu, când am venit la canotaj, eram cea mai mică, eu sunt cea mai mică din tot lotul. Chiar dacă eram cea mai înaltă acasă. Deci mi-a trebuit foarte multă muncă să pot să țin pasul cu un sportiv care e mult mai înalt. Spre exemplu, am pățit odată ceva când eram la juniori. Criteriul de selecție spunea că primele 20 de fete intră în lot.
- Așa.
- Eu aveam 15 ani, am venit pe locul 6 și mi-au spus că eu nu pot intra în lot deoarece nu am parametrii. Pentru că eram prea mică și nici kilogramele nu prea mă ajutau, că aveam 1,66 cu 53 de kilograme. Și mi-au zis că sunt pentru categorie ușoară. Și nu mi-am dorit să fac categorie ușoară, că nu mi-am dorit, nu m-am simțit în stare! Și mi-am dat seama la momentul ăla că eu, ca să pot să fiu în fața unor fete care sunt mult mai bine dezvoltate decât mine, trebuie să le bat cu mult mai multe secunde decât bat ele la alte fete.
- Adică?
- Să câștig în fața lor cu 30 secunde, cu un minut dacă pot. Că noi concuram în simplu atunci. Și în anul următor, asta am făcut. Am venit a patra și în fața mea erau trei fete care erau aproximativ de aceeași înălțime ca mine. După mine, erau fete mult mai înalte, dar distanța între mine și ele a fost mult mai mare și m-au lăsat să intru în lot. Și apoi, în următorul an, când era ultimul meu an de juniorat, au zis că la primele 10 fete care vin în clasament nu se mai ține cont de parametri. Și am scăpat și atunci.
- Deci trebuie să ai și puțin noroc până la urmă.
- Și puțin noroc, și multă dăruință, și multă muncă. Nu știu, cred că aceste piedici pe care le-am tot întâlnit în viață cumva m-au format să merg mai departe, să fiu omul care sunt azi.
- Ai câștigat numeroase medalii.
- Sunt nouă medalii europene, dintre care sunt șapte de aur, una de argint și una de bronz. La Mondiale sunt două la seniori cu barca de 8Ă1 și la juniori am medalia de bronz tot cu barca de 8+1.
- Ești mulțumită de palmaresul tău obținut până la vârsta de 25 de ani?
- Da, sunt foarte mulțumită că sunt foarte tânără. Am avut norocul... nu i-aș spune noroc... Am avut binecuvântarea intru în lotul de seniori la 19 ani. Eu când eram la juniori aveam mulți colegi campioni mondiali și europeni. Și când am intrat la tineret la 18 ani, colegii mei care erau campioni mondiali nu au reușit să facă față traiului care era acolo. Pentru că deja noi intrând în lotul de tineret, era cu totul altceva.
- La ce te referi?
- Trebuia să ai grijă de tine, existau susținătoare de efort, proteină, sucuri izotonice și cumva deja trebuia să-ți dai seama că dacă tu nu ai grijă de tine, nu are nimeni! La juniori, tot timpul a avut altcineva grijă de tine, pentru că nu erai cu mama și atunci antrenorul era tutorele tău, n-aveai ce face.
- Corect.
- Ca să faci performanță trebuie să ai grijă de tine! Și mi-am dat seama de asta în momentul ăla și am început să am mai multă grijă de mine, pe recuperare, pe refacere. Am beneficiat în momentul ăla de tot ce n-am avut, iar asta m-a ajutat și am crescut în performanță în fața lor și am început să-i bat și ca drept dovadă, la 19 ani eu am intrat în lotul de seniori. N-am crezut! Și nu credeam că momentul ăla este o evoluție a mea. Credeam că va fi doar în anul respectiv și atât. Și mă bucură că din 2019 până acum au trecut 5 ani și cumva am fost tot într-o evoluție.
Magdalena Rusu și gafa primarului din Popești-Leordeni: „Nici n-am observat că mi-au greșit numele, dar au schimbat diploma după două zile”
- Ce faci cu medaliile? Unde le ții?
- Le țineam acasă la mama. Acum le-am dus la Popești, unde sunt mutată, și le-am pus într-o bărcuță. Am o bărcuță de lemn care are un geam peste. E o vitrină mică, așa, și acolo le-am așezat, se văd toate medaliile. E foarte frumos: când vine o persoană la cafea și se așază pe canapea, vede măsuța cu toate medaliile. Am încercat cumva să-mi ornez casa cu toate amintirile pe care le-am avut, cu toate pozele. Am avut multe premieri și mai am încă de scos, de pus niște tablouri, dar în mare parte le-am aranjat.
