Larisa Iordache (28 de ani), fosta gimnastă medaliată olimpică, mondială și europeană, câștigătoare a medaliei de bronz în proba pe echipe la Jocurile Olimpice din 2012, cvadruplă medaliată mondială și de 12 ori medaliată europeană, și-a spus povestea de viață „La feminin”.
Totul despre începuturile carierei la Onești, despre greutăți, cantonamente și viața din spatele reflectoarelor. Momente emoționante și un discurs răvășitor despre mama sa pe care a pierdut-o în iunie 2021. Totul despre sarcină și viitoarea fetiță pe care Larisa Iordache o va aduce în curând pe lume.
- Bine v-am regăsit la o nouă ediție a emisiunii "La Feminin"! Invitata noastră, Larisa Iordache, este alături noi și este prima emisiune pe care o facem în trei.
- Ha, ha, ha! Da, corect. Acum m-am prins și eu. Da, așa este.
- Ce faci? Cum ești?
- Sunt bine, mulțumesc! Mă simt foarte bine. Mă bucur că pot să fiu activă în continuare și mă bucur de perioada asta, că este foarte frumoasă.
Larisa Iordache se pregătește să devină mămică: „E epuizant, corpul meu se schimbă!” + cum e viața de antrenoare
- Fizic, cum te descurci cu noua postură?
- Acum, că ușor, ușor cresc din ce în ce mai mult, este un pic mai dificil, dar având în vedere că mai am puțin de așteptat, cu siguranță o să duc până la capăt ce am de dus până la capăt. Greutatea în plus. Dar este un pic mai epuizant, clar, deoarece corpul meu se schimbă și odată cu schimbările și pe plan psihic, și emoțional, sunt gânduri, sentimente. Automat trebuie să învăț să le controlez și să mă calmez, să am răbdare cu tot ce se întâmplă. Și încerc să mă bucur de absolut tot, chiar dacă vine la pachet și cu o parte mai puțin pozitivă, pentru că n-ai un ritm normal.
- Pentru că știm cu toții că ai trecut prin atâtea operații, atâtea accidentări, probleme, cum decurge, fizic, perioada asta pentru tine? Te afectează în vreun fel trecutul?
- Nu pot să zic că mă afectează, sunt foarte bine, merg pe picioarele mele, Doamne ajută!, mulțumesc lui Dumnezeu, am trecut peste toate operațiile pe care le-am avut. Mă simt foarte bine, sunt foarte bine fizic și din punctul de vedere al sănătății. Și încerc să rămân activă, așa cum am zis, pentru că în continuare merg la muncă, ajut copiii și sunt acolo, în sala de antrenament, pentru că îmi place să fiu alături de ei. Pe lângă că asta mă ajută, mă stimulează să rămân încrezătoare și să-mi ridic nivelul de emoții cumva mai sus decât normal. Mă ajută să rămân și în formă, pentru că copiii sunt foarte activi și trebuie să fii în priză de fiecare dată când ești cu ei acolo și mă bucur foarte tare că asta mă ține și pe mine în formă, e drăguț.
- Tu lucrezi cu copii foarte mici. Ei conștientizează că urmează să fii mamă? Știu despre ce este vorba?
- Da, chiar conștientizează pentru că părinții lor îi pun în temă, să zic așa. Copiii sunt foarte inteligenți, generațiile acestea sunt superdezghețate și sunt inteligenți și emoționanți câteodată. Prea sufletiști, să zic așa. Într-adevăr, sunt și momente la antrenament când merge totul foarte bine, dar și momente când trebuie să ne concentrăm ceva mai mult și să putem să facem lucrurile din ce în ce mai bine. Atunci fetele îmi spun: „Am înțeles, nu te mai chinuim, nu te mai supărăm, pentru că după aceea se supără și bebe și trebuie să te protejăm”.
- Foarte drăguț.
- Și chiar le întreb: "De unde știți voi că trebuie să mă protejați?". Și le explică părinții acasă acest lucru. Că trebuie să mă asculte, să fie cuminți, chiar dacă ele sunt mai năzdrăvane câteodată, pentru a nu mă face pe mine să obosesc prea tare. Și grija asta pe care mi-o poartă este senzațional de drăguță și mă topesc de fiecare dată când merg la antrenament! Dar ne înțelgem foarte bine și ele conștientizează foarte, foarte bine ceea ce se întâmplă. Știu că urmează să aibă o perioadă cu alți antrenori, desigur, pentru că eu o să lipsesc, dar încearcă să profite de perioada în care mai sunt încă în sală.
- Ce categorie de vârstă antrenezi tu acum?
- De la trei ani și jumătate până la vârsta de opt ani plus.
- Ele conștientizează cine este Larisa Iordache și ce a făcut ea?
- În prima parte, când sunt foarte micuțe, nu conștientizează numele pe care îl am eu în gimnastică, ci pur și simplu ne bucurăm de armonia pe care o creăm împreună. Pentru că îmi doresc foarte tare să am o conexiune cu copiii, să lucrăm foarte bine și să putem face lucruri frumoase.
- Da.
- Chiar dacă învățăm să facem gimnastică, trebuie să ne și jucăm, pentru că sportul, în prima parte a vieții, este despre joacă și despre plăcerea de a face sport. Ulterior se face un pic mai greu și se complică lucrurile, dar după prima și a doua oră, cam așa, asta este media, vin la antrenament și spun: „Te-am văzut pe telefonul lui mami și al lui tati”. Și mă întreabă: „O să fac și eu chestiile alea ce le-ai făcut tu?”. „Da, dacă mă asculți, o să le faci”.
- Am înțeles.
- Concursurile mele sunt puse pe internet și părinții au posibilitatea de a le arăta copiilor ce ar putea să facă și ei și cu cine se antrenează. Și atunci, e foarte plăcut. E plăcut și chiar zilele trecute îmi spuneau unele fetițe: „Chiar îmi doresc să ajung ca tine”. Eu tot timpul le încurajez să ajungă mai sus decât mine, pentru că îmi doresc de fiecare dată să existe copii cu caracter personal și pur și simplu să-și creeze numele lor și nu să se ia cumva după cineva. Pentru că nici eu nu am făcut asta. Într-adevăr, am avut exemple de la care am luat ceea ce am crezut eu că e mai bine pentru mine și am acumulat și am pus la mine și în comportamentul meu, încât să creez acea Larisa Iordache care să fie văzută și să fie ascultată.
- Nu le inhibă numele tău, ci, dimpotrivă, le motivează! Vor să fie ca tine sau mai bune decât tine.
- Nu cred că ar avea de ce să le inhibe, pentru că sunt un om care empatizează foarte mult cu toți oamenii din jurul meu. Dar mai mult cu copiii, ce-i drept, pentru că intru în jocul lor. Cum spun eu, încerc să le păcălesc sau învăț să le păcălesc încât să facă lucrurile pe care ele trebuie să le facă, pentru că se lovesc de anumite ziduri. De teamă, de necunoscut și știu că și eu am fost acolo, în postura aceea, și îmi aduc aminte cum am trecut eu peste. Cumva sintetizez și încerc să pun și mai frumos acea situație încât să le fac să progreseze.
- Și asta îi ajută. E normal, da.
- Pe moment, când reușesc, încerc să le explic că ele au reușit pe cont propriu și că ele au făcut asta pentru că și-au dat voie să facă toate lucrurile minunate pe care ele trebuie să le facă. Cumva ele prind încredere și nu doar prind încredere în ele, prind încredere și în mine, că la un moment dat când mă întâlnesc cu situații dificile în care chiar nu mai am nicio soluție, le spun fetelor: „OK, n-ai încredere să faci asta și ți-este teamă, da, așa este, dar ai încredere în mine?”.
- Și ele cum reacționează?
- Ele spun „Da” și zic: „OK, dacă ai încredere în mine, atunci dă-i drumul și fă!”. Și atunci ele se duc, se avântă pur și simplu în element și îl fac pentru că le-am explicat foarte clar că în momentul în care ele sunt gata de un element, eu nu o să le las niciodată singure decât în momentul în care sunt foarte pregătite. Iar ele percepând acest lucru foarte conștient, mi se pare foarte tare că au încredere în mine și e senzațional.
