Din familie româno-nigeriană, a cucerit 12 titluri, a jucat o finală de Liga Campionilor, iar acum se retrage: „Am zis: «Doamne, ce urât e în Moldova!». Mentalitatea e diferită față de cea a ardelenilor”

Săptămâna trecută, Nneka Onyejekwe (35 de ani), una dintre cele mai titrate voleibaliste din România, și-a anunțat retragerea, prin intermediul unei postări pe rețelele sociale.

Născută în Hațeg, într-o familie româno-nigeriană, Nneka Onyejekwe a evoluat în România (CSM Galați, CSM Volei Alba Blaj, Dinamo București, CSO Voluntari), Elveția (Volero Zurich), Franța (RC Cannes) și Germania (Dresdner SC 1898), având în palmares peste zece titluri naționale și alte trofee cucerite atât la nivel național, cât și la nivel european.

În această primăvară, după un sezon petrecut la Alba Blaj, Nneka a așteptat să se concretizeze o ofertă de a juca în Statele Unite ale Americii, dorindu-și să își încheie cariera peste Ocean. Planul însă a căzut, astfel că jucătoarea a decis să pună capăt carierei sale, după 23 de ani de activitate, la junioare și senioare.

„Mai puteam, dar mental nu am mai vrut. Îmi doresc să prind rădăcini. Cu siguranță, aș fi cântărit altfel dacă Clujul ar fi avut o echipă OK. Aș mai fi putut să joc aici. Mi se pare că am luat decizia la momentul potrivit. Așa o să am mai mult timp să cresc în alte direcții și în proiectele următoare. Mi-a ajuns. Nu mi-e dor să joc, nu mi-e dor să mă antrenez. Ador să mă uit la volei. Nu-mi văd viața fără el. Sunt prea îndrăgostită. A intrat prea adânc virusul ăsta în mine ca să îmi atârn ghetele în cui și să zic «gata, nu mai vreau să aud de volei»”, a explicat Nneka, într-un interviu exclusiv pentru GSP.ro.

Fosta finalistă a Ligii Campionilor a dezvăluit că a pregătit momentul retragerii alături de un terapeut, pentru a putea trece mai bine peste această situație despre care unii spun că reprezintă „prima moarte” a unui sportiv:

Din familie româno-nigeriană, a cucerit 12 titluri, a jucat o finală de Liga Campionilor, iar acum se retrage

„Totul a mers natural și am pregătit momentul de ani de zile. În primul rând, cu ajutorul terapiei. Terapeuta mea a insistat: «OK, hai să vedem ce faci pe lângă volei și după viața sportivă, după ce îți închei cariera. Ideal ar fi să nu sosească acea clipă și să intri în panică sau să faci o depresie, fiindcă nu știi încotro să o apuci». Și atunci, pentru mine, a fost chiar o binecuvântare să am libertatea de a alege când pun punct carierei. Există și foarte multe exemple negative în care oamenii sunt forțați să renunțe la sport din cauza unor accidentări sau a altor probleme.”

Nneka Onyejekwe: „Ultima oară când am zis «niciodată», am ajuns să joc în Moldova”

În ciuda faptului că s-a pregătit pentru această ruptură, perioada a fost una copleșitoare pentru Nneka Onyejekwe. I-a oferit însă oportunitatea de a reflecta la cariera ei și de a discuta cu o mulțime de oameni pe care i-a întâlnit prin intermediul acestui sport.

Onyejekwe spune că îi vor lipsi coechipierele sale, atmosfera din vestiar și viața în cadrul unei echipe. În același timp, s-a bucurat să citească ploaia de mesaje primite și să înțeleagă impactul pe care l-a avut asupra fostelor ei colege.

„Asta cred că m-a emoționat cel mai tare - că mi-au scris mesaje private o grămadă de foste colege care, nu știu, mă vedeau ca pe un exemplu în viață. Cred că nu prea am realizat lucrul ăsta. Multă lume îmi zicea mereu: «Nneka, tu ești un model»”, a mărturisit fostul centru al echipei naționale.

„Nu mi-am propus dar, no, involuntar, a venit și lucrul acesta. Mă bucur că am avut un impact pozitiv asupra unor copii, asupra unor sportivi. Știu cum a fost pentru mine să încep și să fiu cea mai mică din echipă.

