Am mai spus că îmi place Dinamo din acest sezon. Mi-a plăcut și la Sibiu, unde, chiar dacă au învins Hermannstadt, o echipă în cădere liberă, elevii lui Kopic n-au făcut un meci wow! Dar au câștigat, iar cursa de gol a lui Boateng a făcut toți banii.
Însă faza serii n-a fost despre goluri, faulturi, orgolii și nici măcar despre puncte. Descătușați, în prelungiri, OK și pentru că echipa lor a trecut peste înfrângerea cu FCSB, care a durut al dracului, suporterii lui Dinamo au început să cânte.
Despre iubirea lor pentru echipă, iubirea aia care i-a ținut pe "câini" în viață chiar când erau să le cadă dinții de atâtea lovituri încasate.
Nu este vorba despre PCH sau despre alte facțiuni și brigăzi, mai mult sau mai puțin interesate să ajute. Ci despre cei mulți, care așa au simțit, așa au făcut, fără să se aștepte la recompense, dividende sau cine mai știe ce avantaje.
Sâmbătă seară a fost vorba despre ei, cei mulți, fanii simpli, care sunt pur și simplu fericiți că echipa lor a reînviat. Și au cântat despre asta într-un cor superb.
Iar undeva pe margine, la banca tehnică, Florentin Petre, una dintre legendele lui Dinamo, plângea ca un copil, impresionat de moment. Fiindcă a fost ceva special, dincolo de cuvinte. Era atât de frumos, parcă totul, tot ce a trăit la Dinamo, victorii, eșecuri, bucurii mari și crunte dezamăgiri, a explodat în lacrimi. Da, pentru asta e frumos fotbalul! Pentru astfel de momente. Superb!
Legătura asta dintre un jucător, chiar și un fost, și fani chiar este imposibil de cuantificat, de descris, de explicat. Trebuie să fii de acolo, din mijlocul lucrurilor, de-al lor, dintre ei, parte din poveste, cu inima, cu tot ce ai. O lecție de viață. Lacrimile lui și vocile lor au spălat parcă toate urâțeniile adunate în ani. A rămas doar emoția. A lor și a noastră! Eu unul mă înclin și vă mulțumesc! Chiar n-am cuvinte...
{{text}}