Marian Florian Enache (29 de ani), campion olimpic în proba de dublu vâsle anul acesta împreună cu Andrei Sebastian Cornea (25 de ani), dezvăluie pentru GSP cum i s-a schimbat viața după triumful parizian, ce își dorește în continuare de la sportul său și scoate la lumină episoade, trăiri și interacțiuni inedite din viața sa sportivă.
Istoria se poate scrie în multe feluri. Cu excelență pe termen lung, dar și cu începuturi remarcabile. Povestea aurului olimpic la dublu vâsle cucerit la Paris de Andrei Cornea și Marian Enache este descrisă pe site-ul federației internaționale așa cum a văzut-o lumea din afară.
De la aproape dezastrul din semifinală, când „tricolorii” au recuperat fantastic pe ultimii 20 de metri, „în stilul românesc tipic, cu stroc de 49 de lovituri pe minut” pentru a merge mai departe, până la finala câștigată de pe culoarul unu, după o altă bătălie emoționantă, decisă pe ultima porțiune în favoarea unui echipaj pe care nu ar fi pariat prea multă lume.
„Una dintre marile surprize ale regatei de la Paris. Cine ar fi crezut în ei acum două zile, când păreau că se îndreaptă spre finala B?”, e interogația finală. Au crezut ei și oamenii din jur, antrenorii, colegii. În spatele ecranului pe care apa lucește atrăgător, se află povestea fiecărui pas și lucrurile neștiute care s-au petrecut în miezul competiției.
„Nu m-am așteptat niciodată la așa ceva. N-am crezut că ni se poate întâmpla nouă, dar aparent s-a întâmplat cu un motiv și așa a fost să fie. În semifinala, de unde noi ne-am calificat pe locul trei, ceva nu a mers cum trebuie”, relatează acum Marian Florian Enache (29 de ani), canotorul mai experimentat, strocul bărcii.
Și nu doar atât. Ceea ce au trăit, el și Andrei, începând cu acest an, de când s-au unit pentru proba de dublu vâsle. Cum s-au completat. Cum i-a sprijinit antrenorul – „consider că Cosmin Boguș a făcut diferența”. Cum au ajuns la un aur în premieră absolută.
Apoi, cum s-a împlinit în 2024, cu titlurile olimpic și european, un talent al canotajului românesc. De la începuturile adolescentine în Timișoara până la medalia olimpică de aur. „Am fost un model tot timpul, un exemplu, dar acum trebuie să fiu mult mai responsabil”, punctează Enache în lungul dialog cu GSP. Lăsând în urmă temerile, descoperindu-și drumul și trasând pe apă o linie de aur pentru viitor.
Și tot ce se află între aceste repere. Despre notorietate, emoții, cei care nu au crezut în el, cei care au crezut în el, prima antrenoare, frici și bucurii mărunte, înălțime, baza favorită, din România și din străinătate, în o oră de răspunsuri uneori brutal de sincere, contondente și realiste.
Marian Enache: „Îmi place să fac tot timpul ceva nou, să fiu spontan”
- Florin, bine ai venit, mulțumim că ai acceptat invitația noastră! În primul rând, aș vrea să încep un pic diferit. Au fost multe interviuri pe care le-ai dat în ultima vreme, multe întâlniri față în față, în care ți-ai povestit istoria recentă și mai veche. Există vreo întrebare care nu ți s-a adresat și pe care ai fi vrut s-o auzi din partea celor cu care ai vorbit?
- Bună ziua, în primul rând mulțumesc și eu din suflet pentru invitație. Da, nu foarte mulți m-au m-au întrebat ce mai fac, cum sunt, cum mă simt. Toată lumea e curioasă cum s-a schimbat viața mea după aceste Jocuri, cum am ieșit în evidență, ce am de câștigat în urma acestei medalii. Și multe, multe altele. Evident, doar despre câștigurile personale și materiale, bineînțeles. Dar astea nu prea există așa cum crede foarte multă lume, eu încerc să-i fac să înțeleagă pe fiecare dintre ei că tot ce a contat pentru mine a fost această medalie, pentru că dacă nu conta asta cu adevărat, nu ajungeam să practic acest sport atâția ani de zile, nu ajungeam să fac o pasiune și în niciun caz nu ajungeam să mă dezvolt atât de frumos și de plăcut. Adică eu sunt mândru de parcursul meu, cum am evoluat și cum m-am transformat pentru că, evident, cum mă cunosc eu nu mă cunoaște nimeni.
- Cu siguranță. Și atunci cum ești, ce faci, cum se simți?
- Sunt foarte bine. Mulțumesc de întrebare, cum am mai spus, sunteți singura care m-a întrebat asta. Evoluez, mă adaptez, mă bucur de ce mi se întâmplă. Evident că nu-mi este deloc ușor, dar sunt foarte obișnuit să ies din zona de confort. Îmi place să fac tot timpul ceva nou, să fiu spontan în ceea ce fac și mă bucur în continuare ca de fiecare dată, de fiecare zi pe care pe care o am la îndemână ca să fac ceva bun și pozitiv cu viața mea.
- Totuși, trebuie să ne întoarcem momentul Paris, chiar dacă am vorbit mult despre asta, pentru că rămâne un vârf de emoție, de reușită, de tot. Totul se poate pune la superlativ în ceea ce ai reușit tu și și colegul tău acolo și voiam să te întreb dacă ai revăzut finala, de câte ori pe video și de câte ori te-ai gândit la ea așa, în mintea ta ți-ai derulat în imaginație?
- Ne întoarcem la Paris, bineînțeles, nu o să dispară prea ușor Parisul din mintea și din inimile noastre, în special din inima mea, pentru că până la urma urmei, despre despre asta a fost vorba. Despre cursă, în prima lună, prima lună jumătate, cred că am vizualizat-o atât eu, cât și Andrei, chiar vorbeam cu el și și râdeam pe chestia asta, de cel puțin 100 de ori, iar în mintea mea rareori o mai o mai revăd și rareori îmi găsesc timpul de a mă gândi la ceea ce am realizat și la rezultat în sine. Seara, când ajung acasă și mă pun pe canapea relaxat, încerc să-mi trag respirația, să mă odihnesc de cât, îmi văd medalia, unde am amplasat-o, și realizez într-adevăr că am reușit și este a mea.
- Au fost și multe imagini. Una dintre ele o vedem aici, ai și semnat pe ea, dar mie mi-a plăcut în mod special alta, de la festivitatea de premiere. Mi s-a părut o imagine cu adevărat semnificativă. Ce-ți spune aceasta acum, când te uiți la ea? Cum ai descrie-o tu?