Nu am avut mereu experiențe pozitive. Și atunci întotdeauna am zis că eu o să fiu un exemplu pozitiv, o să am răbdare și o să le ghidez pe cele mici. O să fiu acea persoană de care n-am avut eu parte, a adăugat Nneka.

Nneka Onyejekwe și-a luat câteva luni sabatice în care să se odihnească, să își reîncarce bateriile și să se gândească la următoarea etapă a vieții sale. Își dorește să rămână aproape de sport, însă nu din postura de antrenoare:

„Momentan nu. Nu simt nevoia dar niciodată nu zic niciodată. Ultima oară când am zis «niciodată», am ajuns să joc în Moldova. Nu știi încotro te duce viața, dar sunt deschisă la orice”.

Între timp, Nneka a vorbit despre copilăria ei, despre începuturile în volei, despre primele trofee câștigate și transferul în străinătate, despre revenirea în țară și succesul cunoscut alături de Alba Blaj, dar și despre naționala României și importanța terapiei.

- Să ne întoarcem în trecut, să începem cu începutul. Te-ai născut într-o familie atipică, mai ales pentru anii respectivi. Nu prea existau cupluri mixte. Cum au ajuns să se cunoască părinții tăi?

- Taică-meu era student la Arte Plastice și maică-mea la Chimie, în Cluj. S-au cunoscut, s-au plăcut, s-au îndrăgostit și mai târziu am urmat noi. Mai am doi frați mai mari, Odi și Chike. Eu sunt mezina, protejata. Asta e povestea lor.

- Cum a fost copilăria cu doi frați mai mari?

- Când eram mică, era uneori enervant. Diferența era destul de mare între noi... mă rog, nu chiar mare, dar când venea vorba de jocuri, de anturaj, era însemnată. Și atunci, de multe ori, știu că nu voiau să mă ia cu ei. Și mergeam așa supărată la maică-mea: „Mami, Odi cu Chike nu mă iau cu ei” - „Lasă, stai aici cu mine”. Și așa m-am transformat într-o mămoasă. Dar de la 16 ani m-au luat cu ei peste tot. Atunci a fost momentul: «Nneka, vii cu noi de rev, nu mai stai cu mami și cu tati».

Discuții între frați: „Cum să stai acasă? Să te uiți la Stela Popescu și la Arșinel?”

- Cum de au luat decizia asta? Că de-obicei frații mai mari nu îi iau pe cei mai mici cu ei.

- Oricum eram plecată de acasă de ani de zile. La momentul respectiv, jucam deja la Galați. Venisem în vacanță pentru câteva zile. Atunci locuiam la Zalău. Și ne-am dus la o cabană cu ceva prieteni de-ai lor. Și atunci au zis: „Hai, vii cu noi!” În prima fază am zis că nu vin, stau acasă. „Ce faci, du-te, tu, cum să stai acasă? Să te uiți la Stela Popescu și la Arșinel?” Din momentul ăla, cam așa, următoarele revelioane tot cu ei le-am făcut.

- Acela a fost momentul în care relația dintre voi a devenit mai strânsă?

- Nu, relația dintre noi a fost mereu una puternică. Când eram mici, îți dai seama, scandaluri. Dar în momentul în care am crescut și n-am mai stat în același loc, n-am mai locuit împreună, atunci am devenit foarte apropiați. Și în continuare suntem așa. Și mă bucur foarte mult că părinții mei au avut un rol foarte important în asta. De când eram mici, mi-au zis: „Băi, sunteți frați, trebuie să vă înțelegeți”.

- Cum ai început voleiul?

- Voleiul l-am început în momentul în care m-a văzut o antrenoare. În momentul în care Chike trebuia să înceapă handbalul, să aibă admiterea la liceu, nu mai țin minte exact. Atunci ne-am dus și în vestiarul respectiv, era și antrenoarea de volei. Doina Mureșan m-a văzut, eram înăltuță, aveam toate calitățile pentru volei și m-a întrebat dacă nu vreau să joc volei. Eram neinteresată, îți dai seama, cum să mă despart de maică-mea?

