Otilia Bădescu, 54 de ani, are o listă de medalii care cu greu încape pe o coală A4: 17 europene, trei mondiale și o puzderie de alte trofee. Acum, a purtat un dialog spectaculos cu Gazeta Sporturilor, în care a dezvăluit câteva lucruri de senzație din cariera foarte longevivă, de peste 30 de ani, începută în anii '80 la seniori și terminată în 2005.
- Fostă campioană europeană într-un sport care a fost și va rămâne mult timp în aria de supremație a asiaticilor, fosta jucătoare de tenis de masă este acum angajată a Agenției Naționale pentru Sport, în cadrul Biroului de Afaceri Europene și Relații Internaționale.
- Lucrează în administrația publică din 2007, cu excepția anilor pe care i-a petrecut în Anglia, unde a antrenat.
Este un om care s-a privit mereu autocritic și prin ochii căruia unele succese au părut doar semivictorii, dacă nu chiar eșecuri, deși pentru cei din afară erau niște performanțe incredibile.
Din interviul mai degrabă rar cu Otilia Bădescu se desprind seriozitatea și senzația de muncă nesfârșită, dar și amintirile din copilărie - jocul, pașii spre cariera longevivă și, mai mult decât orice, iubirea familiei.
- Otilia, ce-ți place și ce nu-ți place la munca ta actuală, din ANS?
- Îmi place că, inevitabil, orice are legătură cu sportul. Nu-mi place deloc hârțogăraia, dar și aceasta este inevitabilă. Sunt o persoană care a primit foarte multe de pe urma sportului finanțat de statul român - pe lângă familie, pe lângă tot ce faci tu ca om. Este rândul meu să dau înapoi, Așa că am rămas în sport ca să ajut cum pot.
- În ce măsură ai rămas în legătură cu sportul tău, cu tenisul de masă?
- Sunt întotdeauna la curent cu ceea ce se întâmplă în tenisul de masă, la nivel național și internațional. Păstrez legătura cu fostele mele colege de echipă. Voi rămâne conectată cu tenisul de masă și acum, și în viitor pentru că este disciplina cu care mă identific. Mi-a adus un nume și-i sunt datoare.
- Ai deschis și o mică academie...
- Nu i-aș spune chiar „academie”. Este un spațiu pe care l-am închiriat, în Domnești, într-o construcție nouă. Principalul obiectiv e să aduc copiii să practice acest sport. Este o sală utilată cu absolut tot, sunt condiții nemaipomenite - este ceva ce eu nu am avut în copilărie. Deocamdată avem doi copii talentați, suntem la început. Însă sunt foarte mulți amatori care-și doresc să facă mișcare. Înainte să vorbim despre înalta performanță, eu îmi doresc ca puștii să vină în sală și să facă sport. Amatorii însă formează deja o comunitate - sunt aproape 6.500 de persoane. Organizăm competiții pentru ei - săptămânal, avem și clasamente pentru ei
Otilia Bădescu: „La început, jucam într-o sală de dimensiunile unui vestiar”
- Spuneai mai devreme că vrei să le oferi lor condițiile pe care tu nu le-ai avut. Ce anume nu ai avut tu?
- Eu nu am avut căldură în sală, nu am avut aer condiționat, mesele pe care-mi desfășuram antrenamentele erau unele destul de vechi. Mingile de celuloid stricate le reparam cu apă fierbinte și le foloseam la serviciu. Acum avem o sală cu dimensiuni generoase, unde sunt șapte mese. Noi jucam la Stirom într-o sală de mărimea unui vestiar, în care cu chiu-cu vai intrau două mese. Nu puteai să faci nici doi pași în spate, dădeai deja de perete. Iar când participam la competițiile internaționale trebuia să ne adaptăm la spațiile mari. Pe copii uneori îi antrenez chiar eu, alteori se ocupă de un alt tehnician.
- Așadar, vrei să scoți unul-doi-cinci copii în tenisul de masă competitiv, dar vrei să dezvolți și sportul popular.