Larisa Iordache, despre rolul de soție: „Nu eram sigură că îl pot iubi exact cât el merită”
- Revenind un pic la perioada asta frumoasă prin care treci tu acum, Cristian, soțul tău, te răsfață mai mult acum?
- Cristian m-a răsfățat încă de la început, nu pot să zic că acum mă răsfață mult mai mult. Într-adevăr, este compleșit și el de emoții și se bucură foarte tare alături de mine. Ne bucurăm împreună de perioada aceasta pentru că ne dorim acest copil. Este minunea noastră care cumva ne dă sens vieții în continuare și ne ajută să realizăm că lucrurile devin din ce în ce mai mature și din ce în ce mai serioase.
- Așa este.
- Muncește foarte mult, pot să zic că îl apreciez foarte tare pentru că încearcă să ne ofere tot și să fie alături de noi, să fie prezent, ceea ce contează foarte mult. Dar cu atât mai mult încearcă să își depășească poziția pe care o are și să crească pentru a avea o familie fericită. Ceea ce pe mine, ca femeie, mă face să mă simt mulțumită, fericită și împlinită, că am un soț așa de deosebit ca el.
- Profiți un pic de situația asta? Mai ai pofte pe la 12 noaptea și îl mai trimiți să cumpere ceva?
- Nu, chiar nu profit. El îmi și spune: „Lasă că îți iau eu, merg eu”. Eu sunt obișnuită să fac lucrurile cumva singură și nu numai. Nu-mi place să chinui pe cel drag de lângă mine, să-l pun într-o situație, mai ales știind cât muncește și cât de multe lucruri are de făcut, să-l mai trezesc și pe la 12 noaptea sau pe la 2 dimineața să-mi ia nu știu ce fruct... Cu toate că eu mă pregătesc dinainte. Sunt toate lucrurile în casă.
- Adică le ai pregătite, deja.
- Nici nu prea sunt eu destul de deplasată în gândire sau în pofte în perioada asta, sinceră să fiu, cu toate că eu sunt pofticioasă și chiar și el câteodată zice: „Dar tu chiar n-ai nicio poftă, așa, să mă duc și eu să simt că...?”. Dar orice i-aș cere, indiferent de situație, cu siguranță ar face pentru că îl văd că-i dornic să mă ajute, să-mi ofere confortul de care eu am nevoie.
- E discuția asta că băieții se maturizează mai târziu decât fetele, el este și mai mic decât tine ca vârstă. Îl simți pregătit să fie tată?
- Eu îl simt pregătit și nu doar că îl simt pregătit, îl văd că este pregătit! El o spune, și-a dorit acest lucru, își dorește și pot să zic că în situația noastră, în relația noastră, el este mai hotărât decât mine. Cu toate că nu ar părea sau nu s-ar spune asta. Însă recunosc că el este mult mai hotărât și cu toate care o vârstă mult mai mică decât mine, mi se pare un bărbat care știe ce vrea și își dorește o familie. Își dorește să fie un bărbat în adevăratul sens al cuvântului, ceea ce pe mine mă face să mă simt liniștită și sigură că confortul nostru psihic și emoțional este cumva la un nivel de balanță încât să fim și să funcționăm foarte bine.
- Când sau cum ai știut că el este alesul?
- Sinceră să fiu, eu când l-am cunoscut pe Cristian eram într-o perioadă în care mă regăsisem pe mine. După o perioadă destul de mare în care stătusem singură și aveam principiile mele. Știam ce-mi doresc, știam care sunt următorii pași pe care eu vreau să-i fac din punct de vedere personal, în cazul unei relații. Iar el în momentul în care a venit în viața mea, a venit cu aceleași principii de viață, a venit cu aceleași dorințe și cumva discutând, pentru că noi am început ca o prietenie relația pe care noi o avem.
- Interesant. Nu știam.
- Am început să ne spunem lucrurile foarte sincer și degajat, pentru că, practic, nu aveam ce să pierdem și fiind singuri amândoi, cumva ne-am gândit că... Bine, el, un pic, a fost mult mai dornic de această relație, eu nu eram sigură că îl pot iubi exact cât el merită.
- Serios?! De ce?
- Pentru că eram într-o situație așa... Vreau să pornesc ceva acum sau vreau să mai stau cu mine, să mai văd ce îmi doresc. El a dat frâu liber sentimentelor lui și nu poți cumva să te opui de fiecare dată și să fii un zid. Spărgea zidul din ce în ce mai mult și venea către mine. Am prins și eu drag de el.
- Deci el a făcut primul pas?
- Din prima clipă în care am început să discutăm ca prieteni, am simțit că sunt liberă să comunic cu el și cred că asta m-a făcut pe mine să simt că el este acel om lângă care eu îmi doresc să trăiesc. Cu toate că nu voiam să accept asta, negam în mintea mea, dar cu ajutorul lui am reușit să-mi găsesc și eu liniștea și să accept binele care poate să mi se întâmple în viața mea.
- Spune-ne...
- Eu eram obișnuită să fiu tot timpul în priză, să trec peste lucrurile grele, să mă ridic, să fiu singură în situații. El mi-a oferit acea iubire de care cumva fiecare femeie are nevoie, să o moleșească și să facă să nu mai fie de piatră și tot timpul ea să rezolve lucrurile. Este foarte bine, chiar mă bucur că a făcut toate lucrurile astea pentru mine. Avem o conexiune foarte puternică și comunicarea pe care noi o avem e foarte importantă. Plus loialitatea pe care ne-o oferim unul altuia e, cred, ceea ce clădește cel mai mult în relația noastră.
- Conexiunea asta te-a tras cel mai mult la el?
- Da, cred că liniștea pe care o aveam în momentul în care vorbeam cu el și dorința de a vorbi cu el și siguranța. Mă simțeam în siguranță cu ceea ce îi spuneam. Chiar și în momentul de față, lucrurile pe care le vorbesc și le simt nu le mai păstrez doar pentru mine. Este greu pentru noi, femeile, într-adevăr, să acceptăm că poate să ne ajute bărbatul de lângă noi mai mult decât credem noi și este plăcut în momentul în care se rezolvă ceva în interiorul nostru și ne liniștește că ne-am spus, pur și simplu, un gând pe care nu am fi crezut că ar trebui să-l spunem sau nu.
- Am înțeles, da.
- Pe mine asta mă ajută foarte tare și comunicarea aceasta și conexiunea pe care noi avem chiar mă ajută să fiu liniștită și să fiu împăcată cu mine de fiecare dată. Să am zile foarte ușoare, frumoase. E un om extraordinar și chiar sunt recunoscătoare că Dumnezeu mi l-a dus în cale și mă bucur, așa, de viață împreună cu el.
- Știi că se spune că atunci când iubirea este foarte mare între doi oameni, apare un copil pentru că iubirea aia atât de mare nu mai încape în doar două corpuri.
- Da, cred chestia asta. Sunt sigură că datorită iubirii noastre, copilul o să vină pe lume și o să ne facă viața din ce în ce mai frumoasă. Chiar auzisem de curând o chestie. Toată lumea spune: "Copilul o să semene cu Cristian, ba cu tine". Și văzusem ceva pe social media și spunea un domn psiholog care vorbește despre tot felul de situații că copilul pe care îl vei naște nu seamănă nici cu mama, nici cu tata, ci seamănă cu iubirea dintre acei doi oameni. Ceea ce m-a făcut să percep lucrurile diferit și am zis că dacă copilul nostru o să semene cu iubirea dintre noi o să fie foarte frumos.
„Este greu să definesc ce a însemnat mama și ce înseamnă pentru mine”
- Tu ai avut o relație deosebită cu mama ta. Ai povestit foarte multe lucruri frumoase despre ea și despre cum comunicați voi. Îți dorești să-ți crești fetița după modelul după care te-a crescut mama ta?