- Înainte ai mai încercat voleiul sau un alt sport?

- Nu, niciun sport. Doar așa, să alerg prin curte sau educație fizică de la școală. În primă fază am zis: categoric nu, nu plec eu de acasă nici să mă legi. Asta se întâmpla undeva prin iunie, cred, sau poate chiar mai devreme, nu mai țin minte exact. Și pregătirea trebuia să înceapă în 16 iulie. Dar am tot calculat lucrurile și mi-a zis totuși să încerc. Taică-meu mi-a zis: „Dacă nu-ți place, nici o problemă, nu trebuie să practici volei. Dacă vrei alt sport, ok, dacă nu, ce vrei tu să faci, aia o să faci, dar importantă e școala. Asta e baza, să ai școală”. Și, într-un final, m-am hotărât. Maică-mea cu taică-meu au venit cu mine. Pe 16 iulie am intrat la Unirea în Cluj, în sală, la primul antrenament. Și la vreo o săptămână după asta, urma să plecăm în cantonament la mare și la munte, trei săptămâni.

- Deci ai început în forță...

- În forță, am plâns după ce o plecat maică-mea... Am stat în internat la Unirea și aveam două colege mai mari de cameră. Eu aveam 11 ani, că încă nu făcusem 12 ani, și colegele mele aveau 16-17, îți dai seama, eram „copilul”. Eram acolo plânsă, nu mâncam, nu-mi trebuia nimic, tot „vreau la mami, vreau la mami”. Și atunci a hotărât să-l trimită pe Odi, pe fratele meu, la mine. El era în vacanță și i-a zis: „Du-te și stai un pic cu Nneka, până pleacă în cantonament”. A venit și a stat cu mine câteva zile.

Amintiri din copilărie: „Pedagogii au fost înțelegători cu noi... Îl mai lăsau să vină să vadă ce fac”

- Deci Odi a venit numai pentru perioada aceea și apoi Chike urma să se mute acolo.

- Da, da, da. O stat câteva zile cu mine și, când ne-ntorceam din cantonament, deja Chike ar fi început pregătirea și ar fi fost acolo. Și pe lângă asta și pedagogii au fost înțelegători cu noi doi, că în mod normal băieții nu aveau voie pe palierul fetelor și invers. Dar, știind că eu sunt sora micuță, îl mai lăsau să vină să vadă ce fac.

- Voleiul, în sine, ți-a plăcut când ai avut primul antrenament?

- Nu, ce să-ți placă? Că nu știi nimic. Nu mi-a plăcut în prima fază. Și probabil a căntărit foarte mult și partea asta mentală și emoțională. Eram un copil care suferea, care se simțea abandonat, care nu înțelegea ce se întâmplă cu el și ce trăiește. Și atunci cred că era foarte greu să-mi placă din prima. Dar după cantonament, când am legat prietenii cu fetele și mi-a fost mult mai ușor, atunci da, a început încet-încet să-mi placă. Odată ce am învățat un pic și tehnică să prind un pic mișcarea... După câteva luni a început să-mi placă voleiul.

- Totul se leagă de relațiile cu oamenii din sport...

- Da, da, da. Până la urmă, dacă te integrezi într-un loc, ajungi să îndrăgești locul datorită oamenilor și datorită experienței pe care o ai.

- Erau dure antrenamentele?

- Nu, nu erau.

- Mai mult joacă?

- Nu neapărat. Făceam foarte multă tehnică și la momentul respectiv era foarte multă frustrare, că întotdeauna voiam să-mi iasă. Am fost foarte ambițioasă să stau, să-mi iasă. În primul an de volei am bătut foarte mult mingea la perete. Era prietenul meu cel mai bun. Că trebuie să înveți să dai pas și să faci preluare de jos ca să intri într-un exercițiu. Dar a fost ok. Cantonamentele erau, în schimb, grele.

- La mare?