- (privește fotografia) Eu încă simt acele trăiri, acele emoții. Andrei era în lacrimi, eu mă chinuiam foarte mult să-mi stăpânesc emoțile și lacrimile deoarece cumva copilul din mine nu voia să iasă suprafață, deși știm că toți avem un copil interior. A fost cumva momentul ăla când mi-am dat seama că toată munca pe care am depus-o, toate eforturile și toate momentele mai puțin plăcute au luat sfârșit și că practic acest rezultat, această medalie a trecut cu mult, cu mult, cu mult peste toate antrenamentele grele și peste toți anii de muncă și bineînțeles că am simțit nevoia să vărs puține lacrimi deoarece este cea mai mare competiție de pe planetă. Este un concurs, Jocurile Olimpice, care nu sunt în totalitate înțelese de fiecare om în parte.
- Poți să explici?
- Nu toți înțeleg ce înseamnă această competiție, dar sportivii înțeleg cu adevărat și atunci când realizează împlinirea acestui acestui vis, descarcă. Devin oameni pentru că, așa cum îmi place mie să spun, în timpul cursei pe lac suntem niște monștri, niște animale, pentru că scoatem tot ce avem în noi, scoatem tot ce e mai rău la suprafață, dăm totul pe pista de concurs. Și pentru mine asta contează cel mai mult. Cred că de asta am și ajuns să practic acest sport atât de mult, pentru că întotdeauna am fost cumva mulțumit, indiferent de locul pe care l-am ocupat în competițiile mele anterioare. Am fost întotdeauna mulțumit de mine și de echipajul meu, pentru că chiar dacă s-a ocupat locul cinci, chiar dacă nu se prindea finala tot timpul, noi întotdeauna am dat totul și ne întorceam acasă mai câștigați. Îmi plăcea mie să le spun colegilor mei că noi și atunci când pierdem, câștigăm și toate astea ne-au adus, ne-au adus astăzi de aici.
„M-au ajutat mult mai mult persoanele care nu au avut cu adevărat încredere în mine”
- Într-o discuție pe care am avut-o înainte de plecarea la Paris, la Snagov, spuneai: „Cred cu tărie că echipa asta poate să scrie puțină istorie și la Jocurile Olimpice” și așa s-a întâmplat. Dincolo de munca voastră, de determinare, de tot ce ați făcut, a mai fost ceva care te-a făcut să crezi în posibilitatea acestui rezultat istoric?
- E foarte simplu. Chiar am foarte multe răspunsuri la această întrebare. Anii mei de experiență au adus în primul rând la obținerea acestui rezultat. Persoanele care au trecut prin viața mea în toți acești ani, mai puțin bune, dar și bune. Eu consider că pe mine m-au ajutat mult mai mult persoanele care nu au avut cu adevărat încredere în mine, care mi-au spus că „Florin, niciodată n-o să reușești ce visezi tu. Nu este pentru oricine, e greu să devii campion olimpic”. Am zis „Nu”. E greu, nu e greu, eu am să încerc. Eu am să vă arăt că am curajul de a încerca, pentru că în orice sport sau chiar și în viață succesul nu este niciodată garantat. Dar cu toate astea trebuie să încerci, pentru că dacă alegi să renunți sau alegi să mergi înainte, amândouă sunt două decizii foarte grele. Depinde doar de tine ce alegi să faci.
- Iar tu ai ales...
- Așa că eu am ales să să merg înainte. Chiar dacă nu a fost deloc ușor. Și chiar dacă alegeam și calea de a renunța, tot foarte greu mi-era pentru că apărea teama aceea de necunoscut și niciodată n-aș fi știut dacă aș fi fost capabil să ies campion olimpic sau nu. Așa că am trecut peste toate momentele grele, peste toți oamenii care mi-au spus că nu pot. Au devenit invizibili pentru mine. Din contră, eu am fost acela care a reușit tot timpul să vadă dincolo de zid.
- Adică?
- Am reușit tot timpul să-mi depășesc limitele, să mă adaptez în orice situație, în orice echipaj și să fac atât membrii unui echipaj să aibă încredere în mine pentru că încercam să le transmit că atunci când sunt cu mine într-o barcă, atunci când sunt în antrenament, eu am acele două ore și jumătate dimineața în care vă voi da tot ce este mai bun din mine ca echipajul respectiv să funcționeze, cât și după-amiaza, în următoarele trei ore voi face aceeași chestie. Restul face parte din viața noastră personală, dar totodată trebuie să știm cum să ne gestionăm timpul liber deoarece a doua zi tot timpul trebuie să fii capabil să dea randament și toate acestea ne-au adus pe noi astăzi aici.
- Și cu Andrei, coechipierul tău din barca de aur olimpic?
- Am avut un foarte mare noroc și cu Andrei, cum am spus-o cam peste tot, i-am spus-o și lui i-am spus-o încă din prima zi. „Andrei, altă șansă tu nu ai. Alt echipaj nu există. Eu te am pe tine, tu mă ai pe mine. E singura noastră șansă să facem un rezultat frumos”. I-am spus cât de multă încredere am avut în el. El a fost foarte deschis în a învăța de la mine, din experiența mea și totodată atunci când nu înțelegea anumite momente mai puțin plăcute în timpul zilei sau în timpul antrenamentelor, avea tot timpul, capacitatea și puterea de a căuta răspunsuri, de a mă întreba atât de mine, cât și pe antrenorul nostru și faptul că am creat o conexiune atât de frumoasă, atât de plăcută.
- Și în scurt timp.
- În scurt timp, bineînțeles, a echipajului și cu antrenorul și cum ne-am deschis unul în fața celuilalt și încredere asta reciprocă a contat foarte mult și asta face întotdeauna diferența și cum îmi place mie să cred și cred că este corect, este foarte important să ai încredere în oameni, să ai încredere în echipajul din care faci parte, să ai încredere în echipa ta pentru că câștigăm și pierdem împreună. Nu este nimeni responsabil și nu este nimeni vinovat pentru înfrângerile tale. Deciziile personale ni le asumăm și ne aparțin și așa am mers noi mai departe.
- Și ați răzbit.
- Așa am reușit să câștigăm un titlu european, titlul european care ne-a amplificat imaginea asta de pe podium de la Jocurile Olimpice, care ne-a dat o extra-motivație, și o tărie de a continua într-o manieră mult mai elegantă și de a ne antrena diferit și mult mai încrezători. Și asta a făcut diferența. Faptul că am muncit, am lucrat colectiv ne-a adus astăzi aici și eu nu am decât să mulțumesc întregii echipe. Să-i mulțumesc lui Andrei pentru cea mai frumoasă călătorie din viața mea și i-am promis și mi-am promis mie că o să mai continui, deoarece sentimentele pe care le-am trăit în anul 2024 mi-au marcat viața și mi-aș dori să le mai trăiesc în următorii ani.
„Mai am loc de a mă dezvolta pentru că viața este imprevizibilă, este un ciclu”
- Crezi că vârsta aceasta pe care o ai acum, 29 de ani, este cea a maturității rotunde în canotaj, ca sportiv, pentru tine, cel puțin? Poate pentru alții vine la altă vârstă.