- Cu siguranță îmi doresc asta! Îmi doresc să mă ridic la nivelul așteptărilor mele, în primul rând ca mamă. Am avut o mamă deosebită și știu că este alături de mine încă și în ziua de astăzi la fiecare pas pe care eu îl fac. Îmi doresc să fiu atât de puternică pe cât a fost și ea și să îmi stăpânesc emoțiile, pentru că ea asta a făcut foarte bine în toată viața ei.
- Tu ai pierdut-o pe mama ta în iunie 2021.
- Da. Și ne-a lăsat, atât pe mine, cât și pe fratele meu, să ne oferim nouă ocazia de a conștientiza tot ceea ce ne dorim să facem. Ne-a oferit libertatea de a alege ceea ce noi vrem să facem în viața noastră. Ceea ce pentru mine ca om, nu ca părinte, ca om, este foarte greu să nu influențez pe cineva drag încât să zici: "Asta este ceea ce cred eu că ar trebui să faci tu". Și pur și simplu să îl influențez din ce în ce mai mult încât să se ducă pe direcția aia.
- Da.
- Mama a făcut din contră, a zis: „Uite situația, s-ar putea întâmpla asta sau asta, este decizia ta ce alegi, ce vrei să faci, pentru că doar prin acea decizie poți să înveți cum este viața”.
- Foarte frumos.
- Și atunci am avut libertatea asta de a trăi lucrurile pe care eu am crezut că trebuie să le fac și cum le-am simțit eu. Și cumva îmi doresc să fiu așa cum a fost mama și să fiu atât de iubitoare pe cât a fost ea, înțelegătoare și supusă cumva. Cu toate că în ziua de astăzi nu este ceea ce caută un părinte, să fie supus copilului lui, dar cu siguranță vom fi acolo lângă ea și, din umbră, o să încercăm să o ajutăm să aibă o viață fericită.
- O să aveți o fetiță, da.
- Mai mult de atât, ne dorim să fie împlinită, să trăiască astfel încât să simtă că a făcut tot ceea ce ea a crezut că poate să facă în viață.
- Dacă ar fi să alegi un singur lucru cu care ai rămas de la mama ta și ai vrea să îl dai mai departe fetiței tale, care ar fi acela?
- Bunătatea și sinceritatea pe care le-a avut mama. Am încercat să le iau de la ea și tot timpul m-a îndemnat și mi-a creat o prioritate în viața mea și o valoare încât să fiu un om bun și sincer, indiferent de situație. Fie ea mai puțin bună pentru mine. Să rămân cu coloana vertebrală și să merg înainte, asta mi-ar plăcea să duc mai departe către fetița mea. Să fie un om care își dorește doar binele pentru ea în primul rând și pentru viața ei, dar și pentru cei din jurul ei. Pentru că în momentul în care oferi bine și sinceritatea ta, cu siguranță, oamenii din jurul tău vor aprecia și calitatea va veni în jurul tău.
- Ce a însemnat mama ta pentru tine, atât pe plan sportiv, cât și pe plan personal?
- Mama mea a fost mama mea! Este greu să definesc ce a însemnat mama și ce înseamnă pentru mine. Pentru că ea a fost prietena mea, a fost mama mea, a fost umărul pe care mă sprijineam și plângeam atunci când aveam nevoie. Râdeam împreună, ne distram împreună, mă scotea din stările mele mai puțin plăcute și mă ajuta să trec peste perioadele grele pe care le-am avut.
- Dar...
- Însă și în momentele în care am luat decizii pe care poate ea nu și-ar fi dorit să le iau pentru că erau foarte dificile pentru mine și mă supuneam la niște riscuri, ea mă încuraja să le fac. Chiar dacă ea gândea că nu este OK pentru mine să fac asta. Însăși decizia mea de a mă reîntoarce în gimnastică după trei ani de pauză... Ea mi-a zis clar: "Eu nu aș vrea să mai treci prin ce ai trecut și nu îmi doresc să suferi atât de mult".
- Serios?! Și te-ai întors!
- Pentru că e greu pentru un părinte să-ți vezi copilul, după n operații, că trece prin același lucru și nu reușește să ajungă acolo unde își dorește și intervine frustrarea respectivă. Și tu nu poți să-i faci nimic, pentru că este vorba despre sentimentele omului, este vorba despre momentele prin care el trece. Doar pur și simplu să fii acolo.
- Așa este.
- Și ea m-a sfătuit, adică și-a exprimat dorința să nu fac asta, dar că dacă eu insist, ea este lângă mine. Și este greu să o definesc. A fost un om bun, a fost un om carismatic. Se distra, era sufletul petrecerii, chiar a fost un om foarte bun. Pentru mine înseamnă foarte mult și cu siguranță o să iau din ce-a avut ea și o să îmi expun în viața mea de părinte. Și cu toate că nu o am lângă mine, cu siguranță o să mă descurc.
- E un regret că nu a apucat să-și cunoască nepoțica?
- Cred că o știe înaintea mea. Cum se spune că copilul pe care urmează să-l ai te alege, vă alege ca părinți, sunt sigură că așa a făcut și copilul nostru și cred în asta. Așa cum am spus de fiecare dată, ea încearcă să facă toate regulile de acolo, de Sus, de unde este, pentru că ea asta făcea în viața de zi cu zi, încerca să facă lucruri bune pentru oamenii din jurul ei.
- Doar că ea...
- Cred că și-ar fi dorit să fie lângă noi, dar este, spiritual vorbind este! Și cu siguranță mă ajută să fiu așa zdravănă și să realizez și să fiu conștientă de toate lucrurile pe care eu le am și le întâlnesc în viața mea, încât să nu mă epuizez la maximum și să cedez în situațiile în care se umple cumva paharul. Și cred că o să mă direcționeze ușor-ușor către lucruri bune și așa, după sufletul meu, să am o viață bună, atât eu, cât și copilul meu și noi ca familie să fim fericiți.
- Pui foarte mult suflet atunci când vorbești și despre mama ta, și despre fetița ta. Cum ar fi să se nască fetița ta, să aveți o relație deosebită, și primul ei cuvânt să fie "tata"?
- Nu ar fi o problemă pentru că e omul pe care eu îl iubesc și datorită nouă acest copil va veni pe lume. Eu mă voi bucura, indiferent de primul cuvânt pe care îl va spune fetița noastră. Și chiar dacă va semăna cu el, să aibă toate trăsăturile lui, eu voi fi foarte încântată pentru că eu m-am îndrăgostit de omul ăsta. Îl iubesc exact așa cum este și cred că asta este cel mai frumos pentru o femeie, pentru o mamă, să aibă o variantă mai mică a omului pe care îl iubește. Nu m-ar deranja, sinceră să fiu.
Larisa Iordache și începuturile în gimnastică: „Din ziua aia n-am mai ieșit din sala de antrenament”
- Acum tu o să dai naștere unui copil, dar îți mai amintești cum erai tu când erai copil?
- Sinceră să fiu, am foarte puține frânturi din cum eram eu copil. Știu că eram foarte zvăpăiată și oamenii din jurul meu vorbeau că sunt zvăpăiată și o să am un viitor cumva. Am un proiect, așa, de suflet pe care îl pregătesc și sunt în copilăria mea cumva.
- Încă e secret?
- Nu este secret, va urma și cu siguranță în curând veți afla. Am stat un pic pe ace cu el pentru că îl pregătesc de ceva ani, însă n-am fost pregătită. N-am știut dacă sunt gata să îmi spun povestea. Până acum am vorbit foarte sincer, doar că acum am expus mai multe din viața mea și, într-adevăr, e emoționant că lucrurile care s-au întâmplat în viața mea s-au întâmplat la momentul potrivit.
- Deci trebuie să ne pregătim de o lansare.
- Știu că m-am făcut văzută, când eram micuță, prin atitudinea mea debordantă plus prin determinarea pe care eu am avut-o încă de mică și lejeritatea de a face lucruri și indiferent de oamenii care circulau în jurul meu nu m-am lăsat oprită de absolut nimeni. Asta mi-a rămas mie în minte. O să aflăm în curând ce pregătesc.