- Sportul de masă e foarte important. E un spațiu în care toată lumea se regăsește, indiferent de vârstă, de gen, de profesie. În plus, socializăm, îmbinăm utilul cu plăcutul, lumea vine cu plăcere în sală, se relaxează.
- Pentru foarte mulți, tenisul de masă pare o joacă. Tu așa ai început, jucându-te?
- Nu știam foarte multe despre tenisul de masă, aveam 7 ani. La vremea respectivă, îmi plăcea gimnastica. Nadia Comăneci era idolul fetițelor. Tenisul de masă nu mi s-a părut un sport atractiv. Dar faptul că am avut un pedagog foarte bun - antrenorul care m-a descoperit - a cântărit mult. A știut să adapteze sala de joc și să-mi creeze acel mediu de care eram îndrăgostită. A adus saltele, a umplut spațiul de culori și alte metode. Apoi, am avut sprijinul părinților. Ambii au făcut sport - mama handbal, tata box și bob - și toate acestea laolaltă m-au făcut să iubesc tenisul de masă.
- Nu toți părinții își sprijină copiii care fac sport. Foarte mulți copii ajunși la granița dintre juniori și seniori renunță. Trebuie să aleagă cumva între sportul de performanță și învățătură. Crezi că e o problemă a societății românești care nu te lasă să fii și sportiv bun, și elev bun?
- Mulți părinți consideră că prin școală copiilor le va fi mai ușor să-și găsească un drum, un domeniu în care să exceleze: în medicină, în avocatură. Pe când sportul necesită foarte mult efort fizic, ești mult mai obosit și astfel se limitează capacitatea de concentrare față de școală. Unii părinți zic: „Iată, ai lăsat-o mai ușor cu școala, ceea ce nu este un lucru bun, și nu cred că sportul te va ajuta în viitor”.
- Și nu e greșit?
- Poți să-ți construiești mai multe profesii prin practicarea sportului. Unu: ori ești cel mai bun și ești campion și atunci toate ușile îți sunt deschise. Doi: dacă ești în eșalonul imediat următor, poți deveni un foarte bun sparring partner sau poți să te duci către medicină sportivă sau poți să devii manager sportiv sau antrenor - ceva care să te lege tot de sport. Uneori părinții au impresia că dacă o lași mai ușor cu cartea, e mai greu să te reintegrezi, să recuperezi, e mai dificil să-ți găsești un job în viitor.
Otilia Bădescu: „Mama a văzut în mine sportiva de performanță care aveam să devin”
- Ție ți s-a întâmplat așa?
- Învățătoarea mea i-a spus mamei: „Aveți grijă să nu-i distrugeți cariera copilului prin faptul că excelează la sport”. Dar mama mea și-a asumat atunci o responsabilitate mare, spun eu, a făcut o alegere. Dar cred că a văzut în mine faptul că eram un copil talentat, cu abilități către sport. A spus: „Îmi las copilul să facă sport, ba chiar îl voi direcționa spre sportul de înalta performanță. Mă cunoștea foarte bine și mi-a pus calitățile în valoare.
- Care erau acele calități de la 7 ani, pe care le-ai dezvoltat mai târziu?
- Aveam o energie debordantă, ba chiar pot spune că eram neastâmpărată. Mergeam către școală și mă urcam în pom. „Aoleu, vezi să nu cazi”. La orele de sport eram numai cu băieții, la fotbal, la handbal, la toate sporturile de echipă. Mă băgam peste tot, nu exista ceva la care eu să nu iau parte. Iar pe vremea aceea se făcea, într-adevăr, educație fizică în școli. Când dădeam normele de control, era un fel de concurență între noi. Toți te lăudau când făceai parte din echipa școlii la vreun sport.
- Și apoi?