- Da, la mare. Știu că ne trezeam la cinci și ceva. Aveam antrenament pe plajă cu mingi, cu sticluțe, cu gărdulețe. Era greu. Eram mică, îți dai seama, slăbuță, ce să țin sticluțele de jumătate? Aveam 11 ani și urma să fac 12 ani în august. Sticluțele mi se păreau grele, îți dai seama, pline cu nisip. Și făceai câteva mișcări, le lăsai. Partea bună era că aveam colege și mai mici decât mine, din categoria minivolei. Și, no, era drăguț că mai închideau ochii antrenoarele la noi când vedeau că chiar e greu. Partea nasoală era seara, când trebuia să alergăm pe plajă.

Nneka: „Tata a încercat să ne explice de ce oamenii se uită la culoare și nu la ce avem noi în cap sau în suflet”

- Cum era viața în Cluj cu fratele tău?

- Nu prea ne vedeam, că aveam programe diferite. Chike era la liceu, la Unirea, eu eram la școala Horea, de pe strada Horea, deci aveam ceva de mers pe jos până la școală. După ce terminam școala, aveam antrenament, apoi lecții și, next day, de la zero.

- Deci nu vă prea vedeați, dar era așa un confort psihic că el e în Cluj.

- Da, da, da. Adică nu petreceam foarte mult timp împreună.

- Dar ați avut câteva momente memorabile în Cluj din perioada respectivă, pe care nu i le-ai zis mamei?

- Nu, adică a fost un moment în care a venit și i-a clăpăcit pe doi colegi de clasă, că erau răutăcioși cu mine. Știu că noi aveam meci la Oradea în ziua respectivă, s-a dus la mine la școală, că tot veneam și plângeam că ala a făcut, a râs de mine, că nu știu ce. A zis: gata, mă duc să-i rezolv. Și i-a speriat un pic și după aia, din momentul ăla, n-au mai făcut nicio treabă cu mine. Dar au aflat ai mei, normal. Și, în același timp, cred că ei erau liniștiți, știind că are grijă de mine. Când lași copilul într-un oraș ca și Clujul la momentul respectiv, nu e tocmai ușor. Și, no, și Chike avea 14 ani, 15 ani, nu mai știu cât avea.

- Au fost momente în care au fost remarci rasiste? Știu că Clujul, mai ales în perioada aia, cu primarul care era, nu era cel mai bun loc...

- A, cu Funarul. Funar (n.r. Gheorghe Funar a fost primarul Clujului în perioada 1992-2004) era atunci, nu? Da, au existat. Și nu doar în Cluj, ci de-a lungul vieții, de-a lungul carierei. Dar, no, taică-meu a încercat să ne pregătească pe cât posibil și să ne explice de ce oamenii se uită la culoare și nu la ce avem noi în cap sau în suflet. Și atunci, într-un fel, ți-e mai ușor să înțelegi, dar tot ești rănit.

Cu două luni înainte de transferul la Galați: „Doamne, ce urât e în Moldova”

- Doi ani la Cluj și apoi a urmat mutarea la Galați, în capătul celălalt al țării...

- Aia a fost perioada cea mai grea pentru mine. La momentul ăla, când am aflat, vai de capul meu, plec la Galați. Doamne. Știu că cu vreo două luni înainte să merg la Galați, fusesem la lot, la Piatra Neamț. Și stăteam într-un internat urât. Era rău, rău, rău. Nu mi-a plăcut deloc. Și am zis: „Doamne, ce urât e în Moldova. Niciodată nu o să ajung să joc aici”. Și ăsta e momentul în care am zis: «OK, Nneka, niciodată să nu mai spui niciodată, că e un cuvânt periculos”. Mentalitatea e foarte diferită de cea a ardelenilor și de asta mi-a fost mai greu.

- Și totuși ai rămas șapte ani acolo. Ai trecut la următorul nivel?

- Da, liceu și facultate, șapte ani. Și probabil dacă nu s-ar fi desființat Galați, aș mai fi stat. Aveam cele mai bune condiții, antrenor, colegi. Dacă până atunci eram la echipa mică, în momentul în care am ajuns la Galați, am trecut deja la junioare chiar dacă aveam doar 14 ani și mă încadram la speranțe. Pe lângă asta jucam și la Divizia B, cu categoria cea mare de vârstă. Și m-a ajutat să progresez.

- Între timp, ai început să te gândești la perspectiva de a face carieră în volei?

- Îmi doream. Da, îmi plăcea.