- Îți mai amintești care e cea mai mare boacănă pe care ai făcut-o?
- Cea mai mare boacănă pe care am făcut-o cred că a fost și singura. Mama lucrând toată ziua, tata la fel, eram mai mult cu bunicile. Mă luau de la școală, de la antrenament și veneam acasă. Și țin minte că s-a dus bunica până la magazin și mi-a venit mie, așa, în minte că vreau să mă dau pe patinoar. Mi-am pus niște pungi în picioare, i-am vărsat tot detergentul în casă mamei, iar când a venit bunica de la magazin a zis: "Ce s-a întâmplat aici?". "Am vrut să mă dau puțin pe patinoar și am zis că detergentul face totul alb ca gheața și eu mă dau". "Ți-ai pus și pungi în picioare, nu pot să înțeleg!". "Păi, alunec mai bine pe gresie".
- Ha, ha, ha!
- Asta cred că a fost singura boacănă a mea. Și ultima, pentru că ulterior a urmat să plec la lot. Oricum, atunci a fost amuzant. Cumva am încercat să strâng cu bunica fără să afle mama, dar n-aveam cum să ascundem acest lucru. Chiar zicea bunica: "Trebuie să mergem acum să cumpărăm și detergent". "Hai, lasă că nu observă mama". Și când a venit acasă să bage la spălat, zice: "Unde-i detergentul?". "Nu zic ce-a făcut Larisa, nu zic ce a făcut Larisa".
- Amuzant. Amintiri...
- Dar în rest am fost cuminte. Eram zvăpăiate la antrenament. Când mergeam în sala de gimnastică nu mă putea opri nimeni. Mă aruncam în elemente fără un pic de conștientizare a fricii și îmi plăcea senzația. Mi-a plăcut senzația, cred că de asta am și continuat gimnastica până la o vârstă atât de înaintată. Mi-a plăcut sentimentul de a risca, sentimentul de a fi sigură pe mine și totuși să am acel unu la sută de risc pe care ar trebui să mi-l asum și cred că asta m-a atras și m-a atras încă de mică.
- Dar cum a fost cu gimnastica? Te-au dus tocmai pentru că erai zvăpăiată?
- Mama făcând handbal vreo șase ani și tata, la fel, făcând sport, și-au dorit să facem sport atât eu, cât și fratele meu, să facem ceva cu folos. Dacă batem totuși mingea în fața blocului, să o batem cu folos. Fratele meu deja făcea sport, mama venise din handbal, tatăl meu a făcut fotbal și hochei și mi-au găsit și meu un sport.
- Așa.
- M-au dus la balet în primul rând. Este un sport foarte frumos, dar, desigur, era un pic cam lent pentru mine și i-am spus mamei că vreau altceva. Veneam acasă și tot aveam energie și ar fi trebuit să găsim ceva mult mai agitat. Și s-a întâmplat că, într-o zi, în parc, fiind eu pe role cu fratele meu, m-a văzut doamna Mariana Câmpeanu, prima mea antrenoare, și a sesizat că am abilități.
- Am înțeles.
- Acum fiind și eu antrenoare, îmi dau seama când un copil are abilități și cumva e făcut pentru un sport. Și doamna Mariana a venit la mine și m-a întrebat: "Ai vrea să faci un sport? Faci deja?". Și i-am zis foarte sincer: "Pe mine nu mă lasă mama să vorbesc cu străinii, așa că te rog frumos să te îndepărtezi". "OK, dar unde este mama ta?". Și apoi i-am arătat unde este mama, s-a dus către ea, a întrebat-o dacă își dorește să merg la un sport. Mama chiar căuta în perioada respectivă, a picat chiar la fix.
- Și-așa ai ajuns la gimnastică.
- Da. Și la prima oră de gimnastică știu că m-a dus bunica, nu am vrut să intru în sala de antrenament. Am avut o teamă încă de mică de lucruri noi, de oameni noi și nu eram sigură decât dacă mergeam cu mama de mânuță să mă ducă ea. Și știu că am stat două ore în fața sălii de antrenament și doamna Mariana a zis atunci: "E și căpoasă, și zvăpăiată, e tot ce trebuie pentru gimnastică, dar du-o, bunica, acasă acum că nu ne mai putem ruga de ea și când vrea ea, o să vină la sală".
- Și ce-a urmat?
- După câteva zile mi-a venit, probabil, în minte și știu că venise de la mine. Mama așa mi-a povestit, că a venit de la mine, să merg la gimnastică. Am sunat-o, ea era la muncă și a zis: "Sun-o pe bunica, vezi dacă te duce, pentru că i-ai făcut show-ul pe care l-ai făcut. Acum, nu știu dacă ea se mai supune la același show". Și am sunat-o pe bunica și i-am zis: "Mamaie, du-mă, te rog, la gimnastică totuși că aș vrea să încerc". "Te duc, Andreea, dar cu o singură condiție". "Ce condiție?". "Să intri în sala de antrenament". "OK". Și face: "Nu "OK", "Promit!"". Pentru că pentru noi "promit" în familie este un cuvânt cu adevărat cu sens. Dacă zici "promit", înseamnă că îți pui cuvântul cu adevărat și faci acel lucru. Și cumva când ziceam "promit" trebuia să mă țin de cuvânt, n-aveam încotro. Și a zis: "Bine, OK, vezi că mă îmbrac și vin să te iau". Și s-a îmbrăcat, a venit, m-a luat, m-a dus la antrenament și din ziua aia n-am mai ieșit din sala de antrenament. Și cam așa a fost.
„Totul a venit ca un roller coaster! Le-am văzut emoțiile și lacrimile din ochi părinților mei”
- Și cum au fost primii pași în gimnastică? Îți mai amintești?
- Sinceră să fiu, nu-mi amintesc sigur. Știu că în momentul în care am intrat în sala de antrenament de la Dinamo am fost surprinsă plăcut de toate culorile pe care le-am întâlnit acolo. Cu toate că era o necunoscută totală și toate fetele care făceau performanță se dădeau peste cap și le vedeam cât de frumos fac și eram extaziată de momentul în sine. Cred că asta m-a și atras.
- Mai mult ca sigur, da.
- La început știu că, din câte mi-a povestit mama, am fost vreo două, trei zile la inițiere și atunci doamna Mariana a zis: "Gata, te mutăm la performanță, pentru că se pare că ai abilități".
- Ce trebuie.
- Da. Mama a fost de acord, pentru că și-a dorit acest lucru și nu că și-a dorit să fac performanță, ci pur și simplu să-mi găsească o ocupație încât să fie ceva mai mult decât să stau în fața blocului să mă joc acolo. Nu zice nimeni că e greșit, dar a zis că prin sport mă pot dezvolta, pot să-mi creez o lume a mea cumva și să-mi formez un caracter puternic. A zis: "Da, doamnă, să meargă la performanță, facem tot ce trebuie" și de atunci a început povestea cumva.
- O poveste frumoasă!
- Și avansând, eu fiind cea mai mică din grupă, încercam să fac toate lucrurile pe care fetele mari le făceau. Și îmi aduc aminte că totul a venit ca un roller coaster pentru mine, pentru că treceam printr-un amalgam de emoții. Dar, în același timp, nu mă lăsam bătută și nu mă lăsam deoparte față de ele chiar dacă mă copleșeau.
- Dar...
- Îmi plăcea că oamenii spuneau în jurul meu: "Fetița asta o să aibă un viitor și o să poată să ajungă gimnastă". Ulterior, mama a încercat să facă toate eforturile posibile încât să-mi găsească toate informațiile despre Nadia Comăneci și despre toate gimnastele mari ale României care ne-au oferit glorie. Și cumva insuflându-mi toată partea asta de campion și de a fi sportiv, mi-a plăcut și mi-am dorit și mai mult și de acolo cred că dorința s-a născut. Plăcerea, desigur, exista. Atunci a fost pachetul perfect de care cumva un sportiv are nevoie.
- Dar cum a fost plecarea de acasă?