- Apoi, când am ajuns la tenis de masă, tot mama a observat că-mi dezvoltam foarte repede abilitățile tehnice. Mie nu trebuia antrenorul să-mi spună de șapte ori: „Ține brațul sus, capul înainte!” Le făceam pe toate foarte repede. Singura problemă era că, pe cât de repede le prindeam, pe atât de repede le și uitam. De-abia atunci și-a intrat mama cu adevărat în rol. În drum spre casă, repeta cu mine tot ce învățasem, ținând cont de indicațiile antrenorului, nu înlocuindu-l pe acesta. Mama îmi spunea: „Ai fost atentă, domnul Dumitrescu ți-a zis să ții cotul mai sus, să nu mai țopăi, trebuia să faci pași adăugați și nu i-ai făcut”. Tot ce discutam cu mama, a doua zi eu puneam în practică la antrenament.
- Mama ta a devenit antrenoarea ta.
- Da, dar fără să treacă peste capul antrenorului de la sală. Nu a venit niciodată să-l corecteze sau să-i spună: „Copilul meu merită mai mult”. Dar m-a ajutat foarte mult să țin sub control partea tehnică. Tot mama a fost singura persoană care a fost sigură că pot obține medalie la Campionatele Mondiale.
Chinezii i-au refuzat un stagiu de pregătire - le era teamă de potențialul Otiliei Bădescu
- Și așa a și fost (n.r. Otilia Bădescu a obținut, în 1993, medalia individuală de bronz la CM de la Goteborg).
- Mă așteptam ca antrenorii să fie cei care să spună: „Da, poți să câștigi medalie la Mondiale”. Încrederea pe care n-am căpătat de la antrenori am căpătat-o din familie.
- Tu, la fel ca generațiile care au venit după tine, ați obținut niște rezultate impresionante la nivel internațional, în ciuda acestei mări de jucători și jucătoare asiatice. Știu că aceștia au niște tehnici pe care nici acum europenii nu le pătrund.
- În China, tenisul de masă este sport național, adică ei au un număr impresionant de practicanți. Federația lor dispune de foarte mulți bani - investește și se gândește la cel mai mic detaliu astfel încât ei să nu fie niciodată învinși la o competiție importantă, Campionate Mondiale sau Jocuri Olimpice. Sunt sportivi pregătiți să joace exact ca un posibil adversar din Europa - ar fi în stare să-i cloneze pe europeni. Până la acest nivel au ajuns chinezii ca să-și asigure locul I în concursuri majore. Pentru ei, ar fi un mare eșec să fie pe locul 2. Iar pentru europeni e o mare mândrie să-i învingă. Când am obținut medalia de bronz în 1993, am solicitat un cantonament în China, pentru că simțeam că sunt la un nivel destul de înalt și că pot face față antrenamentelor. Dar m-au refuzat, ceea ce mi s-a părut just: „Dacă tu ai reușit, după o pregătire făcută în Japonia, să iei medalie de bronz, ești un real pericol pentru noi și nu putem accepta așa ceva”. Sunt foarte atenți cu secretele lor și cu materialele, echipamentele lor de care noi, cei din Europa, nu dispuneam și nici acum nu dispunem.
- La câte Olimpiade ai fost?
- La patru Olimpade (n. r. Barcelona 1992. Atlanta 1996, Sydney 2000, Atena 2004).
„Era o tortură psihică. Mă uitam așa în jur, îmi aduc foarte bine aminte, atmosfera: nimeni nu vorbea cu nimeni”
- Dar ar fi trebuit să fii la cinci, nu-i așa?
- Da, la 17 ani și jumătate eram, prin rezultatele directe obținute, conform clasamentului mondial, calificată și la Jocurile Olimpice de la Seul. Însă nu am fost inclusă în lotul României pentru că s-a considerat că tenisul de masă nu avea șanse la medalii. Așa că am rămas acasă.
- Cât de rău ți-a părut?
