Mari Fica (30 de ani) este o atletă cu peste o sută de medalii în palmares, kinetoterapeut și fostă concurentă la Survivor România. S-a născut în Târgu Jiu, dar locuiește în Bucuresti de peste zece ani. Invitată „La feminin”, Mari a vorbit deschis despre ședințele de recuperare pe care le-a avut cu fotbaliști care au încercat să treacă bariera asta de medic - pacient
- Pe fotbaliști i-ai simțit mai low nu doar punct de vedere mental? Ci și pentru că au probleme în echipa respectivă?
- Eu am o altă viziune legată de sportivi, de fotbaliști de exemplu. Poate mai empatică în sensul că mie mi se pare foarte greu să fii pe un ditamai terenul, să alergi 90 de minute. Să fii tot timpul focusat și concentrat la joc și să intuiești ce face ăla și ce face ăla și ce face ăla și ce face ăla. Să te distragă din alergare un coleg, să tragă de tine și să fie niște oameni în tribună care te văd wide și văd direct jocul așa, panoramic și zic: „Nu l-a văzut p-ăla din spate”. Plus că mie mi se pare foarte greu ca efort să sari, să lovești, să tragă de tine, să cazi, să te ridici...
- Da, dar...
- Și, totodată, când se accidentează să zică oamenii: „Aaaa, slab ăla, nu mai joacă, nu mai e ce a fost!”. Mie mi se pare că vin destul de dezamăgiți că nu li se înțelege situația că este și o muncă, și un sport, și o meserie. Nu e doar un joc pe care oamenii îl văd la TV! Mie, personal, mi se pare foarte greu ce fac ei. Că se joacă, că au gașcă, e altceva. Dar e o pregătire fizică constantă și, în plus, atenția la joc. Adică eu doar alerg, dar ei trebuie să fie atenți și la joc. Și da, îi văd foarte foarte low și mi se pare că e foarte greu ce fac.
- La tine a încercat vreunul dintre ei să treacă bariera asta de medic - pacient?
- Aaa! Da, dar n-a reușit nimeni. Era tot timpul replica: „Mamă, dar ce picioare ai! Și eu aș vrea picioare ca ale tale”. Eu fiind atletă. Eram mult mai definită și mai lucrată. Ține mult de cum te prezinți. Eu m-am prezentat foarte profi de fiecare dată și nu s-a pus niciodată problema ca vreunul dintre ei să...
- Să depășească bariera asta.
- Se mai întâmpla, erau străini, vorbeau în spaniolă despre mine și le spuneam că știu. Adică după ce știau că nu au cu cine, emanau foarte mult respect.
- Dar care a fost poate cel mai penibil moment pe care l-ai trăit din punctul ăsta de vedere?
- A fost foarte amuzant. Țin minte că eram într-o clinică și aveam niște colanți portocalii, iar eu nu suport ideea de a lucra atât de extravagant. Dar aia era uniformă în ziua aia și mi se vedeau picioarele mai definite. Lucram la un sportiv și vorbea cu celălalt coleg în spaniolă și zicea: „Wow, ce picioare are!”. „Da, dar uite cum arată!”. Eu îi ascultam și la final le-am zis: „Știți, eu înțeleg spaniolă...”. Și au zis: „Mi-e rușine să mai vin mâine”. Din astea au fost. Amuzante, nu exagerate.
{{text}}