- Într-adevăr, am 29. Dar maturitatea vine odată cu schimbările vieții. Contează foarte mult prin ce treci, prin câte treci. Cred cu tărie că mai pot face față încă unui ciclu olimpic, deși în canotaj nu este atât de ușor, deoarece ne antrenăm întotdeauna în condiții mai puțin plăcute. Ne antrenăm pe vânt, pe ploaie. Nu vreau să se înțelegă asta ca fiind un chin. Nu este OK pentru articulații, deci și pentru corpul nostru să ne antrenăm în asemene condiții. Dar vârsta este doar un număr. Sunt tânăr, la 29 de ani ești tânăr, de-abia acum începe începe viața cu adevărat. Mai am loc de a mă dezvolta pentru că viața este imprevizibilă, este un ciclu. Învățăm în fiecare zi și ne dezvoltăm în fiecare zi. Trebuie doar să avem puțină voință de a crește și de a vedea mult mai departe decât alții sunt capabili să vadă și răspunsul meu final este DA, sunt tânăr și cu siguranță mai pot duce un ciclu. Sunt matur pentru vârsta pe care o am, dar cu siguranță pot să fiu și mai matur.
Poți să ajungi la vârsta de 50 de ani să fii tot un copil sau poți să fii de la 20 de ani, 25 de ani un bărbat. Vârsta pe care eu am încă nu o simt, deși corpul îmi mai dă semnale că este destul de multă uzură în urma acestui sport. Dar mă simt bine, mă simt în ascensiune – Marian Florin Enache, campion olimpic la dublu vâsle
- Pentru că ai vorbit mai devreme despre Andrei, antrenorul vostru, Cosmin Boguș, mi-a spus la Paris, că tu și el sunteți caractere diferite care se completează foarte bine. Sunteți „ca sarea și piperul și aceasta este o rețetă de succes”. Ești de acord cu afirmația acesta?
- Da, sunt complet de acord, suntem caractere diferite, dar cumva ne-am modelat unul după celălalt, ne-am transformat într-unul. Fiind o singură barcă, am decis să fim și noi, să se simtă ca fiind unul în aceeași barcă. Și toate chestiile astea s-au întâmplat în antrenament. Adică am fost unul în antrenamente, ne-am completat perfect. Stările pe care Andrei le are sau caracterul pe care Andrei îl are – e foarte diferit față de caracterul meu. Doar că respectul pe care Andrei l-a câștigat din partea mea vine în urma sportivului Andrei, nu a omului Andrei. Ce face Andrei în viața de zi cu zi asta nu este treaba mea, nu este treaba nimănui. Efectiv, toată încrederea asta într-un sportiv vine doar în urma calităților lui și e despre ce e el capabil să facă.
- Mai spunea că în timpul antrenamentului mai glumiți, mai aveți momente de destindere. Crezi că e nevoie și de zâmbet ca să mergi mai departe? Nu doar de efort, de dedicare și de trudă?
- Am învățat pe parcursul acestor ani că nervii nu te ajută la nimic, impulsurile incontrolabile care ies din noi pot să facă mai mult rău decât bine. Și decât să ne stricăm ziua cu un antrenament care este mai greu sau când ceva nu funcționează așa cum trebuie în acel antrenament am decis odată cu experiența că oricând, prin orice alte metode putem cumva să schimbăm aceste stări, acea zi care e mai puțin plăcută, într-o zi mai plăcută. Și întotdeauna am decis să găsim puțin timp liber. Sau atunci când aveam o pauză de hidratare sau de orice altceva, să mai facem o glumă, să ne mai amuzăm, să uităm de greu, să dispară tensiunea care se creează, nu în barcă, ci în mintea noastră. Și Cosmin chiar ne-a ajutat foarte mult în privința asta. Consider că a avut mult mai multe glume bune decât am avut noi pe parcursul călătoriei noastre.
Pentru că atunci când suntem pe lac, deși suntem un echipaj, fiecare sportiv se luptă el cu el și cu mintea lui și e foarte bine să-l mai scoți din zona aia în care suferă și se luptă – Marian Florian Enache, campion olimpic la dublu vâsle
„Cosmin Boguș a făcut diferența, nu știu dacă cu altcineva ne-am înțeles atât de bine”
- Este un antrenor tânăr, cum vă raportați la el, cum vă înțelegeți cu el?
- Este un antrenor tânăr, este un antrenor modern. Din faptul că s-a adaptat odată cu schimbarea sportului, faptul că a înțeles cum trebuie să lucrezi cu niște sportivi, cum trebuie să-i tratezi pe niște sportivi, faptul că nu a fost niciodată impunător am avut doar de câștigat. Ne-a lăsat tot timpul să luăm decizii, s-a consultat cu noi, ne întrebam mereu cum ne simțim când ceva era în neregulă sau parcă nu mergea. Căutam împreună răspunsuri, dar și soluții. Nu ne-am certat niciodată pentru că nu am avut cumva cum să ajungem acolo, deoarece tot timpul căutam soluții în loc să argumentăm anumite chestii. Și consider că Cosmin Boguș a făcut diferența.
- Mai exact...
- Nu știu dacă... E incert, rămâne incert, dar nu știu dacă cu altcineva ne-am înțeles atât de bine. Dacă am fi reușit să merg să facem barca asta să meargă atât de frumos. A fost foarte multă implicare din partea lui, atât pe partea de analiză video. Ne urmărea cu drona foarte mult. A fost tot timpul acolo atunci când am avut nevoie de el, chiar și atunci când am avut nevoie de un sfat extra antrenamente, extra cantonament. Cosmin este tot timpul acolo, chiar și în ziua de astăzi, când avem nevoie de ceva. Când avem o întrebare, când avem o nelămurire, cerem sfatul.
- Atunci cum te-ai raporta la Antonio Colamonici?
- Este foarte diferit Antonio față de Cosmin. În primul rând, vârsta pe care o au cei doi este înjumătățită. Antonio este head coach, este coordonatorul nostru, el vine cu programul, el vine cu cu strategia, el e acolo atunci când avem nevoie de informații despre celelalte țări, despre celelalte echipaje. El ia deciziile în privința concursurilor, în privința echipajelor și încearcă să ne arate tot timpul calea mai bună și cum va fi în viitor. Antonio este cheia canotajului românesc în ultimii 8 ani, el a ajutat foarte mult la dezvoltarea acestui sport și, din câte am înțeles, în continuare o va face pentru Los Angeles și mă bucur că nu a renunțat.
- E o veste bună, a devenit și cetățean român.