- Foarte rău. La vârsta aceea nici nu înțelegeam prea bine cât de mari sunt Jocurile Olimpice. Dar nu m-am cramponat deloc de acel obstacol. Am vrut să continui, mi-am spus că șansele mele nu s-au terminat aici. Au urmat alte patru ediții ale Jocurilor Olimpice, de fiecare dată am fost calificată direct, cu excepția uneia ditre ele. A fost groaznic, am trecut prin acel concurs de calificare, care e cea mai stresantă competiție din lume. Era un sistem de recalificare - dacă pierdeai jucai și mai mult, și mai mult. Așa că mi-am impus să câștig totul, ca să nu risc, atât în grup cât, și pe tabloul eliminatoriu. Așa am făcut și m-am calificat. Urmărind competiția după ce eu mi-am asigurat biletul la Jocurile Olimpice, mi s-a părut și mai îngrozitoare. Era o tortură psihică. Mă uitam așa în jur, îmi aduc foarte bine aminte, atmosfera: nimeni nu vorbea cu nimeni, deși eram prieteni între noi. În momentele acelea tensionate, nu auzeai nici musca.
- Țin foarte bine minte medalia de aur pe care ai câștigat-o la individual la Campionatele Europene de la Courmayeur, din 2003. Există, sentimental vorbind, vreo medalie mai valoroasă decât aceea pentru tine?
- Nu, categoric, nu există. Asta și datorită faptului că a venit și într-un moment dificil. Și prin prisma vârstei (n. r. Otilia Bădescu avea 32 de ani), eram deja o jucătoare cu experiență, dar mai ales prin prisma faptului că trecusem printr-o operație la genunchi, cu numai 7 luni înainte de acea competiție. Recuperarea fusese destul de anevoioasă și nici măcar nu știam dacă voi face parte din lot. M-am bucurat mult când mi-am recâștigat poziția în echipă, deși a trebuit să mă reintegrez într-un timp record. Am început foarte bine la echipe, unde de altfel am luat bronzul. A urmat o altă medalie de bronz, la dublu mixt, alături de polonezul Lucian Blascik. La proba de simplu, am avut un hop. În primele 16 am jucat cu o sportivă din Italia, în care m-a condus 3-1 la seturi și 7-4. Pentru mine, putea să termine acolo. Dar am întors scorul. Îmi făcusem lecțiile perfect, o studiasem pe jucătoare, oricum jucasem de foarte multe ori împotriva ei. În timpul meciului mi-am dat seama însă că parcă jucăm în oglindă. Și ea mă studiase. Nu se greșea nici de o parte, nici de cealaltă. La scorul acela, am spus: „Doamne, ești singura mea salvare, ești singurul care mă poate scoate din încurcătura asta”. Nu mai găseam variante. Scoseserăm amândouă toți așii din mânecă - ceva nu se lega. După aceea am întors rezultatul și am câștigat cu 4-3. Și acum mă trec fiorii când mă gândesc.
„Am fost criticată pentru că se punea că e frumos să lași adversarului un punct-două, să nu-l umilești. Dar așa am fost educată”
- În general ce te-a făcut să te motivezi, să mergi înainte, să treci peste eșecuri?
- După o înfrângere am dat filmul înapoi și mi-am revăzut și mi-am recunoscut greșelile. Așa că nu am făcut altceva decât să-mi corectez greșelile. Am învățat din aceste greșeli, am căutat să nu le mai repet. Și pe plan mental am fost destul de puternică. Iar faptul că am fost mereu sprijinită de părinți a însemnat enorm pentru mine. Am avut mereu parteneri de sparring foarte buni, iar antrenorii mei au știu mereu că, în momente grele, eu mă voi descurca. Când jucam la copii, uneori poate nu eram în cea mai bună formă pe plan național. Dar la concursurile internaționale mă concentram altcumva.
- Făceai mai bine față stresului.
- Da. Mă descurcam mai bine sub presiune. Aveam un moral solid și luptam la masă ca un câine, fapt pentru care antrenorii mă apreciau. Acesta mi-a fost felul, niciodată nu am renunțat la luptă și reușeam de cele mai multe ori să răstorn rezultatele. De multe ori ar fi trebuit poate să fiu învinsă și schimbam cursul meciului. După o astfel de întâmplare, turneul decurgea mult mai ușor, pentru că în meciul următor căutam să nu mai ajung în situații dificile.
