Pe astronomul Adrian Șonka (46 de ani) îl vedem foarte des la știri. Ne explică de fiecare dată cu răbdare, dar și într-un fel foarte amuzant și atrăgător, despre planete, despre comete, despre Perseide și despre ce curiozități mai au oamenii despre cer și Univers.
Cel mai frecvent îl întâlnim însă la Observatorul Astronomic „Amiral Vasile Urseanu” din București, acolo unde, alături de colegii lui, explică vizitatorilor cum merg treburile acolo sus, deasupra capetelor noastre.
Gazeta Sporturilor l-a provocat la un dialog relaxat, în care a vorbit despre începuturile sale în astronomie, cele mai interesate lucruri de văzut pe cerul înstelat și ce presupune viața în spațiu, inclusiv din punct de vedere sportiv, precum și despre un jucător inedit de golf.
„Unii mă întreabă când și unde pică un meteorit, dar nu știe nimeni, nici măcar NASA”
- Cine este Adrian Șonka dincolo de aceste apariții meteorice – ca muzeograf pe de o parte și cercetător științific pe de altă parte?
- Eu mă ocup cu astronomia și, de obicei, există două tipuri de astronomi pe lumea asta. Unii sunt cei care observă cerul, ceea ce se vede acolo sus. Aceștia stau treji noaptea, pentru că atunci se văd stelele și planetele, fenomenele astronomice în general. Ceilalți sunt cei care popularizează astronomia, care de obicei stau treji și ziua, ca să le poată explica oamenilor. S-a nimerit ca eu să fiu și de un fel, și de celălalt, adică noaptea fac observații și ziua stau cu oamenii care doresc să afle mai multe despre astronomie. Spuneți că mă cunoașteți de la televizor, dar uneori intervențiile mele televizate durează mai puțin decât reclama care e înaintea mea. Când sunt evenimente astronomice deosebite, e nevoie de cineva care să spună publicului cât se vede, unde se vede și cum se vede. Am observat că, în ultimul timp, oamenii știu când se produc lucrurile, dar nu știu când și cum să le vadă. Și e nevoie de cineva care să le spună. În rest, eu nici nu exist. Eu sunt doar atunci când apar la televizor. Nu exist cu adevărat. E foarte greu să lucrezi și noaptea și ziua, dar, într-un fel, până la urmă, se obișnuiște organismul, uite că nu am murit.
- Cât de important e să le face oamenilor obișnuți, până la urmă, educație astronomică?
- Eu cred că este important, pentru că, acum, internetul este plin de ciudați. Plin de ciudați. Foarte mulți. Și o parte din ei se ocupă și cu astronomia. Și, atunci, e nevoie de cineva care și lucrează în astronomie. Aici, la Observator, mai am câțiva colegi pe aici, nu sunt eu singur. Și e bine că cineva care se ocupă cu astronomia, adică observă cerul, se uită, studiază, să și discute cu oameni. Și e important că oamenii se audă de la persoane autorizate, ca să zic așa, da? Ce se vede, ce se întâmplă. Sunt și momente stranii – de exemplu cineva te întreabă dacă pică vreun meteorit pe pământ, dar nu știe nimeni, nici măcar NASA, nici altcineva. Nimeni nu poate calcula așa ceva cu exactitate, dar oamenii întreabă pe tine.
„Am învățat cum să atrag publicul. Bine, am învățat și cum să-l gonesc” :))
- Oamenii tind să aibă păreri proprii despre orice, inclusiv despre astronomie.
- E greu să ai o părere proprie despre univers, pentru că universul funcționează cum vrea el, nu cum cred oamenii că funcționează. Într-adevăr, când eram mai tânâr, primeam întrebări multe de la oameni și mi-era imposibil să le răspund tuturor. Dar mi-a format o tehnică în care încerc să le spun totul despre subiectul despre care îl discutăm, astfel încât ei să nu mai aibă nicio întrebare. Și am descoperit că e bine să le semnalez și dacă pun vreo întrebare proastă, la care nici nu merită să răspund. Eu le spun asemenea lucruri oamenilor, dar le spun zâmbind și glumind și atunci ei nu se supără foarte rău.