- La Onești, la lotul de junioare, am plecat la vârsta de 10 ani. Gimnastica pentru mine deja era 90% din viața mea. Școală și casă, zece la sută pentru că stăteam foarte puțin. Făceam orele la școală, mergeam la antrenament 5-6 ore și după aia mergeam acasă, apucam să-mi fac temele și mă puneam să dorm. Plăcându-mi foarte mult gimnastica, nu simțeam că fac un sacrificiu desigur, dar în același timp mă supuneam lucrurilor care veneau în urma creșterii mele, pentru că plăcându-mi nu le simțeam atât de mult și treceam prin ele.
- Și n-a fost dificil? Nu ți-a fost greu?
- În momentul în care am plecat la Onești, am înțeles că sunt bună în asta. Părinții mei au înțeles, de asemenea, același lucru. Și când eram pe drum către Onești, știu că s-au oprit pentru o gură de aer părinții mei împreună cu doamna Mariana. Doamna Mariana Câmpeanu m-a însoțit în drumul acesta, a fost tot timpul lângă mine acolo și m-a sfătuit așa cum a putut mai bine și cum a știut dânsa mai bine.
- Și acolo a fost...
- A fost pentru mine un moment în care am realizat că totul devine serios și că dacă îmi doresc asta, trebuie să mă supun lucrurilor cumva fără să-mi explice nimeni, real vorbind, ce trebuie să fac sau la ce trebuie să mă supun. Pur și simplu, am văzut emoțiile și lacrimile din ochi părinților mei, care erau mândri de mine. Am simțit asta și mi-a plăcut sentimentul și mi-am dorit din ce în ce mai mult să se întâmple asta în familia mea.
Larisa Iordache: „Nu cred că aș fi făcut performanță dacă m-ar fi forțat cineva” + cantonamente și restricții
- Apoi ai ajuns la Onești.
- În momentul în care am ajuns în lotul de la Onești, în căminul de la Onești, a fost atât de drăguț. Cred că erau în jur de 12-15 fete acolo, nu știu. Eu timorată să intru în discuție cu ele. Dar fiind subiectul principal gimnastica pentru noi cumva, m-au făcut să mă simt de-a casei și am început să vorbim, apoi m-am simțit foarte bine cu ele.
- V-ați împrietenit.
- Ne plăceam. Și m-am simțit foarte bine. Știu că n-am realizat când au trecut primele două săptămâni. Dorul de casă era foarte mare, desigur și de familie, dar în același timp cumva plăcerea de a face gimnastică, tot ce se întâmpla în sala de antrenament îmi plăcea mult mai mult. Și progresul pe care eu l-am avut...
- Unul rapid?
- Am avut un progres foarte mare, unul la care niciun antrenor nu se aștepta. Și îmi plăcea sentimentul ăla. Iar dorul cumva se ducea pe zi ce trecea. O dată la o lună veneau părinții la noi să ne vadă și cred că chiar în prima lună când au venit părinții la noi o zi m-am bucurat de venirea lor. Am zis "Ce tare că ați venit!", am ieșit în oraș cu ei. M-am bucurat de ce mi-au adus, pentru că strângeau de la zi la zi și veneau cu sacii la noi. Și duminică, atunci când venea timpul să plece.
- Ha, ha, ha! De ce?
- De abia așteptam să plece ca să stăm noi toate, cu fetele. Mi-a plăcut sentimentul de a face parte dintr-un grup. Mi-a plăcut foarte mult, dar nu m-am lăsat influențată niciodată de grup, pentru că asta m-a învățat mama. M-a învățat că în momentul în care îmi doresc să îmi îndeplinesc un obiectiv și vreau să fac cu adevărat ceva, trebuie să merg înainte indiferent de ce se întâmplă în jurul meu. Și m-am obișnuit rapid. Adică a durat undeva la câteva zile - două, trei săptămâni.
- Deci nu a fost cu plânsete după mama?
- Nu, sinceră să fiu, nu! Și cred că fiind și cu fetele acolo, m-ajutau să trec peste sentimentele de dor, pentru că ne jucam. Eram la un moment dat chiar și 20 de fete și fiecare venea cu câte o idee: "Hai să facem aia, hai să facem cealaltă!". Și când ne lăsa să ne jucăm ceream voie în sala de gimnastică să ne jucăm, cu toate că mergeam supravegheate acolo să ne jucăm și nu aveam voie să facem toate lucrurile pe care noi le doream. Dar găsind refugiul ăsta în gimnastică, pot să zic că pe mine m-a ajutat să trec foarte simplu peste dorul de casă și peste iubirea care nu a lipsit, adică indiferent că era departe, nu a lipsit.
- De la 10 ani, viața ta a fost un continuu cantonament. Cum erau la acea vreme?
- Pentru mine a fost o parte din viața mea foarte frumoasă. Mi se pare că a fost benefic pentru mine să fiu în cantonament 12 din 12 luni și să am un regim foarte securizat.
- Serios?!
- Pentru că mi-a oferit ocazia de a crește sănătos și bine în ceea ce eu îmi propusesem să fac în gimnastică desigur. În același timp, să mă învețe să fiu ordonată, să mă descurc singură, pentru că, practic, când eram acasă cu mamă îmi făcea ea toate lucrurile.
- Corect, da.
- Așa, când intri într-un cantonament, trebuie să îți faci tu patul, să speli hainele.
- Să fii responsabil.
- Și cred că asta m-a ajutat foarte mult în viața de zi cu zi. Chiar și acum, pentru că în momentul în care am un program mă simt foarte bine, dar în momentul în care am o zi liberă nu știu ce să fac și nu știu cum să mă relaxez. Am mai învățat cât de cât, dar totuși îmi place să fac lucruri. Și să fiu tot timpul responsabilă de chestiile din jurul meu și să fiu activă.
- Și asta ai învățat din sport.
- Da, e chestia ce m-a învățat sportul cumva. Chiar vorbeam cu cu fetițele pe care eu le antrenez că părinții mai citesc și le spun viața mea și este extraordinar când vin copiii și mă întreabă: "Dar tu ai fost la lot și ai făcut... Și cum ai putut să stai departe de părinți?".
- Și ce le zici?
- Începem să povestim și mi se pare tare interesant cât de mult m-a ajutat pe mine acea viață pe care eu am dus-o și m-a transformat în omul care sunt astăzi. Pentru că fără acel parcurs pe care eu l-am avut, cu siguranță n-aș fi fost poate atât de independentă și atât de sigură pe mine pe ceea ce trăiesc.
- Prin fetițele pe care le antrenezi retrăiești momentele acelea de la vârsta lor, pentru că trebuie să te transpui la acea vreme.
- Cu toate că generațiile s-au schimbat foarte tare și lucrurile funcționează mai diferit decât înainte. Văd și mă transpun cumva în situația lor, pentru că îmi doresc să își depășească toate fricile și limitele pe care ele cred că le au și e foarte plăcut pentru mine că reușesc destul de ușor să fac chestia asta.
- Da.
- Îmi și place, ce-i drept. Simt că mă dezvoltă sufletește și psihic și e un lucru ce mă ajută pe mine și pe ele cu adevărat încât să fie mult mai independente și mult mai încrezătoare în ceea ce fac ele. Și mă bucură că de la zi la zi creștem și ne simțim așa bine împreună și e o perioadă foarte frumoasă. Chiar am niște copii foarte frumoși și curajoși, din toate punctele de vedere.
- Spuneai că mama ta te-a învățat să nu te lași influențată de ceea ce era în jurul tău și vorbeam despre cantonamente. Tu nu săreai pe geam, nu fugeai la magazin cu fetele?
- Nu. Chiar nu făceam lucrul ăsta. La noi a fost o perioadă în care nu erau chiar atât de stricte lucrurile pe cât erau în trecut. Deja la noi se mai relaxase situația. Aveam ciocolată.
- Eeee, altă situație!
- Desigur, nu pe cât noi ne doream, dar antrenorii mai închideau ochii când mai vedeau o ciocolată pe noptieră. Pentru că știau că dacă ne facem treaba în sală, nu au ce să ne spună. Plus că vedeau că copiii nu mai reacționează la: "A, ai mâncat ciocolată și acum nu poți să faci lucrul ăsta!". Era vorba, pur și simplu, de o zi mai puțin bună sau de oboseală.