- Cum erai la masa de joc?
- Întotdeauna serioasă. Cred că în concurs niciodată nu am zâmbit, nu am lăsat adversarei niciun punct. Chiar eram criticată pentru stilul acesta al meu dur, la masă, când luam seturi la zero. La un campionat european de juniori, am câștigat meciul din primele opt, luând două seturi la zero. Am fost criticată pentru că se punea că e frumos să lași adversarului un punct-două, să nu-l umilești. Dar așa am fost educată - lăsând această distanță, rivalul va ști mereu care-i este locul și care este locul tău.
- Revenind la finala de la Courmayeur, mai ții minte cum a decurs acea zi în care ai câștigat aurul european?
- Prima dată am făcut înviorarea. La micul dejun am mâncat foarte puțin, așa făceam de obicei - de la 18 ani sunt oricum lacto-vegetariană. Apoi am făcut un antrenament de bază, nu prea puțin, dar nici prea mult ca să obosesc, dar să-mi încălzesc musculatura. Trebuia să simt că totul e acolo unde trebuie, că sunt pusă la punct. După-amiază am jucat finala. Îmi cunoșteam adversara (n. r. Wenling Tan Monfardini, o chinezoaică naturalizată de Italia, pe care Bădescu a învins-o în finala CE cu scorul de 4-3 [8-11, 11-6, 11-6, 7-11, 7-11, 11-6, 12-10]). Știam ce am de făcut. Era important să nu schimb tactica de joc. Schimbi tactica doar dacă este necesar. Totul a mers în favoarea mea, dar în timpul meciului am sărit foarte mult, eram cu operația, iar genunchiul a început să mi se umfle. Depusesem un efort destul de mare, antrenamente, competiție plus acel ultim meci, unde am uitat de tot.
Otilia Bădescu a sărbătorit titlul de campioană europeană în camera de hotel
- Și te-ai accidentat din nou?
- După finală, nu m-am mai putut mișca. Am pierdut tot banchetul pentru că a trebuit să rămân în repaus la pat. Dar am urcat pe podium, mi s-a cântat imnul, fratele meu era în sală și plângea. Toată lumea m-a felicitat - antrenorul, președintele federației, colegele. Îmi treceau foarte multe prin cap în acele momente, dar mai ales: „Uite unde m-a dus munca mea”. Și mă întrebam: „De ce eu?” De ce eu sunt cea care sunt aici? Ai câteva momente de relaxare și epuizare și știi că trebuie să te pregătești de distracție. Ei, eu am ratat fix distracția de după competiție.
- Anul acesta, la Jocurile Olimpice de la Paris, ce nu a mers? Vedeai mai mult de la Bernadette Szocz, de la Eliza Samara, de la echipă, în general?
- Sigur, era un moment de care se putea profita mai mult, mai ales că tragerea la sorți ne fusese favorabilă. Era un moment prielnic, mai întâi India, apoi am fi dat de Germania, care avea o problemă - nemțoaicele nu erau cu garnitura completă. Era o oprtunitate de a ajunge în primele patru echipe la Olimpiadă. Ne-au învins indiencele. Echipa noastră era mobilizată, au avut parte de sprijinul federației nu sută la sută, ci două sute la sută. Dar trebuie să îvățăm din greșeli și să mergem mai departe.
- Pornind de la ce au pățit ele la Paris, tu ai vreun regret major legat de cariera ta?