- Cum a fost trecerea de la junioare la senioare? A fost mare diferența? Un șoc?

- Da, da. A fost diferența mare. Aveam 16 ani și Radu Adrian m-a chemat la echipa de senioare. Nu mai țin minte, știu că era o fată accidentată și atunci a zis: ”Nneka, treci la senioare, vii de câteva ori pe săptămână și la meciuri”. Am ajuns acolo, era diferit, era un alt stil. Eu, de exemplu, nu mergeam urcare. Eu mergeam pe un pas mai înalt. Și atunci am învățat, m-am adaptat și mi-am păstrat prietenele de la junioare și m-am întovărășit și cu senioarele. Diferența de vârstă era mare. Eu 16 ani, ele 20-30 de ani, îți dai seama, eram un copil. Dar m-am integrat și anul următor am fost full-time la senioare.

- După Galați au urmat mulți ani în străinătate: Elveția, Franța, Germania. Cum a fost trecerea din Galați, Moldova, unde ai zis că nu o să joci niciodată, în Elveția, țară în care toată lumea visează să ajungă?

- Faină. Am fost foarte entuziasmată. Îmi doream să joc afară. Tot ce mă ținea în țară era facultatea pe care am terminat-o și după aia am plecat. Și, da, a fost interesant. Dar cu cât se apropia momentul plecării aveam emoții, anxietate. E un loc nou. Aveam o fostă colegă cu care jucasem la Galați, Jelena Alajbeg, croată, cu care urma să joc în Elveția. Și, no, în afară de asta eram singura româncă. Mă gândeam: „Vai, cum o să fie”, dar m-a acomodat foarte repede. În câteva săptămâni m-am simțit ca acasă.

- Cu limba cum era?

- Ușor, că toată lumea vorbește limba engleză. La antrenamente se vorbea în limba engleză pentru că erau foarte multe naționalități și atunci nu aveam niciun fel de problemă.

- Condițiile erau diferite?

- Condiții foarte bune. Adică două în apartament, eu aveammașină. Și deplasările le făceam cu autocarul. Am învățat să îmi organizez timpul cu hrana, că nu aveam masă asigurată. Dar, oricum, știam să gătesc. Mai făceam acasă chestii nu foarte grele. Și a fost OK.

- Din toată experiența din străinătate, se vede o perspectivă diferită pe care o au străinii asupra sportului față de cea pe care o au românii?

- Da. Pentru ei sportul e cultură. E cultură și atunci e mai ușor. Și mi-aș dori sâ să se întâmple asta și la noi.

Nneka definește cultura sportivă: „Oamenii susțin sportivii, nu aruncă cu hate în ei”

- Ce înseamnă cultură? Cum o definești?

- Nu știu, oamenii merg la sală, lasă tot ce au de făcut, merg și se relaxează uitându-se la un sport. Oamenii susțin sportivii. Nu aruncă cu hate în sportiv. Îi încurajează și în momentele în care echipa pierde. Văd că sportivul nu este doar sportiv, este om. Este, nu știu, fiul sau fiica unui om. Și are mai multe calități. Și atunci ei respectă și munca pe care o face. De multe ori nici în viață nu ies toate așa cum ni le dorim sau ni le propunem. Și, ok, învățăm din fiecare experiență. Și infrastructură, și felul în care sunt gândite, de la selecții și la tot ce înseamnă sportul până să ajungă la sport de performanță. Sportul în școli.

- Cum a fost prima oară când ai ieșit campioană?

- La junioare 1. Bine, nu jucam. Știu că m-a băgat acolo un punct și pe mine să simt că am intrat. Dar a fost frumos. Nu cred că realizam foarte mult, eram mult prea mică. M-am bucurat. Medalie de aur, ce frumos! Tricou de campioană, ce frumos! Și ca senioară, frumos. Mult timp a fost pentru mine cel mai frumos meci.

- Între timp nu mai e?