- Știm cu toții că nu este deloc ușor să stea departe de de familie, să stea departe de casă, dar totodată am înțeles că îi place România, place să lucreze cu noi deoarece suntem foarte deschiși la a încerca ceva nou, suntem deschiși la schimbări, se poate lucra frumos cu noi, suntem capabil să înțelegem anumite chestii, să înțelegem oamenii. Și eu cred cumva că așa a fost scris, așa a fost să se întâmple, deoarece nici din partea lui Antonio nu a trebuit să fie foarte mari eforturi de integrare sau ca să se facă înțeles. S-a făcut înțeles din prima și noi l-am urmărit, ne-am dus o dată cu el în această călătorie.
- Și atunci, după finală, spuneai despre el că e cineva care a crezut mai mult în tine decât poate în anumite momente ai crezut tu. Are și o filozofie de viață diferită de mentalitatea noastră. Are un pic mai multă seninătate, o privire diferită asupra asupra vieții.
- Evident, are o altă experiență. Este foarte documentat, foarte informat, este mult mai citit decât mulți dintre noi. El cumva ne-a schimbat mentalitatea. Tot timpul Antonio îmi spunea mie, „Florin, tu ești cel mai bun, ești unul dintre cei mai bun sportivi pe care România îi are, dar niciodată nu reușești. Tot timpul lipsește ceva, ești pe podium, ești acolo, dar niciodată nu ești ăla care face diferența, nu ar trebui să-ți facă nimeni față”. Și cred că atunci a fost cumva momentul în care eu am înțeles că nu pot să accept ca un antrenor să aibă mai multă încredere în mine decât pot avea eu. Este ceva de nedescris, de neînțeles, adică am fost dezamăgit de mine atunci când am înțeles asta și cred că am înțeles exact atunci când a trebuit cu adevărat să înțeleg și asta m-a ajutat și așa am devenit capabil să-mi dau seama că pot oricând deveni mai bun în orice domeniu. Pot oricând să mă adaptez și să evoluez mult mai ușor. Trebuie doar să vreau și să înțeleg cum.
„Ar trebui televizate și sporturile care nu obțin rezultate în fiecare an”
- Hai să ne mai întoarcem un pic la la Paris. Ce s-a schimbat pentru tine? Bănuiesc că s-au schimbat niște lucruri, ce este cel mai pregnant?
- În primul rând sunt mult mai liniștit deoarece mi-am atins scopul, apoi, acum sunt cumva un model. Am fost un model tot timpul, un exemplu, dar acum trebuie să fiu mult mai responsabil. Îmi doresc foarte mult ca viitoarea generație, viitorii campioni să treacă prin stările prin care am trecut eu, să simtă și ei aceleași emoții pe care le-am simțit eu pentru că este ceva extraordinar, ceva de nedescris. Cât despre partea asta cu aparițiile în mediul online, cu social media sau cu TV, nu prea mă interesează atât de mult deoarece nu m-am considerat niciodată un om care face parte sau vine din lumea asta și nici nu mă văd acolo vreodată în continuare.
- Și atunci, ce ți-ai dori?
- Mi-aș dori foarte mult să inspir noua generație, să dezvolt sportul cât de mult pot eu cu adevărat s-o fac și îmi doresc la fel de mult ca copiii care vin din spate, viitorii campioni, să vină cu mai multă încredere în ei, nu cum am fost eu. N-am avut întotdeauna această încredere în mine și probabil pentru ei această călătorie va fi mult mai ușoară și viața lor se va schimba în alte direcții față de cum s-a schimbat a mea. Nu zic că a mea nu este mai bună, dar cred că este mai bună doar din simplul motiv că eu mi-am atins obiectivele, sunt mulțumit eu cu mine. Nu mai am acea piatră pe suflet, nu mai muncesc cu acel stres, nu mai sunt obsedat de a-mi atinge obiectivele. Cred că cumva și asta m-a adus aici, deoarece am văzut pe parcurs că toți sportivii se antrenează, toată lumea muncește foarte mult, dar pentru cei care sunt obsedați de a câștiga câștigul este inevitabil, adică nu ai cum să pierzi.
- Totuși aceste apariții publice au și rolul de a populariza mai mult canotajul, ca lumea să știe prin ce treceți voi, cât de mult munciți, care sunt senzațiile pe care le aveți într-o situație sau sau alta. E un sport încă e necunoscut din multe puncte de vedere din România.
- Cum am mai spus, de asta îmi fac vizibilă prezența mai peste tot pe unde sunt invitat sau sau chemat, pentru că vreau să promovez sportul, nu o fac în special pentru mine, vreau să se știe mult mai multe despre acest sport și nu numai. Sunt de părere că ar trebui televizate și sporturile care nu obțin rezultate în fiecare an ca copiii să aibă de unde să-și aleagă. Trebuie să știe despre fiecare sport în parte, trebuie să-l vadă peste tot, nu doar atunci când se obțin rezultate, nu trebuie să rămână cumva în spatele scenei. Sunt foarte multe sporturi nișate, cum și canotajul a fost unul dintre ele. Și încă mai este un sport nișat, dar ne facem din ce în ce mai vizibili și nu mă refer la asta doar în promovarea pe platformele de social media sau aparițiilor pe TV, ci a performanțelor.
- Atunci când ați mers prin Paris, cu medaliile la gât a fost poate altă senzație, ca oamenii simpli, oamenii de pe stradă să se apropie de voi și să vă felicite sau să vă ceară o fotografie.
- Într-adevăr, a fost o altă senzație, mentalitatea a fost diferită, oamenii sunt foarte deschiși. S-a văzut cu adevărat că acel oraș a fost plin cu oameni care au habar despre sport și iubesc sportul, deoarece atunci când scoteam medalia din buzunar, efectiv oamenii veneau cu sutele pe noi. Iar atunci, că am și făcut un test, când îmi băgam medalia în buzunar, eram un simplu om, treceam prin ei ca și cum n-ar fi fost acolo. Mi-a prins bine această experiență, mi-a prins bine să simt energia pozitivă a oamenilor, pentru că la noi nu vedem așa ceva. Și asta mă întristează nu neapărat pentru că oamenii nu-mi arată mie aprecierea și recunoștința. Mă deranjează pentru că nu sunt deschiși, nu acceptă schimbări. De exemplu, eu am învățat pe parcursul călătoriei mele că trebuie mai întâi să mă bucur de succesul celorlalți, ca apoi să mă pot bucura în sfârșit și de succesul meu.
Nu mai puteam să respirăm, nu mai știam unde să mă uit la poză, nu mai știam de unde să culeg aprecieri și mulțumiri, nu mai știam cui să-i mulțumesc. Atât de mulți oameni erau – Marian Florian Enache, campion olimpic la dublu vâsle
„Mi-am asumat în continuare și faptul că nu o să reușesc, deoarece asta nu era garantat”
- Există zile în care te trezești, ieși pe apă și simți că lucrurile poate nu merg. E ceva care nu se leagă, că poate tragi în gol, cum reacționezi în asemenea situații?