- Lucrurile se schimbaseră.
- Avansau, să zic așa. Iar în ziua de astăzi, deja nu se mai pune problema absolut deloc. Eu sunt de părere că copiii care își doresc să facă performanță și realizează că își doresc să devină cineva cu prestanță și cu coloană vertebrală și să aibă o poveste de spus și un cuvânt care să fie auzit, cu siguranță vor face performanță în orice domeniu, nu doar în gimnastică sau doar în sport.
- Asta așa este.
- Absolut în orice domeniu. Sunt sigură că acei copii care sunt învățați de acasă și cumva direcționați către lucrurile pozitive din viața lor și crescuți sănătos din punct de vedere emoțional și psihic vor alege lucruri frumoase în viața lor și vor face performanță în ceea ce ei își doresc. Cu heirupul și cu forța nu se mai poate.
- Voi ați făcut performanță așa. Generația ta și cea de dinainte.
- Sinceră să fiu, nu cred că aș fi făcut performanță dacă m-ar fi forțat cineva! Eu am avut o viață foarte frumoasă și asta o spun cu super mare degajare, pentru că nu m-a forțat nimeni să fac nimic. Ceea ce mă bucură foarte tare.
- Ți-ai ales singură drumul și ți-ai setat tu obiectivele.
- De aceea îndemn toți părinții și toți oamenii care își doresc să vadă copiii aceia sănătoși și cerebrali în ceea ce privește performanța pe care ei o vor face să îi lase să aleagă ce își doresc.
- Ceea ce e corect.
- Acum stând și analizând toate lucrurile, pentru că și eu voi fi părinte și îmi doresc să nu îmi pun dorințele mele asupra copilului meu. Sau cumva orgoliile mele să nu le transpun în viața ei, pentru că îmi doresc să aibă o viață liberă și să aleagă ceea ce își dorește. Să fiu doar mama ei, atât. Și să fiu omul ăla la care vine să o asculte și să o înțeleagă și să o sprijine.
- Dar...
- Desigur, și să îi dea câteva direcții, dar nimic mai mult, ci pur și simplu să o lase pe ea să aleagă. Cred că atunci copiii aceia o să-și găsească drumul și o să aibă o viață frumoasă, pentru că în ziua de astăzi dacă nu îi lăsăm să fie liberi și degajați așa cum sunt ei, n-o să observăm niciodată inteligența pe care ei o au și sclipirea pe care o are fiecare copil.
Larisa Iordache: „Fiecare antrenor pe care eu l-am întâlnit în viața mea m-a șlefuit”
- Acum, după ce ai aflat că vei avea fetiță, toată lumea te întreabă dacă o vei da la gimnastică. Eu vreau să te întreb, în cazul în care o vei da la gimnastică, dacă ți-ar plăcea să aibă niște antrenori precum Mariana Bitang și Octavian Bellu.
- Oh, da! Mi-ar plăcea fără dar și poate, pentru că doamna Mariana și domnul Bellu pe mine m-au învățat foarte multe lucruri pe lângă faptul că au văzut potențial în mine și au încercat să fructifice fiecare secundă din potențialul meu. M-au creat pe mine, m-au șlefuit, pentru că toți copiii sunt ca un diamant care nu are colțurile perfecte. Fiecare antrenor pe care eu l-am întâlnit în viața mea m-a șlefuit, dar doamna Mariana și domnul Bellu au fost oamenii care mie mi-au salvat cariera.
- Corect! Da.
- Pentru că la 15 ani trebuia să mă operez și federația de atunci nu avea finanțe să mă ajute să mă operez și să continui cariera mea în gimnastică. De aceea eu rămân recunoscătoare pe viață pentru acest lucru. Nu face orice om pentru tine asta, ceea ce pe mine mă face să înțeleg că acești doi oameni minunați au văzut potențial în mine. M-au făcut să fiu puternică psihic și emoțional în momentele în care eu aveam nevoie să fiu.
- Adică?
- Adică în momentul în care eu stau în fața a mii de perechi de ochi, să fiu în fața tuturor și să fiu stăpână pe mine și echilibrată și să ofer ceea ce am învățat în fiecare zi de antrenament... A fost senzațional pentru mine și, cu siguranță, mi-aș dori să aibă asta și fetița mea dacă ar vrea să facă gimnastică... Eu nu o să mă implic în asta, nu o să vreau să fiu antrenoarea ei, pentru că îmi doresc să fiu doar mama ei, dar nu o să stea departe de fenomenul sportiv.
- O să fie cu tine în sală tot timpul probabil, mai ales la început.
- E cel mai frumos loc de joacă sala de gimnastică. Dar îmi doresc să practice din absolut orice sport câte puțin, să vadă și unde se regăsește. Îmi doresc să facă și școală și dacă alege chestia asta mai mult să meargă pe partea asta. Dar în primul rând, așa cum le spun și eu fetelor de la sală, pentru că ele de-abia așteaptă să o învețe să facă gimnastică, s-o dea peste cap...
- Ha, ha, ha!
- Înainte să aflăm sexul copilului, îmi spuneau: "Dacă o să fie băiat, o să-l învățăm nu știu ce sport. Dacă o să fie fată, o să o învățăm gimnastică". Zic: "Nu mai bine îl învățăm noi în primul rând să mănânce, să vorbească, să meargă?". "A, da, sunt și astea importante. OK, după ce învață toate astea, o să-l învățăm sport". Și atunci, cumva, e drăguț să știu că fac parte dintr-un mediu în care să știu cum merg lucrurile, pentru că știu cum merg lucrurile în sport, și să fiu acolo lângă ea și să o ocrotesc, așa, din toate punctele de vedere.
Alimentul care nu lipsește din alimentația Larisei Iordache: „Nu mă dau la o parte nici de la fast-food-uri!”
- Apropo de ciocolățica de pe noptieră. Ce s-a schimbat în alimentația ta după ce te-ai retras?
- Încă de când făceam gimnastică, am trecut printr-o perioadă în care corpul meu se dezvolta foarte mult. Eram în perioada de dezvoltare ca adolescentă desigur și acumulam destul de multe kilograme ușor. Am luat legătura cu un nutriționist la momentul respectiv, pentru că îmi doream să fac gimnastică în continuare și știam că kilogramele în plus îți afectează pregătirea. Pentru că articulațiile tale nu pot suporta kilogramele triplate sau chiar de mai multe ori în momentul în care bați, sari și aterizezi și atunci trebuia să respect o normă.
- Și ce-a urmat pentru tine?
- Am luat legătura cu un nutriționist, am respectat toate regulile pe care mi le-a dat și meniul făcut pe baza unor analize desigur și am învățat după câteva luni, cred că undeva la șase, șapte luni, cum funcționează corpul meu. Și de ce are nevoie corpul meu. Și ușor, ușor eram într-un echilibru.
- Am înțeles.
- Și am învățat cât de important este să mănânci sănătos încât să te saturi și să nu mai ai nevoie de nimic altceva pe margine și totuși să te simți foarte bine și să ai o stare generală fizică și emoțională foarte plăcută. Și atunci, cred că am trecut ceva mai ușor peste perioada asta de necesitate de mai multă ciocolată. Într-adevăr, îmi ofeream și îmi ofer absolut tot ce îmi doresc să mănânc în proporții micuțe, dar necesare pentru corpul meu, nimic mai mult.
- Dar e un aliment fără de care nu poți trăi? O plăcere vinovată?
- Dulcele dintotdeauna mi-a plăcut. Nu știu dacă dulcele e o plăcere a mea vinovată, dar așa cum am zis, se duce la suflețel, nu se pune pe corp și trebuie să fim fericiți.
- Ha, ha, ha!