- Este, dar sunt altele care cântăresc mai mult. Asta cântărește fiindcă la momentul respectiv, copil fiind, am jucat. Nu știu, am avut un rol. Și ai mei erau în tribună și a fost așa emoționant și frumos. Nu prea mai credeau în noi. Pierdusem primul turneu și nu prea mai aveam șanse. Și după asta am câștigat tot ce trebuia câștigat. În meciul decisiv cu Dinamo am câștigat cu 3-2, după ce ele conduceau cu 2-1. Și atunci, după ce am câștigat meciul ăsta, eram campioane. Matematic eram campioane, chiar dacă mai aveam un meci următoarea zi. Îți dai seama, meciul următor a fost groaznic.

- Când ai început, când erai mică, ți-ai setat anumite obiective?

- Obiectivul meu când eram mică era să progresez. Să progresez cât mai mult și să fiu cea mai bună. Odată ce am început să câștig titluri, toată lumea a zis: „OK Nneka, primul titlu, al doilea titlu, al treilea titlu...” Apoi am ajuns în Elveția, și-acolo câștigam titluri. „Nneka, al nu știu câtelea titlu în două țări”. Și apoi am zis: „Vreau să am 10 titluri consecutive”. Să câștig 10 titluri consecutive. Asta e obiectivul personal. Și alegeam echipele întrebându-mă: „Are șanse la titlu echipa asta? Pot să mă lupt la titlu? Atunci vreau să merg acolo”. Normal, pe lângă alte lucruri: condiții, antrenor și altele.

- Schimbarea de la focusul pe progresul tău la concentrarea asupra titlurilor a adus o presiune suplimentară asupra ta?

- Presiunea a existat. A existat pentru că întotdeauna am fost la echipe foarte bune. Și atunci presiunea unui rezultat și a unui obiectiv există. Dacă nu voiam să existe presiune, puteam să merg la o echipă mai slab clasată.

- Deci îți și plăcea presiunea asta...

- Da, pentru că și pentru mine era ceva, nu știu cum să explic... O provocare? Era o provocare și în același timp, nu știu, te testezi. Fac față sau nu fac față? Ce trebuie să fac ca să ajung acolo și să reușesc? Și cum gestionez momentele grele? Asta e foarte, foarte important în sport. Și nu numai, ci și în viață. Dar în sport mai mult decât în viață, pentru că se cere foarte mult și, din păcate, nu prea ți se oferă varianta în care tu să ai o zi proastă. Tu trebuie să câștigi. De ce? Pentru că trebuie. Pentru că te plătesc ca să câștigi.

După câțiva ani, Nneka și-a setat un obiectiv: „Să câștig 10 titluri consecutive”

- Asta era cerința antrenorilor?

- Cred că mai degrabă a președinților. Acolo, când vorbim de președinți, apare presiunea asta din punct de vedere financiar. Da, am înțeles. Și mai târziu am învățat că e OK să și pierzi. E firesc, e normal. Atât timp cât tu știi că ai dat ce ai avut mai bun din tine și că ai încercat și ți-ai dorit să câștigi. Asta e tot ce poți să faci și e foarte bine. Pentru că mi se pare că, în special în România: «Aaa, păi ai pierdut, ok. Și cum să zâmbești după meci?». Adică tu trebuie să suferi, trebuie să-ți sapi groapa și să te arunci în ea, știi? Lucrul care a fost normal pentru mine 25 de ani, până să intru în terapie, să îmi dau seama că nu-i deloc normal. Că nu trebuie să iei biciul și să te pedepsești că ai pierdut un meci. Că da, suferi, și mai tare decât tine sunt convinsă că nu suferă nimeni. Dar, în același timp, accepti că ai pierdut. Asta este. Life goes on. Nu s-a terminat lumea.

- Te-ai întors în România, la Blaj, și ați avut una din cele mai bune perioade din istoria unei echipe feminine de volei – două finale europene. Cum a fost venirea în România și să ajungi la acele performanțe?

- Da. Revenirea a fost frumoasă. La momentul respectiv, eram mai aproape de casă decât fusesem oricând. Mă rog, în afară de perioada cu Clujul. Deja locuiam în Cluj la momentul respectiv. Și atunci era foarte ușor. Mă urc în mașină când am liber și merg acasă. Sâmbăta, după meciuri, am terminat meciul, m-am urcat în mașină, am plecat acasă. Mă întorc duminica seara. Și a fost ușor, din punctul ăsta de vedere. Și pe lângă asta, în campionatul României existau echipe care aveau posibilități financiare și aveau multe jucătoare puternice. Campionatul a fost unul bun. Și Blaj a avut echipe foarte bune, cu jucătoare valoroase, din diverse țări. Am jucat în cupele europene.