- Au existat, într-adevăr. Am avut foarte multe momente de neputință, de delăsare. Asta a venit în urma rezultatelor pe care nu mi le doream, îmi doream mult mai mult de la mine, știam că sunt mult mai capabil și ceva lipsea întotdeauna. Adică vedeam în stânga și în dreapta colegi probabil cu mai puțin potențial decât al meu, dacă pot să spun așa, fizic, care reușeau, care tot timpul aveau niște concursuri și niște ani strălucitori. Eu nu prea reușeam și mă gândeam: „N-o fi de mine, ceva fac greșit, ce trebuie să mai schimb în rutina și în viața mea ca să reușesc și eu” și în loc să renunț, am ales să fiu mult mai atent la detalii, să fiu mult mai atent la mine, să mă înțeleg, să vorbesc mai mult cu mine și să caut să fac lucruri pe care înainte nu le făceam și lucruri care m-ar fi putut aduce astăzi aici.
- Când ai observat schimbarea?
- În ultimii 4 ani nu mă mai trezeam dimineața cu gândurile că și astăzi o să fie o zi de antrenament grea și să mai treacă un an și nici anul ăsta nu o să fac nimic vizibil. Mă trezeam mult mai motivat, mă trezeam cu mult mai multă încredere în mine, știam că atunci când o să-mi fie greu, atunci o să cresc cu adevărat. Și că dacă îmi doresc cu adevărat și lucrez la schimbarea mentalității mele și la formarea unei conexiuni bune în barcă, nu am cum să nu reușesc. Și cum v-am mai spus, mi-am asumat în continuare și faptul că nu o să reușesc, deoarece asta nu era garantat, nu mi-o garanta nimeni.
- Înaintea unei curse voi faceți niște verificări ca totul să fie OK, să meargă cât mai bine. Ți-e teamă că se poate întâmpla ceva, care nu depinde de tine, ceva tehnic, ceva legat de vreme poate? Există întotdeauna această doză de imprevizibil, la ce te gândești sau cum faci ca să te asiguri că poți să treci peste o astfel de situație?
- De neprevăzut nu mi-a fost niciodată teamă, dar s-a întâmplat. Am mai spus-o. Totul s-a întâmplat în semifinală. Nu m-am așteptat niciodată la așa ceva. N-am crezut că ni se poate întâmpla nouă, dar aparent s-a întâmplat cu un motiv și așa a fost să fie. În semifinala, de unde noi ne-am calificat pe locul trei, ceva nu a mers cum trebuie. Am știut că Andrei nu a devenit mai neputincios. Mi-am dat seama că este o defecțiune tehnică, se întâmplă ceva și refuzam cumva să vin din nou la aceste Jocuri Olimpice fără să am șansa să mă bat pentru o medalie.
- Ce se întâmplase și cum ați reacționat?
- Practic intram în finala B, dar motivația pe care noi am avut-o ne-a ajutat să-i împingem pe sârbi, care au cedat cu câțiva metri înainte de linia de sosire și așa noi am intrat în finală cu acea defecțiune tehnică a unui cărucior, cel al lui Andrei. Și tot acea cursă, unde s-a întâmplat incidentul, mi-a arătat că, așa de slabă și de grea cum a fost cursa respectivă, totuși am intrat în finală. Eram șase echipaje intrate în două secunde și am zis că nu are cum a doua zi, cu barca pusă la punct și cu strategia și timpii pe care îi avem, nu are cum să nu câștigăm.
- Ai avut încredere..
- Deja mă trezisem în dimineața respectivă cu o încredere de nedescris. Dormisem foarte bine. I-am spus lui Andrei, „Astăzi de ziua noastră, tragem pe culoarul unu, cum am tras și la Europene”. Este 1 august, la 100 de ani de la ultimele Jocuri Olimpice de la Paris, și totodată, fără să ne dăm seama, am aflat mai târziu, am câștigat și medalia cu numărul 1000 din istoria Jocurilor Olimpice la canotaj, ceea ce a fost remarcabil cu adevărat.
- Într-adevăr.
- Deci da, se pot întâmpla defecțiuni tehnice, nu ne așteptăm și nu ne gândim la așa ceva în timpul unei curse sau înainte, deoarece ne poate afecta psihic și mental. Dar se poate întâmpla și sper să nu pățească nimeni, deoarece cu siguranță o să treacă greu peste.
„Am învățat foarte mult din ediția anterioară și am știut ce trebuie să fac”
- Ați depășit niște bariere acolo, cred că și mintale, și de efort fizic ca să învingeți această chestiune total neprevăzută.
- Într-adevăr, am depășit foarte multe bariere și nu numai în acea cursă, pe toată durata Jocurilor Olimpice. Pentru mine a fost cumva un pic mai ușor, deoarece am mai avut și experiența Jocurilor anterioare, cele de la Tokyo. Pentru Andrei a fost un pic mai greu, dar am fost eu acolo ca să-l țin prezent, să-l țin conectat în ceea ce avem noi de făcut și asta ne-a ajutat pe amândoi pentru că-mi aduc aminte foarte bine cum la Tokyo eu m-am pierdut, fiind primele Jocuri Olimpice, eram efectiv fascinat de concurs în sine, de ce înseamnă Jocurile Olimpice cu adevărat.
- Era realitatea sub ochii tăi.
- Evident că știam ce înseamnă, deoarece am urmărit aproape toate cursele la toate sporturile din ultimele ediții. Doar că atunci când ești acolo și simți pe pielea ta și vezi cu ochii tăi ai foarte mare șansa să te pierzi. Eu m-am pierdut, dar sunt foarte mulțumit că s-a întâmplat asta, deoarece am învățat foarte mult din ediția anterioară și am știut ce trebuie să fac și cum trebuie să fiu pentru următoarele Jocuri Olimpice.
- A contat acum, de exemplu, că ați fost izolați? Că n-ați fost în Satul Olimpic, unde poate ar fi fost altă atmosferă, v-ar fi distras un pic.
- Nu, pentru mine n-a contat absolut deloc, pentru că știam ce înseamnă Satul Olimpic. Știam de la Tokyo ce e pe acolo, cum sunt sportivii, câtă lume este și nu numai asta. Știam că la finalul curselor o să ne întoarcem în Satul Olimpic, deci automat avem suficient timp să ne plimbăm, să ne cumpărăm chestii, să facem ce vrem noi. De aceea i-am spus și lui Andrei că obiectivul nostru principal sunt Jocurile Olimpice, sunt cursele în sine, nu ne interesează altceva. Avem timp și pentru astea și cam așa fost să fie. Sunt mulțumit că federația și Comitetul Olimpic Român au luat decizia de a ne ține mai aproape de pista de concurs, deoarece pierdeam foarte mult timp pe drum, undeva la trei ore doar la un antrenament să facem naveta la lac. Ceea ce ne-ar fi stors de energie cu siguranță.