- Ai primit de la primarul din Popești titlul de Cetățean de Onoare, dar și o plachetă pe care ți-au greșit numele...
- Am rămas foarte surprinsă că m-au sunat. Au găsit și numărul meu, au contactat-o și pe doamna Lipă ca să mă facă ei Cetățean de Onoare pe mine. În contextul în care eu aveam buletin de aproape un an și jumătate la ei. Am rămas foarte surprinsă și m-am dus cu tot dragul pentru că nu mă așteptam. Eu sunt Cetățean de Onoare și al comunei Baia, de unde sunt eu, și cumva a fost mai greu demersul. Sunt foarte bucuroasă și de acel titlu, dar nu mă așteptam pentru acest titlu chiar deloc. Adică atâta dăruire din partea unor oameni pe care nici nu-i cunoșteam. Ei nu mă cunoșteau și nici măcar nu aparțineam, nu m-am născut în localitatea asta. Și gafa a fost mică, să zic.
- Așa. Au trecut pe plachetă "Magdanela".
- Nu este gafa domnului primar. Eu nici nu am observat-o. Ei m-au contactat după ce mi-au dat diploma, seara, să le dau diploma înapoi pentru că este greșit numele.
- Nu ai văzut nici când ai ajuns acasă?
- Nu! Am citit-o, am ținut-o în brațe, am făcut poze cu ea, am făcut poze la diplomă, noroc că nu le-am postat. Ha, ha, ha! Și după aia, când m-au contactat că mi-au greșit numele, eu zic: "Nu are cum să-mi fi greșit numele!". Iau diploma, o citesc de trei ori, abia a treia oră mi-am dat seama că, da, era "Magdanela"! M-au chemat, a doua zi m-am dus, am dat diploma și peste două zile mi-au înapoiat-o.
- Aș vrea să vorbim un pic despre condițiile din România în ceea ce privește canotajul. Cum e? Voi plecați în cantonament în Italia...
- Da, plecăm în Italia, pentru că iarna este foarte frig, iarnă e foarte geroasă, lacul Snagov îngheța. În ultimii doi ani nu a mai înghețat, dar nu poți risca acest lucru.
- Și trebuie să pleci în străinătate.
- Trebuie să faci demersurile din timp, ca să poți primi aprobare și să mergi în altă țară. Mergem în Italia pentru a ne antrena mai mult datorită lacului și nu știu dacă s-ar putea face o infrastructură în România, pentru a ne antrena noi pe un lac în timpul iernii, care să nu înghețe. S-a început o bază olimpică în orașul Pantelimon și este o bază foarte frumoasă. Este în construcție, e foarte bine amplasată și cu buni constructori, iar lacul este genial.
- Da?
- Da, da! Am fost acum la Campionatul Național acolo și este printre cele mai bune lacuri la care am fost și pe am participat vreodată. Acum, dacă baza se dezvoltă foarte bine, cu siguranță nu vom mai pleca în Italia și ne vom antrena acolo. Urmează să vedem și cum va fi starea vremii, pentru că nu poți risca atât de mult. Poți să spui că iarna asta poate nu va fi atât de geroasă, că a fost cald în ultimii doi ani, dar dacă vine o iarnă geroasă și îngheață lacul?
- Lucruri imprevizibile.
- De-asta mai mult mergem în Italia și stăm până trece tot sezonul rece, apoi ne întoarcem. Iar despre infrastructura condițiilor din toată țara...
- Așa, cum sunt?
- Este un picuț mai greu, dar este mult mai bine decât în anii precedenți, când m-am apucat eu de sport și nu existau destul de multe condiții. Acum, datorită rezultatelor noastre și datorită doamnei Elisabeta Lipă, avem sponsori și mai ales că sunt și cei de la Petrom, care sponsorizează fix bazele de juniori și vor fi construite și făcute altele noi. Și asta este foarte bine. Pot spune că mă mândresc cu aceste rezultate că doar datorită lor și datorită nouă am reușit să facem această schimbare pentru sportul nostru. Nu era bine, dar începe să evolueze, să fie mai cunoscut, să vină mai mulți sponsori și să fie mai multe baze sportive în țară.
„Se poate trăi din canotaj! Antrenoarele noastre se spălau la lighean, noi n-aveam nici mașină de spălat”
- Care sunt cele mai dificile condiții în care ai fost nevoită să te antrenezi?