- Cum a fost Final 4-ul de la București?

- Pfai, a fost minunat, de vis! Nici nu știu ce cuvinte să folosesc, ca să descriu cât mai bine sentimentul. Cred că nici nu realizam exact ce trăiesc la momentul respectiv. Știu că toată lumea zicea că o să câștigăm medalie. Și eu le-am zis: „Oameni buni, stați așa un pic, ne dorim cu toți medalie. Cel mai mult ne dorim noi, jucătoarele. Dar haideți să fim un pic realiști și cu picioarele pe pământ! Avem niște echipe de talie mondială, nu doar europeană. Hai să le luăm pas cu pas, să vedem ce facem în primul meci».

- Care a fost secretul acelei echipe?

- Conexiunea creată între noi. În primul rând, în vestiar, în afara terenului și apoi pe teren. Eram prietene înainte să fim coechipere. Și atunci asta cântărește foarte mult în rezultat.

- E greu într-o echipă să construiești relațiile acestea?

- Mie personal nu, mi se pare. Cu siguranță nu poți să te înțelegi bine cu toată lumea. Mai ales ca femeie, clar nu, că întotdeauna o să mai existe ceva, nu știu, pitici. Dar, per total, atunci am avut grupuri foarte faine. Ieșeam după fiecare antrenament dimineața, mergeam la cafea. În general, asta era. În Blaj ce poți să faci? Mergi să bei cafea. După aia mergeam la masă, după aia mergeam acasă, rutina și ne întorceam la antrenament.

Nneka Onyejekwe: „Cea mai bună investiție pe care poți să o faci e terapia”

- Ai vorbit de multe ori despre terapie și e un subiect pe care aș vrea să-l discutăm. Cred că e nevoie ca mai mulți sportivi să vorbească despre asta.

- E nevoie de psihoterapeuți în echipe. Adică, sunt momente, m-am confruntat și eu cu ele, în care ai nevoie, ca echipă, să vorbești cu un psiholog. Uite, când am fost la Voluntari, la un moment dat, echipa mergea foarte, foarte rău și ne-au adus un psihoterapeut. Și am făcut terapie de grup. Foarte mult a ajutat. Atunci am observat cât de mult se schimbă comunicarea în echipă. Felul în care îți vezi coechipiera. Felul în care-ți dai seama că și ea se luptă cu ceva, și ea a avut probleme, și ea e într-o perioadă dificilă, chiar dacă nu arată, pentru că, no, cu toții ne exteriorizăm în mod diferit. Dar, da, mulți oameni au nevoie de terapie. Nu suntem bine. Avem tot felul de probleme. Și acum avem acces la psihologi și terapeuți.

- Tu când ai început?

- În 2014, prima dată, pentru câteva luni. După aia am făcut o pauză și am început în 2015, undeva cam în perioada asta, cu o altă terapeută și am continuat.

- În ce fel te-a ajutat? Care sunt domeniile în care te-ai dezvolta?

- Problemele cu care mă confruntam la momentul respectiv și, no, după ce le rezolvi pe astea, începi și sapi și vezi ce probleme ai de când ești copil, că știi cum decurge procesul terapeutic. Și în momentul în care începi să-ți rezolvi problemele respective și să accepti anumite traume și să știi cum să le gestionezi, atunci se schimbă viața. Pe lângă asta, cunoașterea de sine. E cel mai bun lucru pe care poți să-l faci, pe care poți să ți-l oferi. Să te cunoști, să știi de ce reacționezi așa, să înțelegi de ce ești triggeruit de comportamentul unui om. Și tot felul de alte aspecte pe care ajungi să le cunoști datorită terapiei, trecând prin terapie.

- Poate unora le e frică să se cunoască pe ei înșiși...

- Da, da. Sau unii, poate, nu-și permit, că terapia e costisitoare, a ajuns costisitoare. Dar mi se pare că cea mai bună investiție pe care poți să o faci e terapia. Nu există investiție mai bună.