Marian Enache și teama de șerpi
- Spuneai mai devreme că tu nu te temi de ceva înaintea unei curse. În viață ai lucruri de care ți-e teamă? Dacă poți să spui...
- Cu siguranță, da. Frica a existat în urmă cu câțiva ani, până când mi-am dat seama că frica este o iluzie și cred că mi-a fost frică mai mult de mine decât de ce se întâmpla în jurul meu. Și în continuare îmi este frică să nu mă pierd. Lucrez foarte mult cu mine, să rămân prezent, să rămân un om cu performanțe, să nu vorbească o medalie olimpică pentru mine și să nu fiu văzut ca Enache Marian campion olimpic ci, din contră, să fiu apreciat pentru ceea ce sunt și despre modul de abordare a anumitor lucruri. În schimb, am ofidiofobie. Nu-mi plac șerpii. Nu știu dacă mi-e frică neapărat, dar nu. Ba da. Mi-e frică. Mi-e frică, da, de șerpi. Am foarte mare teamă. Frică de șerpi. Acum depinde foarte mult și de dimensiune.
- Bun, teama ca teama, dar există și un lucru mărunt, ceva absolut banal care te face să te simți bine într-o zi?
- Nu știu ce să zic, că depinde foarte mult de persoanele pe care le întâlnesc. Depinde foarte mult de chestiile noi care apar în ziua respectivă în viața mea, deoarece, am spus, sunt un tip spontan, îmi place să las totul să vină de la sine, că doar așa pot învăța cumva ceva din ziua respectivă. Poate să fie orice. Nu știu, poate să fie dacă vine un copil să-mi ofere o bomboană, mă poate binedispune.
- La așa ceva mă gândeam.
- Apreciez orice se întâmplă bine, dar și rău, pentru că știm cu toții că răul este inevitabil deoarece este acolo să ne învețe să ne ghideze cumva să învățăm ceva pentru a ne situa undeva bine în viitor. Eu consider că totul se întâmplă cu un motiv, totul se întâmplă ca așa trebuie să se întâmple. Noi suntem aici ca să învățăm ceva din această viață pe care o avem cu noi, cum îmi place mie să zic, că aud foarte multe persoane în jurul meu că o singură viață avem. Din punctul meu de vedere este exact invers. Avem o singură moarte și trăim în fiecare zi. Adică avem atât de multe zile la dispoziție să facem ceea ce ne place, să învățăm din viața asta, să devenim oameni, încât regretele nu-și au locul în viața noastră. Și faptul că mă trezesc dimineața cu intenția de a fi mai bun și deschis la ce-mi poate oferi această zi mă face mai fericit decât orice altceva.
- Hai să ne întoarcem mai adânc în timp, la începuturile tale în acest sport. Am găsit căutând prin internetul acesta care ne oferă lucruri surprinzătoare de multe ori niște interviuri de când aveai 17 ani, de când erai la Timișoara, erai un adolescent atunci și povesteai că ai făcut înainte alte sporturi, că ai încercat un pic de fotbal, un pic de handbal. Poți să povestești un pic despre despre perioada aceea a copilăriei și a adolescenței tale?
- Da, am fost un copil plin de energie, dar și gospodar deoarece părinții mei munceau foarte mult, erau tot timpul plecați de acasă, eu rămâneam cu gospodăria și cu sora mea, tot timpul trebuia să am grijă de ceea ce era necesar prin casă sau în gospodărie, iar după aceea urmau cumva orele de școală care erau după-amiaza și mereu găseam timp să mai fac și ceva activități fizice, adică să alerg sau să merg la un fotbal și de aceea am fost cumva tot timpul conectat cu sportul și am ales să practic și fotbalul când am avut ocazia, am ales să joc și handbal, am jucat pe județ cu echipa comunei în perioada aceea.
- Și ai ajuns la canotaj.
- Cât despre perioada asta a mea, a adolescenței, când am fost la Timișoara, despre începutul meu în canotaj, nu știu, primul meu contact vizual cu canotajul m-a făcut să simt o emoție atât de plăcută încât nu voiam să mă mai întorc acasă, nu voiam să mă despart de acest sport, deși eram cumva foarte departe de casă. M-am făcut remarcat foarte repede. Îmi aduc aminte că atunci, în perioada acelui interviu, cred că aveam 16-17 ani, câștigasem, ieșisem primul sportiv pe județul Timiș, ceva de genul sau, cel mai bun sportiv al orașului. Îmi aduc foarte bine aminte și acea seară la Operă, unde au participat 200 de sportivi ai județului cu performanțe remarcabile. Trecuseră de numărul 190, eu nu mă auzisem.
„Oare clubul meu nu m-a înscris? Performanțele mele au fost atât de slabe?”
- Ai avut emoții.
- Îmi aduc aminte că aveam în cap câteva gânduri: „Oare clubul meu nu m-a înscris? Performanțele mele au fost atât de slabe încât nu m-au adus în topul acestor sportivi? Dar cum să fie performanțele mele, care au fost internaționale, atât de slabe totuși?” Și când au ajuns la ultimii doi mi-am dat seama că nu, nu sunt înscris, nu sunt prezent. În fine, încercăm la anul și într-un final sportivul numărul unu am fost eu. Cred că a fost un nou început pentru mine acea perioadă deoarece m-am întors la antrenamente mult mai motivat. Am încercat să ies și următorul an sportivul numărul unu al județului, dar se pare că am avut o persoană care nu m-a plăcut atât de mult și nu a fost singura. Îmi aduc aminte că în perioada aceea, când terminasem junioratul, în 2013, schimbasem clubul. Timișoara nu avea secție de seniori, așa că semnasem cu Dinamo.
- Și ce s-a întâmplat?
- Pe locul doi trebuia să fie un sportiv tot de la Timișoara, dar de la un alt club, nu vreau să să dau nume deoarece nu le port pică și chiar mi se pare interesant ce mi s-a întâmplat și oricum nu contează. M-a depunctat ca să nu mai fiu primul pentru că am părăsit Timișoara, nu făceam parte din Timișoara, dar este OK, mi-a plăcut orașul, mi-a plăcut Timișoara, m-au schimbat oamenii din Timișoara. M-au ajutat atât oamenii, cât și antrenoarea mea, doamna Văsuț, doamna Elvira a fost o a doua mea mamă pentru mine.
- Detaliază un pic.
- Pentru că m-a învățat cum să fiu, m-a învățat să fac totul cu bucurie, cu plăcere. Și tot timpul a fost acolo când eu am avut nevoie de ceva, a fost acolo să mă susțină, să mă ajute. Gândiți-vă că a avut grijă de mine cumva în creșterea mea doar patru ani, deoarece după aceea am schimbat generațiile, am trecut la nivel de tineret și seniori, iar doamna Elvira a rămas la Timișoara, iar noi păstrăm legătura chiar și în ziua de astăzi. Pot să vă spun că ieri am vorbit cu ea la telefon aproximativ 40 și ceva de minute.
