Va veni și momentul în care echipa națională nu va mai câștiga. Cum va fi tratat atunci selecționerul?
De două luni încoace, pe adresa lui Mircea Lucescu sosesc cantități impresionante de complimente, de la admiratori constanți de-ai săi, dar și „din partea cealaltă”, de la persoane cu care nu avusese întotdeauna cele mai trandafirii relații.
Imunizat de propria sa operă
Antrenorul echipei naționale e apreciat, selecția i se contestă foarte puțin (a încercat, de pildă, Gigi Becali, când cu Bîrligea, dar și-a luat repede vorbele înapoi) sau deloc, foarte puțină lume comentează abordarea tactică a meciurilor, alcătuirea formulei de start, schimbările. Până și convocarea lui Ianis Hagi la acțiunea precedentă (fără vreun meci la seniori până la acea data) a fost tratată în deplin acord cu decizia selecționerului.
Vârsta, opera sa de fost mare jucător și de imens antrenor, dimensiunea sa nu doar fotbalistică, ci și umană, îl imunizează pe nea Mircea în fața contestărilor. Orice alt selecționer (ce-i drept, cu vreo treizeci și ceva de ani mai tânăr, așa i-am avut pe ultimii trei) ar fi avut de înfruntat un ocean de rumori pe tema selecției, dar și pe alte teme.
Să nu uităm cine suntem!
Când e bine, e liniște, dar oare poate fi mereu totul roz? Firește că nu! Încă nu s-a inventat echipa care să câștige toate meciurile. Nici măcar prima clasată în ierarhia FFA, ce să mai spunem de România, locatara poziției cu numărul 45?! Inevitabil (nădăjduim să fie cât mai târziu) vor veni și rezultatele negative.
O grupă slabă, dar periculoasă
Se colportează ideea că acceptul lui Mircea Lucescu de a deveni selecționer a venit și în contextul grupei destul de străvezii valoric din Liga Națiunilor. O teză însă cu totul volatilă. Dacă România era, să zicem, în locul Israelului, în eșalonul valoric cel mai de sus, în grupă cu Italia, Franța și Belgia, nimeni nu s-ar fi opărit la niște înfrângeri decente, un gol-două dferență, iar un punct ciupit uneia dintre ilustrele adversare ar fi fost receptat ca un triumf național.
Dar, în condițiile de față, în eșalonul al treilea valoric din ENL, un rezultat negativ în fața uneia dintre adversarele pe care le avem ar fi aprins șira de paie. De aceea Lucescu a riscat mai mult înfruntând Kosovo, Cipru și Lituania, în fața cărora n-avea voie (și n-are, pe mai departe) să facă pași greșiți.
Ce va fi când vom pierde?
Dar cum vor fi și rezultate negative (în preliminariile CM, care vor începe în primăvara viitoare, vom înfrunta cu certitudine măcar o ”mare putere”), e interesant care vor fi atunci reacțiile. Își vor intra în rol cei 20 de milioane de selecționeri, știind că în fiecare dintre noi zace câte un latent antrenor al echipei naționale?
Își vor aduce aminte ”neprietenii” de altădată ai lui Lucescu de divergențele din trecut? Nu e exclus să se întâmple așa, fiindcă niciodată obiectivitatea n-a fost printre însușirile noastre de bază.
Mircea Lucescu, foto: GSPDoar jumătate din cugetarea sa preferată
Când colții contestatarilor vor începe să scrâșnească, Mircea Lucescu probabil că se va gândi la una dintre cugetările fundamentale ale carierei sale, preluată, dacă nu greșesc, din gândirea fostului premier britanic Benjamin Disraeli: ”Prețul succesului e invidia, iar prețul eșecului e singurătatea”.
Atunci va constata și vom constata că Disraeli n-a avut decât pe jumătate dreptate. Prețul eșecului nu va fi însingurarea, ci contestarea din partea celor care acum îi vând ieftine bilete de favoare.
{{text}}