- De ce crezi că există o reticență înspre acest domeniu?

- Cred că reticența asta apare la oamenii care nu au încercat niciodată să facă terapie și să vadă despre ce e vorba. Mulți probabil trăiesc cu concepția că pentru a ajunge să faci terapie trebuie să fii nebun. Asta zice toată lumea: „Eu nu sunt nebun să mă duc să fac terapie, să vorbesc cu un psiholog”. Nu cred că are legătură. Și, no, pentru ei contează foarte mult ce zic alții. Sau poate unora li se pare că e ceva ce nu te ajută. Eu am îndrumat foarte multă lume către terapie, foarte multe colege de echipă și întotdeauna am vorbit cu mândrie despre faptul că eu, la rândul meu, am făcut sau fac terapie. Nu este absolut nimic rușinos în asta. Mulți m-au întrebat: „Dar nu-ți e rușine?” De ce să îmi fie rușine?

- În postarea în care ți-ai anunțat retragerea scriai că voleiul ți-a oferit mai mult decât puteai visa. Ce ți-a oferit voleiul?

- În primul rând, m-a ajutat să mă dezvolt în omul care sunt azi. Că fără volei, cu siguranță, n-aș fi reușit. Cu toate că am fost forțată să mă maturizez mai devreme decât ar fi fost nevoie, am învățat foarte mult din toată experiența asta, am cunoscut oameni. Am reușit să îmi îndeplinesc un vis, să câștig o medalie într-o cupă europeană. Am reușit să ajung în echipa națională. Îmi doream foarte mult să-mi reprezint țara. Să întâlnesc oameni, să cunosc alte culturi, să călătoresc.

„Mi-a plăcut să fiu în echipa națională și am fost mândră întotdeauna de asta”

- Cum a fost la națională? Știu că în 2021 ai avut un mare regret că nu ai putut juca la Campionatul European, fiind și la Cluj.

- Da, acela a fost un regret și, no, am suferit mult în perioada respectivă. Fiind la Cluj, locul în care am început să joc volei și locul în care visam să-mi închei cariera, așa îmi doream. Îmi ziceam să încep la Cluj și să termin la Cluj, în speranța că o să aibă o echipă OK. Dacă nu a fost Clujul, a fost Blajul. Aproape. La națională, da, a fost frumos, mai ales când eram copil, știi? Era foarte frumos că mergeam cu autocarul până în Turcia, de exemplu.Acum, dacă mă trimiți până în Turcia cu autocarul... Mergeam cu trenul până în Polonia. Acum, dacă mă trimiți până în Polonia cu trenul, nu o să-mi placă. Și eram așa, eram mici, ne bucuram de tot. A fost foarte fain și am avut și acolo o grămadă de colege cu care am păstrat legătura. Chiar după ce mi-am anunțat retragerea, mi-a scris o fostă colegă din Sibiu care e proaspăt mămică și vorbeam așa și ne aminteam un pic de vremurile bune și, no, de cât de mult s-au schimbat viețile noastre între timp. Dar echipa națională a fost întotdeauna pentru mine ceva ce mi-a plăcut să fac. Mi-a plăcut să-mi reprezint țara și am fost mândră întotodeauna de asta.

Nneka Onyejekwe are 12 titluri: 6 în România (4 cu CSM Galați, 2 cu Alba Blaj), 3 în Elveția, 2 în Franța și 1 în Germania. Triplul MVP al Ligii Naționale de Volei a câștigat 11 titluri consecutive în perioada 2007-2017. În plus, ea mai are în palmares și 10 Cupe: 5 în România, 3 în Elveția, una în Franța și una în Germania.

În 2018, Alba Blaj s-a calificat în Final 4-ul Ligii Campionilor și a primit organizarea turneului, semifinalele și finalele jucându-se la București. Nneka și colegele sale au ajuns în ultimul act și au fost învinse de Vakifbank SK, iar centrul echipei din Blaj a fost inclus în echipa ideală a Ligii Campionilor.

Un an mai târziu, în calitate de căpitan al naționalei, Nneka Onyejekwe le-a condus pe tricolore spre medalia de aur în European Silver League.