- Nu cred că au fost dificile. M-am adaptat în orice. Nu a contat. Acum, da, pentru copiii din ziua de astăzi, dacă nu ai, nu știu, o mașină de spălat și așa mai departe, sunt condiții rele. Dar noi n-am avut mașină de spălat atunci. Mai spălam la mână... Dar față și de timpul doamnelor noastre antrenoare, ele nu aveau nici duș! Se spălau în lighean și acum creștem și noi. Datorită lor s-au făcut aceste baze. Acum datorită nouă, se evoluează și crește infrastructura.
- Dar se poate trăi din canotaj?
- Da, se poate trăi din canotaj. Dar este multă muncă și multă anduranță, multă perseverență, multă ambiție și multă motivație.
- Ca peste tot...
- Pentru că dacă îți sacrifici copilăria în canotaj, măcar să o sacrifici cu un scop, să ieși campion olimpic și știi că de acolo vine tot ce ai nevoie. Campion olimpic, campion mondial, campion european. Și totodată îți cinstești țara și poate schimbăm și noi gândurile străinilor despre România. Acum când ne întâlnim cu străinii în alte țări, ne respectă.
- Sportul este un bun ambasador pentru noi.
- M-am întâlnit cu niște foste adversare, cu care am concurat la juniori și noi acum la Mondiale le-am bătut, iar ele îmi spuneau: "Mai știi când eram campioană mondială și ai venit pe trei?". Și zic: "A, uite, acum eu sunt campioană mondială și tu ai venit pe doi". Râdem și, cum v-am zis, ne respectă foarte mult, ne respectă rezultatele și ne respectă pe noi și cumva facem România mult mai cunoscută. Noi suntem ambasadorii acestei țări și ne bucurăm pentru asta.
- Se poate trăi din canotaj dacă ajungi la nivelul la care ați ajuns voi. În caz contrar, dacă ești un canotor mediocru, se poate trăi din canotaj? Sau știi colegi care să aibă și un job part-time pe lângă?
- Nu știu canotori care să aibă un job part-time pe lângă. În schimb, acum, juniorii, dacă ies campioni europeni, campioni mondiali și așa mai departe, primesc și ei o sumă de bani. Acum depinde și de clubul de unde fac parte. Au început cluburile să finanțeze sportivii juniori fiind.
- Ceea ce e foarte important.
- Și ca să facă canotaj, Federația Română de Canotaj le oferă masă, casă, echipament, tot ce au nevoie pentru a susține activitatea sportivă. Că îi mai ajută părinții cu un ban de buzunar, asta e normal. Dar ce ține de mâncare, de casă este achitat. Și eu, când am fost la început, am fost susținută tot de Federația Română de Canotaj. Adică nu e nevoie să vină cu pachețel. Din punctul acesta de vedere, cred că e sportul care oferă cel mai mult unor copii.
- Am înțeles. Un lucru pozitiv.
- Spre deosebire de, nu știu, alte sporturi unde trebuie ei să investească, părinții. Și dacă sportivul își dorește și este îndeajuns de bun să ajungă atât de sus, cu siguranță vor veni și merite mult mai mari.
- Chiar dacă îți sacrifici copilăria.
- Normal că sunt unii oameni care nu sunt făcuți pentru canotaj. Oricât ar încerca, nu le iese și atunci nu este nicio problemă. Este de ajuns să iei contact cu anumiți oameni, să faci niște legături, niște cunoștințe și cu siguranță cineva te va ajuta în viață. Nu rămâi niciodată pe dinafară.
- Așa este. Da.
- Niciunii dintre colegii mei nu au rămas vreodată pe dinafară chiar dacă au făcut sport sau fac în continuare. Deci nu vei fi lăsat deoparte și mereu la noi, în canotaj, s-a pus accentul pe școală, să-ți termini școala. Mereu a fost școala pe primul loc și asta e ca să-i oferi un viitor sportivului dacă el nu va face canotaj.
- Pentru că se poate întâmpla orice. Doamne ferește, te accidentezi!
- Da, spre exemplu, există liceu cu program sportiv. Eu nu am fost la acel liceu. Eu am fost la profil umanist pe științe sociale. Am colegi care au fost și pe mate-info, științe ale naturii. Deci nu ești obligat să fii pe profil sportiv dacă nu vrei.
„Nu știu dacă a făcut cineva un lucru atât de măreț ca Ion Țiriac! Îmi dau seama că se holbează lumea la mine”
- Cum te descurci cu mașina primită de la Ion Țiriac după Jocurile Olimpice de la Paris?