- Desigur, este vorba despre Campionatul Mondial din 1993. Am mai povestit, dar mi-e atât de viu în minte, de parcă s-ar fi întâmplat ieri. Cred că trebuia să câștig semifinala aceea cu 5-0 și l-am pierdut 3-2. Ar fi fost un rezultate uriaș - după 25 de ani în Europa și după 35 de ani în România, după Maria Alexandru. Puteam să joc o finală de Mondiale, la individual. Am rămas cu medalia de bronz. Toată lumea a spus, la vremea respectivă, că e un rezultat impresionant, având în vedere ce înseamnă Asia ca forță în acest sport. Atunci o învinsesem pe vicecampioana mondială și pe alte câteva jucătoare foarte bine clasate în ierarhia lumii - am avut o serie de victorii. Lumea m-a văzut acolo, sus - eu însă consider că m-am împotmolit. Tocmai eu, care adoram să răstorn rezultatele... Am știut că a doua oară nu mă voi mai întâlni cu această situație. Și chiar nu m-am mai întâlnit. Pentru mine a fost o lecție. Niciodată nu spui că s-a terminat meciul înainte de a se termina cu adevărat. Bronzul e valoros, dar altceva era să pot spune că am jucat o finală de Campionat Mondial.
Bădescu: „Nu zâmbeam niciodată în sala de antrenament. Nu glumeam”
- Spuneai că la competiții și antrenamente erai foarte serioasă și concentrată, deși în rest erai glumeață, sociabilă... Cum făceai trecerea asta - de la om la sportiv?
- La mine cheia a fost mereu disciplina de la antrenamente. Am căpătat o duritate, încă din copilărie. La noi la antrenamente nu se zâmbea, nu se făceau glume. Singurul lucru pe care trebuia să-l faci era să înveți, să muncești și să repeți. Așa am ajuns la 12 ani să devin campioană europeană de cadete, la 13 ani campioană națională la senioare. Așa am învățat să fiu în sala de sport și niciodată nu am fost altfel. În rest, eram sociabilă, prietenoasă, din copilărie până acum. Îmi aduc aminte cum, când eram mică, îmi sorcoveam vecinii și fără voia lor - eram năzbâtioasă. Eram un copil vesel- așa am crescut în casă: cu animale - și acum am un cățel, l-am luat de pe stradă. Aveam rațe, pisici, le adunam pe toate. Pentru că în familia mea era armonie - aveam părinți tineri, care ne luau cu ei peste tot. Mă lua tata în cârcă și mergeam la restaurant, la teatru, la cinema. Mi-am luat mereu încrederea de la ai mei.
- Dintre antrenori, cine te-a influențat cel mai mult?
- Trebuie să pornesc cu Vasile Dumitrescu, cel care m-a descoperit la gardul curții școlii numărul 79 din București. A fost unul dintre cei mai buni pedagogi. Ne-a învățat cea mai frumoasă tehnică, cea mai corectă. M-a ajutat mult când am făcut pasul la senioare. Apoi am ajuns la centrul național. Acolo antrenorii s-au schimbat, dar fiecare dintre ei m-a învățat ceva. Am avut foarte mulți antrenori de-a lungul carierei mele, care au contribuit la etape de vârstă diferite. De la fiecare am căpătat experiență pe partea tehnică și tactică, adaptată la anii pe care îi aveam. După '90, am plecat în Japonia și am avut un antrenor extraordinar, care m-a ajutat să mă șlefuiesc ca să devin una dintre cele mai bune jucătoare din lume.
Otilia Bădescu: „Japonia m-a șlefuit, m-a învățat să mă adaptez oriunde”
- Când ai jucat pentru cluburile din străinatate, unde ți-a plăcut cel mai mult?
- În Japonia și în Ungaria. În Japonia m-am șlefuit ca sportiv, iar cultura japoneză m-a fascinat și m-a impresionat. Trebuie să te adaptezi, pentru că dacă nu te adaptezi în Japonia, nu ai cum să locuiești acolo. Am stat aproape cinci ani în Japonia. Asta pentru că m-am adaptat și am înțeles cultura lor. Am încercat să nu stric această legătură pe care ei mi-au încredințat-o. Dacă n-aș fi reușit să rămân acolo atât timp, pentru mine ar fi însemnat un eșec. Am înțeles ce trebuie să fac, ce trebuie să respect ca să rezist acolo. Cu mâncarea lor nu m-am obișnuit deloc, nu mă simțeam sătulă. Mâncam specialitățile lor, ca să nu ratez acest aspect, dar numai în pauzele competiționale. Mi-a plăcut că am muncit foarte mult acolo, nu m-a interesat nimic altceva. A fost exact ca în cartea Shogun - mi-au pus la dispoziție tot, m-au și „exploatat”, dar am căpătat și experiență.