- Dar acum, de când sunt și însărcinată, sinceră să fiu, corpul meu cere foarte multă mâncare fresh, sănătoasă, făcută acum. Nu mă dau la o parte nici de la fast-food-uri, este OK să oferim corpului nostru și aceste alimente o dată la nu știu cât timp, fără să exagerăm desigur, pentru că trebuie să avem grijă să avem toată energia necesară pentru a face toate lucrurile pe care noi vrem să le îndeplinim de la zi la zi.
- Porții normale, nu excese.
- Cumva, pentru mine acum necesare ar fi fructele. Sunt la îndemână pentru mine, tot timpul am un fruct în geantă. De fiecare dată când simt senzația de foame și ca să mai sting așa foamea până ajung în momentul în care trebuie să mănânc, mănânc un fruct. O banană, o portocală, un măr. Cu toate că poate ar fi fost, înainte cu un an, dulcele la îndemâna mea. Dar acum mă bucur de acest lucru, pentru că mă ajută să rămân și în formă și să nu iau foarte mult în greutate, pentru că trebuie să am foarte mare grijă la chestia asta și e foarte bine pentru sănătatea mea.
- Larisa, sportivă sau antrenoare?
- Larisa, omul. Că am fost sportivă, că sunt antrenoare, dar mai mult de atât sunt om. Îmi doresc să trăiesc după principii sănătoase și frumoase. Ca sportiv, a fost dorința mea să devin campionă, dar mai mult de atât să devin un om cerebral și cu coloană vertebrală. Acum sunt un antrenor care își dorește să creeze campioni, dar mai mult decât campioni își dorește să creeze oameni. Ceea ce pentru mine contează mult mai mult și cred că Larisa omul este îndeajuns.
- Ce model de antrenoare vrei să fii?
- Wow! Asta e o întrebare cu care nu m-am mai întâlnit, sinceră să fiu. Îmi doresc să fiu.... O antrenoare bună, desigur. Mă gândeam cum să răspund mai amplu la această întrebare. Doar că îmi doresc să fiu o antrenoare umană. Înțeleg nevoile sportivilor, înțeleg nevoile părinților, pentru că ai și această componentă în toată ecuația asta. Trebuie să faci o echipă cu părintele încât copilul să aibă o creștere sănătoasă și bună. Să aibă antrenamente benefice și să nu-și piardă vremea cumva. Și să mă ridic la nivelul așteptărilor mele, în primul rând. Pentru că așa cum am zis și rămâne un obiectiv pentru mine, așa cum mi-a cântat imnul ca sportivă, îmi doresc să îmi cânte și ca antrenoare și să văd și de pe margine ce înseamnă performanța.
„Aurul olimpic este pe drum! Copilul nostru este medalia noastră prețioasă”
- Ești cea mai medaliată gimnastă la Europene. Ai medalie de bronz la Jocurile Olimpice. Este această medalie de bronz cea mai prețioasă din palmaresul tău?
- Nu știu dacă pot face diferența între ele, dar am și medalii la Campionatele Mondiale. Pentru mine, sufletește vorbind, cea mai prețioasă medalie... Clar sunt toate, pentru că sunt grele și muncite toate, dar cea mai strălucitoare din palmares este medalia de la Campionatul Mondial de la Nanning, din 2014.
- Au trecut zece ani.
- Urcam pe a doua treaptă a podiumului mondial alături de cele mai puternice gimnaste ale lumii și cu atât mai mult că medalia a fost strălucitoare pentru mine și frumoasă, momentul în sine, pentru mine, era de echilibru pe care îl aveam: psihic, emoțional și fizic, eram în cea mai bună forma a mea. Și având în vedere că îi aveam pe părinții mei împreună în tribună și se uitau la mine cum mi se înmânează medalia, pentru mine a fost un moment complet și este clar că acea medalie pentru mine a rămas și va rămâne o medalie completă.
- Am înțeles, are valoare sentimentală mai mult.
- A fost suma tuturor momentele lor pe care eu le-am trăit și cred că va rămâne așa tot timpul, întipărit în mintea mea și în suflețelul meu că mama era acolo în tribună împreună cu tata și se bucurau alături de mine, de succesul meu.
- Multe gimnaste s-au retras destul de devreme. Tu ai mai tras de tine, te-ai retras mai târziu decât ele. Dintre cele pe care le cunoști, cine crezi că ar fi putut să câștige și mai mult decât a câștigat în carieră?
- Este greu să aleg. Cred că fiecare fată care nu a ajuns să câștige medalii europene, mondiale sau olimpice, dar a muncit ani la rând și a avut o muncă grea în spate și nu a ajuns acolo, merita să ajungă. Gimnastica, într-adevăr, este un sport foarte frumos, dar este și un sport foarte greu.
- Fără îndoială. Nu există sport de performanță ușor.
- Îți trebuie muncă și, din punct de vedere psihic, 24 din 24 trebuie să fii concentrat acolo și cred că orice fată care a făcut gimnastică minimum 8-12 ani ar fi meritat o medalie europeană, mondială sau olimpică. E foarte greu să aleg, pentru că, știi, noi ne punem niște obiective...
- Ca oricine, evident.
- Nici eu nu mi-am îndeplinit toate obiectivele, dar sunt împăcată cu asta, pentru că știu că drumul meu s-a oprit la momentul respectiv când am ales să mă retrag din gimnastică, pentru că era îndeajuns pentru mine și pentru corpul meu. Dar niciodată socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Sunt foarte mulți factori care trebuie luați în calcul.
- Dă-ne niște exemple.
- Sunt emoțiile, sunt gândurile pe care le ai în momentul în care trebuie să demonstrezi ceea ce tu ai antrenat zilnic. Ne dăm seama foarte greu că trebuie să ne demonstrăm nouă în primul rând, ca sportive, și ulterior oamenilor care sunt acolo, lângă noi, și au venit să ne vadă. Cred că mi-ar fi greu să aleg una dintre fete. Sunt sigură că toate fetele care au făcut gimnastică și un sport și toți sportivii merită mai mult decât primesc.
- Tu dacă n-ai fi fost chinuită de accidentări, de operații, unde crezi că ai fi ajuns?
- Wow! Aș fi avut un progres mult mai amplu și mult mai frumos. Dar cu toate cele întâmplate mie, au fost momente care mi-au arătat cât de puternică sunt, cât de mult pot să mă montez și să mă pregătesc pentru momentele pe care le întâlnesc în viața mea de zi cu zi. Și să fiu, mai am de lucrat desigur, dar să fiu înțeleaptă pe cât eu îmi doresc. Dar, cu siguranță, aș fi câștigat poate mai multe medalii.
- Aurul olimpic rămâne un regret?
- Aurul olimpic este pe drum.
- Cea mică!
- Este medalia noastră prețioasă copilul nostru, atât pentru mine, cât și pentru Cristian. Pentru că în goana după medalii am uitat cât de important este să ne bucurăm de toate lucrurile pe care le trăim. Iar acum trăim, așa, o poveste foarte frumoasă și ne bucurăm. Iar în momentul în care s-a întâmplat să mergem la Paris pur și simplu, chiar anul acesta și să fie ediția de Jocuri Olimpice chiar la Paris!
- Da.
- Și să realizăm că medalia după care noi am alergat atât timp și ne-am dorit-o cu atâta ardoare, cel puțin eu, medalia olimpică de aur, este chiar acum în burtica mea. O să o avem toată viața și o să ne bucurăm de ea. Ceea ce pe mine mă face să fiu foarte împlinită.
- Această ediție a Jocurilor Olimpice a fost cu emoții mari pentru noi la gimnastică. Voi erați ultima generație care a adus niște medalii la gimnastică, trecuseră 12 ani de la Jocurile Olimpice de la Londra. Tu cum ai văzut situația cu medalia de bronz a Anei Bărbosu?
- Este o situație complicată. Mă bucur că a ieșit așa pentru Ana. Desigur, m-aș fi bucurat mult mai tare și pentru Sabrina dacă ar fi primit medalia și ea, pentru că o merita, din punctul meu de vedere. Este greu să spun eu, din afară, cum mi se pare situația.
- E greu și din interior!