- Foarte bine. Dacă mă vedeți în trafic, vă salut. Deci pe toți cei pe care îi observ că se uită la mașină, îi salut direct. Îmi dau seama că se holbează, poate vor să interacționeze cu mine, poate vor să mă salute și au un pic de jenă și atunci îi salut. Chiar odată am observat-o pe Ilona în trafic. Era cu un prieten sau era soțul ei, nu știu. Și se uitau la mașină și arătau cu degetul. Eu nu am observat-o pe ea, am observat pe băiatul care arăta cu degetul și eu am dat geamul jos și i-am făcut cu mâna și apoi am observat-o și pe ea. Și m-au întrebat dacă e de la Țiriac și m-au felicitat. Alt domn mi-a făcut semn să dau geamul jos și mă filma în timp ce mă felicita. Ce a făcut domnul Țiriac... Nu știu dacă a făcut cineva un lucru atât de măreț ca el. Și mai ales cum le-a colantat, cum le-a aranjat, nu știu. Mai urma să scrie numele nostru pe ele, dar a zis că nu a scris numele pentru un simplu motiv, anume să nu-ți vandalizeze cineva mașina sau ceva. Așa, nu știe cine ești.
- Tu ce ai făcut cu banii câștigați din canotaj până acum?
- Am investit în imobiliare. Mai am un imobil tot în Popești. Ăla este mult mai aproape de metrou. Și acum mi-am luat un imobil în care stau. Mi-am achiziționat o mașină, iar din banii pe care îi mai am, momentan, îi am strânși în mai multe conturi bancare.
- Dacă ar fi să-ți deschizi o afacere, ce ți-ar plăcea să faci?
- O afacere? Nu m-am gândit la asta momentan. Ca să-mi deschid o afacere trebuie să lucrez în acel domeniu. Deci nu știu. Probabil că după ce mă las de sport, când mă hotărăsc în ce afacere să intru, cu siguranță o să lucrez în acel domeniu un an sau doi ca să pot să-mi dau seama ce este cu acea afacere. Că n-ai cum să deschizi o afacere dacă nu cunoști domeniul.
- Dar dacă ai fi milionară, ce ai face cu banii?
- Este o întrebare mult mai grea. Nu știu dacă voi ajunge vreodată milionară. Nu cred că voi ajunge vreodată ca domnul Ion Țiriac. Nu știu.
- Să facem un exercițiu.
- Nu vreau să mă gândesc chiar atât de departe. Vreau să mă gândesc pentru prezent și pentru ce aș mai putea face. Că astăzi pot să fiu aici, să fiu campioană olimpică și anul viitor pot să fiu, nu știu, acasă și să nu am niciun rezultat. Deci poate să fie totul foarte imprevizibil. Poți fi în vârful muntelui și în două secunde să te afli pe câmpie.
- Ce faci în timpul liber? Ce îți place să faci?
- Îmi place foarte mult să ies. Să ies cu prietenul meu. Când era Calea Victoriei pietonală, pe acolo mergeam. În fiecare săptămână, acolo mergeam. Îmi plăcea atât de mult să mă plimb, să văd atât de mulți oameni. Îmi place să cunosc lumea, îmi place să comunic. Acum să comunic, că în trecut nu comunicam deloc. Îmi place să ne plimbăm prin țară.
- Pe unde?
- Am fost la munte, am fost la Sinaia, la Brașov, de mai multe ori. Am fost recent în Bihor. Toată lumea mă întreabă ce am făcut în vacanța aceasta, dacă am ieșit în afara țării și nu mi-am dorit niciodată momentan să ies în afară.
- De ce?
- Îmi doresc foarte mult să cunosc România, să cunosc tradițiile ei, să ajung și prin Maramureș mi-aș dori foarte mult. Îmi place să mă plimb prin țară.
- Ai fost recent la nunta colegilor tăi, la Maria și Florin Lehaci. Cum a fost?
- Wow! A fost o nuntă... Nu am văzut niciodată atât de mulți invitați la o nuntă. Cred că au fost aproape 600 de invitați, dacă stau bine să mă gândesc. 500 și ceva, aproape 600. Foarte frumos a fost. Am plecat dimineața la 7 de acolo.
- Ei și-au găsit sufletul pereche în canotaj pentru că petrec tot timpul în sportul ăsta. Este mai dificil în canotaj sau în sportul de performanță în general să-ți găsești sufletul pereche?
- Este dificil pentru că tu socializezi cu toți oamenii de acolo, îi cunoști. Vrei, nu vrei, te întâlnești măcar o dată cu un sportiv, cu un coleg de-ai tăi, la masă, la antrenament. Este greu că oricum îl cunoști, toată lumea știe despre toată lumea. Și să mai faci și o legătură cu el este ceva frumos, dar este greu în același timp, pentru că te gândești: "Măi, dacă rămân cu el, dacă nu, dacă...".
- Așa este, da!