Doamna Elvira m-a învățat să fiu respectuos și modest în același timp. A încercat să mă învețe tot timpul că drumul meu către performanță și parcursul meu nu o să fie deloc ușor și voi întâlni foarte mulți oameni mai puțin plăcuți mie sau invers – Marian Florian Enache, campion olimpic la dublu vâsle
- Voiam să te întreb dacă mai țineți legătura.
- Vorbim în continuare da, da. Avem o o conexiune foarte frumoasă, o relație foarte deschisă, ne respectăm, sunt niște sentimente acolo, la mijloc, deoarece amândoi ne-am pus amprenta unul în viața celuilalt.
- Dânsa te-a descoperit, la o oră de chimie.
- Exact, dacă nu mă înșel, aveam și un test. Îmi aduc aminte exact când a intrat pe ușă cu părul ei blond, creț, desfăcut, foarte înaltă. Da, cu o ruletă și cu agendă în mână. Îmi aduc perfect aminte că a scos trei elevi din clasă și doar eu am am vrut să merg.
- Aveai un 1,86 metri deja.
- Aveam 1,86 metri, da, mai era un coleg de 1,86 și încă un altul de 1,85, dar numai eu am ales să plec pe acest drum. Pe parcurs, prietenii mei, care îmi sunt prieteni și în ziua de astăzi, au avut mici regrete că n-au ales și ei să practice acest sport, dar au trebuit să-și asume.
- Țineai minte și ziua când ai început canotajul, 21 octombrie 2009. Acum, dacă te întrebam, știai să spui?
- Da, da, cum să nu țin minte ziua? Îmi aduc aminte perfect când am intrat în Timișoara, în acea zi n-am văzut prea multe de prin oraș, dar îmi aduc aminte exact catedrala, parcă ar fi fost primul lucru pe care l-am văzut. M-a marcat catedrala. M-am marcat orașul în sine, am zis „Wow, aici vreau să stau”. Parcă simțeam că începe ceva frumos în viața mea. Ceva ce ce voi trăi cu bucurie și cu mândrie. În 21 octombrie 2009 cred că am fost legitimat. Selecția în sine se întâmplase mult mai devreme. Cred că undeva pe la sfârșitul anului 2008, dacă nu mă înșel.
- Iar aceea era data oficială?
- Da, da, data oficială.
Lumea văzută de la 2,02 metri
- Atunci aveai 1,86m, acum ai 2,02 metri. Cum se vede lumea de la înălțimea asta? Mereu m-am întrebat cum e să fii așa, deasupra tuturor.
- (râde) Vara e mai cald sus, iar iarna este mai frig. Da, îmi place cum arăt, îmi place că sunt înalt. Singurul meu inconvenient este că nu prea îmi găsesc încălțăminte așa cum mi-aș dori eu să mă încalț.
- Cât porți?
- Port 48, dar am crescut brusc cumva. Am venit înalt, m-am stabilizat vreun un an și jumătate, doi ani la 1,90 metri, după care într-un singur an am crescut 12 centimetri și am rămas pe 2,02 de la 18 ani. De atunci n-am mai crescut și îmi aduc aminte perfect atunci când am crescut brusc în anul respectiv, colegii mei de prin sport și oamenii pe care îi întâlneam doar de două ori pe an, la anumite concursuri, nu mă mai recunoșteau, credeau că sunt altcineva, dar sunt foarte mulțumit de evoluția mea, de statura mea, de înălțime, de absolut tot pentru că sunt eu.
- Da, corect. Totuși nu ești cel mai înalt din lot.
- Nu sunt cel mai înalt. Nici nu știu dacă mi-aș fi dorit.
- Florin Arteni are mai mult.
- Are 2,08-2,09. Este foarte, foarte mare.
- Mai este o particularitate. Mulți dintre sportivii din lotul național de canotaj vin din Moldova, tu dintr-o altă zonă a țării, din Gorj. Crezi că s-ar putea, la un moment dat, în zona ta să se dezvolte mai mult sportul acesta?
- Îmi doresc asta, să dezvolt sportul în zona mea. Chiar lucrez la asta de pe acum, pentru că noi avem ceva al nostru. OK, colegii mei suceveni știu să muncească și își doresc cu adevărat când e vorba să obțină anumite rezultate pe care ei și le impun. Dar și noi avem ceva al nostru, avem o altfel de motivație. Avem ceva ce face întotdeauna diferența și îmi doresc ca mult mai mulți gorjeni sau olteni, nu contează, să-și pună amprenta în sport și să se facă vizibili deoarece cred că este o mândrie pentru zona noastră și pentru România. Cu ajutorul României și pentru România facem tot ceea ce facem, chiar dacă uneori suntem egoiști și o spunem că este doar pentru noi.
- Nu sunt foarte multe locurile se desfășoară concursurile pentru că bazele pentru sporturile de apă au niște particularități, nu pot fi organizate oriunde, e vreun loc care ți-a plăcut în mod special și unde îți place să revii?
- Întotdeauna mi-a plăcut Snagovul, dar îmi place și chiar în următoarea lună o să concurăm la Campionatul Național de fond, este o tradiție, pe Bega, în Timișoara, și îmi place foarte mult să concurez la acest campionat național de fond deoarece tot acolo am și câștigat prima medalie de aur în canotaj, tot la fond, tot pe Bega. Deși Bega nu este un centru, nu este un loc de concurs. Campionatul național de fond se efectuează pe o distanță de 6.000m, nu este standard sau clasică, precum cea de 2.000, este total altceva. Este un altfel de concurs, este un altfel de sport, dar îmi place să concurez pe Timișoara. În continuare însă zona mea favorită și zona de concurs preferată este Snagov deoarece este cumva mult mai facil pentru mine. Îmi place cum arată și peisajul este foarte, foarte frumos. Nu are cum să nu-ți placă să concurezi pe Snagov. Mi-aduc aminte și Iașul, și Năvodariul, și Orșova, dar nu mă atrag atât de tare.
- Și din străinătate?
- Lucerna. Sunt îndrăgostit efectiv de orașul acela. Nu am apucat foarte mult să mă plimb prin Elveția, dar îmi place Lucerna, îmi place pista de concurs din Lucerna, îmi place că e rapidă, îmi place că e curată, îmi place absolut tot, peisajul.
- Pentru că am ajuns la concursuri, mai aveți timp de timp din vacanță, când veți relua pregătirea?
- Noi pregătirea am început-o deja, dar am început-o acasă, deoarece, am spus adineauri, începe concursul de la Timișoara și nu ne dorim să ne accidentăm și trebuie să intrăm puțin în formă dinainte. Am început-o acasă, dar am înțeles că în aproximativ două-trei săptămâni va trebui să începem centralizat pentru următoarele competiții importante. Cu cât noi stăm mai mult pe loc, ceilalți progresează, iar noi nu trebuie să permitem chestia asta.