- Și în Ungaria?
- În Ungaria mi-a convenit că trebuia să merg doar pe perioada meciurilor. Mă duceam cu trei zile înainte acolo. Aveau încredere în potențialul meu. Am dat maximum în acea perioadă. Am câștigat și Liga Campionilor, deși nu eram favoriți. Era o atmosferă foarte frumoasă.
Pentru Otilia Bădescu, „spaima” era o jucătoare maghiară
- Din zecile, poate sutele tale de adversare, era vreuna cu care nu voiai să te întâlnești?
- Da, Csilla Bátorfi. Unguroaica avea un stil care mă punea în dificultate. Ceva nu se lega când jucam cu ea. Era vorba de serviciu, de preluare, de efecte. Materialul cu care jucam eu era diferit de cel al fetelor din Europa - cu zimții în afară, nu cu fețe netede. La un Top 12, am avut ocazia de a-mi alege rivala din semifinale. Am zis că o s-o aleg tot pe Bátorfi, mi-am spus că, până la urmă, trebuie s-o înving - o decizie proastă. M-a bătut și atunci. Eram în formă și am crezut că acela e momentul s-o confrunt. Am greșit.
- De când nu ai mai pus mâna pe minge și pe paletă?
- Am ceva timp.
- Nu ți-e dor?
- Ba da, mi-e dor. Pot să spun că mi-e dor. Am mai jucat, dar nu cu paleta mea.
- Păstrezi în continuare trofeele?
- Nu. Aici pot să spun că nu sunt deloc disciplinată. Nu le am în casă, expuse, ca mulți alți sportivi, deși poate așa ar fi normal, să-ți arăți medaliile. Dar pe fiecare dintre ele o am în suflet.
- Și acum păstrezi legătura strânsă cu familia ta?
- Da. De la bun început așa am fost, așa și acum. Nu am fost un neam foarte numeros, dar am fost legați, încă de la bunici încoace. Timpul a trecut și membrii familiei s-au împuținat, că așa este viața, dar fiecare a avut o contribuție importantă. Noi am crescut mult cu bunicii. Am știut mereu că pe noi, ca familie, nimic nu ne va da în spate. Indiferent cât de sus cau de jos am fost, ei au fost mereu acolo. Câte greșeli am făcut, nu ne-am criticat niciodată între noi, din partea mamei sau din partea fratelui. Sunt familii pe lume care se ceartă, ajung să nu-și mai vorbească. La noi a fost mereu armonie și iubire. Mama a fost mereu ca un vultur. Zicea mereu: „Oricine poate să jignească pe oricine, dar nu pe copiii mei”.
Palmares Otilia Bădescu:
- născută pe 31 octombrie 1970, la București
Campionatele Mondiale:
- bronz, 1991, Chiba, dublu mixt
- bronz, 1993, Goteburg, individual
- bronz, 2000, Kuala Lumpur, echipă
Campionatele Europene:
- aur, 1992, Stuttgart, dublu mixt
- aur, 1992, Stuttgart, echipă
- aur, 1998, Eindhoven, dublu mixt
- aur, 2003, Courmayeur, individual
- aur, 2005, Aarhus, echipă
- argint,1998, Paris, individual
- argint, 1994, Birmingham, dublu mixt
- argint, 1996, Bratislava, dublu mixt
- argint, 1998, Eindhoven, dublu
- bronz, 1986, Praga, individual
- bronz, 1986, Praga, dublu
- bronz, 1988, Paris, dublu
- bronz, 1988, Paris, dublu mixt
- bronz, 1990, Goteborg, individual
- bronz, 1996, Bratislava, dublu
- bronz, 2003, Courmayeur, echipă
- bronz, 2003, Courmayeur, dublu mixt
{{text}}