- Sunt multe gânduri. În momentul în care ajungi să întemeiezi o familie cu el, este ceva mai mult decât niște gânduri pe care tu le-ai pus în urmă cu ceva timp. Este, nu știu, tot așa, ceva de nedescris, mai ales că avem atât de multe cupluri căsătorite, adică nu doar cupluri. Cum ar fi familia Cozmiuc, că ei au fost primii, familia Adam și au mai fost alții, dar s-au lăsat de sport și acum ei...
- Dar uite, tot din canotaj. Pare că din exterior e mai greu să-ți găsești pe cineva.
- Da, probabil din cauza faptului că nu avem atât de mult liber. Eu mi-am întâlnit prietenul pe care l-am acum... logodnicul, că m-a cerut în căsătorie la Campionatul Mondial din 2022! Ne-am întâlnit la facultate. Așa ne-am întâlnit că în altă parte, unde puteam să-l găsesc? Din cauza faptului că nu avem atât de mult timp liber... Să găsești din alt domeniu, nu știu, IT-ist, să zic, e cam greu. Că el nu iese și stă la calculator, tu stai în partea cealaltă, nu aveți drumuri să vă intersectați. Dar tot ce ține domeniul sportului mai mult, că și al meu a făcut rugby.
- Te așteptai să te ceară atunci în căsătorie?
- Nu, nu. Nu mă așteptam nici să-l văd!
- Nu știai că e acolo?
- Nu, nu! Nu îmi doresc să vină de obicei familia la campionatele acestea importante, pentru că mi-e un pic frică așa, nu știu, poate nu câștig, poate nu iau medalie și nu îmi doresc să se simtă într-un fel. Oricum, ei sunt foarte mândri că se află acolo, dar așa mă gândesc eu, mă gândesc să nu-mi ofere o emoție pe care eu n-aș putea să o stăpânesc. Și mă bucur că a făcut un bine că nu mi-a zis că vine și m-am trezit cu el acolo. Și da, nu mă așteptam la momentul ăsta de la el!
„Sunt un om foarte zâmbăreț, foarte optimist, un om bun! Mai și mint pe alocuri persoanele care trebuie mințite”
- Cum este omul Magdalena Rusu?
- Sunt un om foarte zâmbăreț, foarte optimist. Sunt un om bun. Lumea cu care m-am mai întâlnit mi-a zis că sunt un om bun. Sunt un om onest. Dar nu onest în totalitate. Probabil mai și mint pe alocuri persoanele care trebuie mințite. Mă iertați. Acum, am făcut o glumă.
- Uite, asta te face o persoană onestă că tocmai ne-ai spus asta.
- Da. Ha, ha, ha! Sunt foarte iubitoare. Țin la persoanele din jurul meu foarte mult. Și, nu știu, las oamenii să mă catalogheze cum doresc ei.
- Voi sunteți foarte multe fete acolo. Cum vă înțelegeți între voi? Există conflicte?
- Noi ne înțelegem foarte bine. Nu cred că au existat conflicte între noi. Poate că dacă au existat, nu știu, au fi fost minime, că nici nu mi-aduc aminte de vreunul! Ne înțelegem foarte bine. Este o relație prietenie-colegialitate mai mult și nu au existat conflicte atât de mari, niciodată.
- Tu știi să înoți? Un coleg canotor a spus că nu știe să înoate.
- Da, nu mai știu cine a zis că nu știe să înoate. Eu știu să înot, da! Am fost la la complexul "Lia Manoliu" și acolo am învățat să înot, de acolo am primit și viza de înot.
- Deci dacă, Doamne ferește!, se întâmplă ceva, colegele se bazează pe tine.
- Da, pe mine. Le salvez sigur pe toate.
- Pe final, spune-ne trei femei care te-au inspirat în viață și în carieră.
- Doamna Elisabeta Lipă, în prim-plan, pentru că de când eram mică, de când am venit, ea era idolul meu și încă e.
- Mai departe.
- Mama mea, pentru că este foarte ambițioasă, adică cred că tăria asta de a rezista și a merge mai departe este de la ea.
- Și?
- Și sora mea. La ea am văzut femeia demnă și cum trebuie să arăți în societate. Eu m-a învățat cum să mă comport, că eu nu știam, fiind de la țară. Sora mea m-a alăptat pentru că nepotul meu nu voia de la ea și-am făcut schimb de copii. Deci acestea sunt cele trei femei.
VIDEO. Episodul integral „La feminin” cu Magdalena Rusu
- (P) Petrom este sponsor principal al Federației Române de Canotaj și susține viitoarea generație de campioni prin programul „Energie pentru performanță”.
{{text}}