- Am trăit niște emoții și eu alături de ele, pentru că știu cât de dificil este să ajungi acolo, să muncești pentru medalia aia, să o visezi efectiv. Să ți-o dorești foarte tare și totuși să ajungi în momentul în care dintr-o greșeală, să zic așa, ți se ia medalia. Dar, cu siguranță, lucrurile trebuie luate exact așa cum vin, cu toate că e dur, pentru niște copii este foarte dur.
- Așa este.
- Având o vârstă foarte fragedă de 16 ani, cred că trebuie să vadă lucrurile în ansamblu și să se motiveze mai departe și să poată să-și dorească să ajungă la următoarea ediție a Jocurilor Olimpice. Desigur, până atunci, la fiecare ediție de Campionat European și Mondial să încerce să fie acolo, pe podium, lângă cele mai bune gimnaste ale lumii. Pentru că toată acumularea de experiență și lucrurile care se vor întâmpla pe ele o să le ajute foarte mult.
- Le-a călit experiența asta.
- Poate acum nu se bucură de moment, cel puțin Sabrina, pentru că a trecut prin momente dificile, dar, cu siguranță, peste ceva ani o să înțeleagă de ce s-a întâmplat așa. Momentele mai puțin plăcute pentru noi ne învață lucruri pe care poate nu puteam să le învățăm dacă aveam un câștig. Și eu asta am învățat de-a lungul carierei mele și sper din suflet ca și ea să fie supermotivată și să-și arate potențialul la nivel maxim așa cum știu eu că ea poate să facă.
Larisa Iordache și experiența din America Express: „Au fost momente când ne-a fost teamă, dar aveam securitate după noi”
- După retragere, ai intrat ușor-ușor și în televiziune. Ai fost cu buna ta prietenă Diana Bulimar la America Express. Cum a fost acolo? Chiar ați auzit împușcături pe stradă? V-a fost frică?
- Ne-a fost teamă, sinceră să fiu! Pentru mine a fost o experiență care m-a făcut să realizez că viața este foarte frumoasă și lucrurile pe care noi le avem din punct de vedere material, sufletește și oamenii dragi nouă din jurul nostru sunt foarte importanți. Pentru că stând într-o lume unde nu cunoști pe nimeni, neavând telefon și neavând toate resursele de care un om are nevoie, a fost derutant la început, dar pe mine m-a ajutat să înțeleg că este OK să trăiești simplu și frumos, să te bucuri de moment în sine și de prezent.
- Adică să ne bucurăm de ce avem că e bine.
- Cred că dacă aș fi plecat acum, dacă n-aș fi fost însărcinată desigur, m-aș fi bucurat mult mai tare de experiență. Sportivul din noi s-a activat atunci și ne doream să fim primele, să ajungem la performanțe cumva, cu toate că n-aveam un obiectiv. Și poate am evitat sau nu ne-am concentrat pe partea asta frumoasă a experienței. Cred că dacă aș fi fost acum, aș fi fost mult mai relaxată și mult mai deschisă să mă distrez.
- Dar experiența cum a fost?
- Am învățat foarte multe, pentru că am făcut lucruri pe care cumva nu știam că le putem face. Mie, cel puțin, să dorm în casa unui om străin sau să opresc un om pe stradă și să mă ducă dintr-o parte în alta mi s-a părut senzațional că oamenii făceau asta doar pentru că erau filmați sau pentru că auzeau cumva despre ce este vorba în show și erau fascinați. Mi s-a părut senzațional de tare acest lucru, dar cred că dacă am fost puțin mai relaxate ar fi fost mult mai fain pentru noi.
- Ți-a fost în vreo secundă frică pentru viața ta?
- Au fost momente când ne-a fost teamă, dar, desigur, aveam personal de securitate după noi. Teama în mintea noastră se așeza cumva câteodată. Însă din punctul ăsta de vedere am zis: hai să începem să ne relaxăm, să ne vedem de treaba noastră că sigur ne evită pericolele dacă noi ne vedem de treaba noastră! Și am funcționat bine cât am stat acolo. Chiar am funcționat foarte bine, am făcut o echipă foarte bună din punctul meu de vedere.
- Recent ai fost și la Splash. Nu ți-a fost frică să sari în apă de acolo, de sus?
- Având în vedere că eu am o teamă de înălțime, de aceea am și acceptat provocarea de la Splash. Mi-am dorit să nu mai fie o limită pentru mine, să o întrec și am reușit așa, cât de cât. Pentru că cinci metri nu mi se pare de ici, de colo. Dar mi-a plăcut foarte tare senzația. Mi-a plăcut foarte tare senzația de competiție și de a face din nou așa ceva wow pentru mine. Aș mai concura dacă aș mai putea.
- Chiar voiam să te întreb. Mai urmează și alte emisiuni TV?
- Momentan nu, pentru că vreau să mă implic în viața copilului nostru, să fiu acolo prezentă și să mă bucur de fiecare moment. Dar, cu siguranță, când se va mai ivi o astfel de provocare, nu o să spun nu, pentru că ne ajută foarte mult la dezvoltarea emoțională, psihică și a noastră în general ca indivizi. Să realizăm că suntem în stare de niște lucruri la care nu ne gândeam că suntem OK să le facem și totuși situația în sine te pune să le rezolvi și tu vezi că ești capabil de asta. Atunci prinzi mult mai multă încredere în tine și evoluezi, ceea ce contează foarte mult pentru că noi, ca oameni, suntem într-o evoluție constantă.
„Ce-aș schimba în viața mea? Să petrec mai mult timp cu mama. În rest, nimic!”
- Acum dacă ar fi să o iei de la zero cu totul, ai schimba ceva?
- Absolut nimic! N-aș schimba absolut nimic. Mi-aș fi dorit, în schimb, să petrec mai mult timp cu mama. Dar în rest, n-aș schimba nimic, pentru că noi, oamenii, suntem suma alegerilor noastre, a peripețiilor noastre și a întâmplărilor noastre, ceea ce mă face să mă simt în ziua de astăzi mulțumită de mine și împăcată cu mine, pentru că sunt un om așa cum eu mi-aș fi dorit și, desigur, sunt deschisă la multe alte schimbări. Pentru că știu că viața ne oferă lucruri frumoase doar că noi trebuie să ne bucurăm de ele și să le primim cu brațele deschise. Fie ele întâmplări mai puțin bune pentru noi sau foarte plăcute.
- Larisa, în final, spune-ne trei femei care te-au inspirat în viață și în carieră.
- Mama mea, în primul rând, Nadia și doamna Mariana Bitang. Ce au ele trei în comun pentru mine? Tăria de caracter pe care am văzut-o la toate trei. Ceea ce pe mine m-a făcut să realizez că o femeie poate să își îndeplinească orice obiectiv pe care ea și-l propune. Și mi-a plăcut senzațional de tare acest lucru. Pentru că le-am admirat și le admir în continuare și mi se pare așa tare că noi, femeile, putem să fim atât de puternice.
- Probabil că mintea noastră ne impune niște limite, dar, de fapt, putem mai mult decât credem.
- Putem să trecem peste absolut orice, pentru că în momentul în care ești degajat, cred că poți să depășești absolut orice limită pe care tu crezi că o ai.
- Îți mulțumim pentru povestea ta, iar copiii din ziua de azi au ce învăța de la tine.
- Mulțumesc, mulțumesc! Sunt sigură că ciulesc foarte bine urechile copiii. Pentru că sunt foarte inteligenți, cu atât mai mult eu îi îndemn să fie curajoși. Să aibă curajul de a face ceea ce ei își propun, pentru că odată cu curajul vine și pasiunea și se fac văzuți. Iar toți copiii au o sclipire anume, prin care pe noi, adulții, ar putea să ne învețe foarte multe lucruri
- Trebuie să fim și noi atenți la ei.
- Și noi atenți, desigur, la ei! Vă mulțumesc, abia aștept să mă bucur de experiență.
- Data viitoare poate o să fim trei pe bune, să vii și cu fetița în emisiune.
- Cu mare drag, cum să nu? Când învață să vorbească, cu drag o aduc aici. Cine știe?, poate se apucă televiziune sau ceva!
{{text}}