S-a antrenat singur o lună după Mondialele din 2023
- Mi-aduc aminte că anul trecut, după Belgrad, spuneai că în vacanță o să dormi.
- Ceea ce am și făcut, dar m-am și antrenat. 2023 a fost un an destul de greu pentru mine, destul de tensionat deoarece am trecut prin niște situații mai puțin plăcute, am schimbat echipajele mult mai mult. Am fost la un moment dat în proba de simplu, după aia Antonio a avut foarte mare nevoie de mine în proba de patru vâsle. Barca de patru vâsle da, nu era exact ce mă așteptam eu să fie în perioada respectivă. Am muncit foarte mult ca să o aducem cu toții pe linia de plutire. Și a fost un an destul de greu, de stresant deoarece am obținut, îmi aduc aminte, un rezultat foarte frumos în patru vâsle la Lucerna, la Cupa Mondială, care a fost chiar cu o lună înainte de Campionatele Mondiale, adică de calificarea la Jocurile Olimpice.
- Apoi?
- După Cupa Mondială ne-am cam pierdut puțin. Cred că rezultatul de acolo ne-a dat încredere atât de mare încât ideea noastră a fost la modul: Suntem oricum calificați, dar nu era deloc așa și eu o știam și după cum bine știți am calificat pe locul șapte, ultimii care mergeau la Jocurile Olimpice noi am fost. După ce m-am întors în țară chiar am apucat să mă odihnesc, să mă recreez vreo săptămână și tot în aceeași săptămână mi-am dat seama că trebuie să mă pregătesc de acasă pentru anul olimpic și am început antrenamentele. Am avut o lună jumătate sau o lună după Campionatele Mondiale din 2023 în care m-am antrenat aproape în totalitate în fiecare zi.
- Tu cu tine, singur.
- Eu, eu cu mine, da, iar când m-am întors în cantonament eram mult, mult, mult mai pregătit și cu mult în fața celorlalți.
- Pentru că ai zis de schif simplu, nu te-a tentat niciodată să faci proba aceasta? La masculin pare că nu are la noi tradiție, din câte știu eu.
- A fost proba mea de suflet. Simplu a fost proba unde m-am acomodat cel mai bine. M-am îndrăgosit de simplu pentru că simplul este antrenorul tău. Simplu este acea barcă care spune când faci ceva greșit și când nu merge. Simplu este acea barcă în care dacă cazi pe partea dreaptă la atac sau degajarea nu o tragi cum trebuie, îți transmite că ceva faci greșit deoarece ești tu singur și nu o face altcineva din spatele tău sau din fața ta. Am fost un simplist foarte bun, foarte mulți ani. Am peste 20 și ceva de titluri naționale câștigate în proba de simplu în România, foarte lungă perioadă de timp am fost neînvins pe plan național.
- Doar în țară ai concurat?
- Am concurat și la câteva competiții internaționale în perioada de juniorat, dar și la tineret, unde îmi aduc aminte că am avut un eșec, dar nu-l pot numi eșec, la Campionatul Mondial Under 23, am condus aproape toată cursa și am venit pe patru și de atunci mi-am dat eu seama că putea să mă dărâme acea cursă, putea să mă îndepărteze de sport pentru că să fii campion mondial 1.600m și după aceea să nu mai ai resurse ca să închei cursa nici măcar pe podium, având un avas destul de mare, putea să mă dărâme, dar din contră, m-a motivat și am zis „Eu finișuri atât de slabe n-o să mai fac niciodată în toată cariera mea” și de acolo cumva și finișurile pe care le am astăzi.
- La asta mă gândeam, că acum sunt cu adevărat un punct forte.
- Deci tot de la proba de simplu a plecat cumva totul. Da, îmi place proba de simplu, dar bineînțeles că acum proba mea de suflet și cea mai dragă este dublu.
- Deci aici rămâi.
- Aici rămâne sufletul meu, nu se știe niciodată, poate la Los Angeles o să luăm medalie sau o să câștigăm în proba de patru vâsle sau o să ies campion olimpic în simplu sau în proba de ramă, unde n-am fost niciodată.
- N-ai încercat niciodată?
- Am încercat pe plan național, am tras în niște concursul pe afară, dar nu de o anvergură foarte mare, ceva regate, ceva așa, să ne mișcăm. Nu am tras pentru că eu am fost întotdeauna vâslaș. Noi nu prea avem vâslași în România, avem mai mult rameori, este, din punctul meu de vedere, mult mai greu să fii un vâslaș decât un rameor, zic asta din perspectiva mea. Cu siguranță adaptarea nu este deloc ușoară. Nu știu să zic dacă mă voi schimba pe ramă. Chiar vorbeam cu Andrei zilele trecute, probabil o să fim și noi un fel de frații Sinkovic. Ei au tras o perioadă în dublu vâsle, unde au ieșit campioni olimpici, și după aceea au ieșit campioni olimpici și în barca de ramă. Ipotetic, vorbeam cu Andrei, dar nu se știe niciodată. Viața este imprevizibilă. Eu mi-am propus să merg și la LA, doar că o să iau treptat, zi cu zi.
- Asta era ultima întrebare, dar ai anticipat-o și nu pot decât să-ți urez succes nu doar la Los Angeles, ci și la tot ce va urma în anii care vin, mulțumesc pentru timp.
- Vă mulțumesc și eu, cu siguranță o să fie bine, indiferent de ce se va întâmpla în următorii ani. Eu voi da tot ce mai bun din mine, voi încerca în continuare să inspir oameni, să înțeleg oamenii, să-mi înțeleg colegii de barcă și sper ca acum cei care vin din spate să fie mult mai încrezători în mine și în colegii mei de la Snagov, din echipa olimpică, deoarece tinerii care vin din spate sunt cei care pot să facă diferența. Trebuie cumva să ne înțeleagă însă și pe noi și să fie deschiși în a învăța ceva din experiența noastră. Eu le doresc tuturor succes. Vreau să le zic că nimic nu este imposibil. Totul poate deveni realizabil dacă îți dorești cu adevărat, pentru că este o versiune mult mai bună, mult mai muncitoare. Este o versiune a voastră de campioni olimpici undeva acolo, în viitor, care vă așteaptă.
CV Marian Enache
- Născut pe 5 august 1995
- Jocuri Olimpice: aur la dublu vâsle 2024
- Campionate Europene: aur la dublu vâsle 2024, argint la dublu vâsle 2018, bronz la dublu vâsle 2019, la 4 vâsle 2022
- Campionate Mondiale de juniori: argint la dublu vâsle 2013, bronz la 4 vâsle 2012
{{text}}