- Când ți-ai dat seama că vrei să devii om de știință și să urmezi calea astronomiei? Câți ani aveai? Erai în liceu? Erai mai tânăr?
- Eram în clasa a douăsprezecea. Stăteam în copaci, citeam romane SF – de astfel citesc și acum, nu pe aceleași desigur -, dar din aceeași categorie. În ele se vorbea despre stele, despre planete și eram curios dacă sunt reale. Pe vremea aceea se studia și astronomia la liceu, mă rog, eu nu am studiat-o, însă exista un manual de astronomie la liceu pe care-l găseai foarte ușor la librărie și-l puteai citi.
- Nefiind un domeniu tocmai larg popularizat, ce alți mentori ai mai avut în afară de manualul de astronomie pe care nu l-ai studiat la liceu?
- Da, e greu aici, cu mentorii, pentru că sunt puțini astronomi în țara noastră. Mai degrabă găsești un milionar decât un mentor în ale astronomiei, da? Asta e valabil acum, era valabil și acum câteva zeci de ani, când m-am apucat eu de acest domeniu. Pot să spun că am venit aici, la Observator, dar după ce am învățat destule lucruri de unul singur, și l-am întâlnit pe Harald Alexandrescu, alături de care am stat cinci ani. Dar mi s-a părut că am stat o viață întreagă, nu știu de ce. Ne certam destul de des, dar de la Harald Alexandrescu am învățat multe, mai ales cum să comunici cu publicul. Am învățat și cum să gonești publicul (râde), dar n-am aplicat niciodată treaba asta. El a fost primul astronom real, nu doar un amator sau pasionat de astronomie, cu care am luat legătura.
- Câți oameni au fost, de exemplu, în 2023 la Observatorul Astronomic? Câți vizitatori ați avut?
- Tot anul, la Observatorul au venit câți oameni intră la Mall Băneasa într-o zi de sâmbătă ... Pentru noi, înseamnă însă foarte mulți. Aș spune în jur de 20.000.
Harald Alexandrescu – carte de vizită
- născut pe 7 ianurie 1945, în Portugalia
- a fost coordonatorul Observatorului Astronomic „Amiral Vasile Urseanu” din București timp de peste două decenii
- asteroidul 346261 Alexandrescu îi poartă numele
- a urmat cursurile Facultății de Matematică-Mecanică a Universității București, secția Astronomie între anii 1962-1967
- În anul 1982 a obținut titlul de doctor în matematici, disciplina „Mecanică cerească” din cadrul Universității București, cu teza: Mișcarea unui satelit artificial al Pământului.
Adrian Șonka: „La Observator vin într-un an câți oameni se duc într-o sâmbătă la Mall”
- E bună comparația, chiar mai bună decât o cifră de sine statătoare, pentru că mi se pare foarte grăitoare.
- Da, și asta în condițiile în care noi avem un avantaj evident față de celelalte muzee – la noi e deschis când sunt oamenii sunt liberi. Toată lumea știe când sunt deschise muzeele din România și nu numai din România - sunt deschise când sunt oamenii la serviciu, ca să nu vină niciunul niciodată. Ei deschid la 9, închid la ora 17:00 – la revedere! Noi deschidem la ora 14:00 și închidem la 22:00 – adică atunci când oamenii nu sunt la serviciu. Și chiar și așa ne vin doar zeci-douăzeci de mii de oameni pe an. Acum, mai e o problemă, noi aici avem trei camere, în care avem o expoziție. și terasa, deci nu avem etaje întregi unde să primim zilnic mii de oameni.
- Dar oamenii vin pentru spectacolul de pe cer, pe terasă, nu-i așa?
- Oamenii vin să vadă, la început ei văd coada de la intrare, după aceea expoziția și de-abia apoi ajung să vadă și prin telescop corpurile cerești, și asta numai dacă este senin. Deci este foarte important ca oamenii să vină la Observator când e senin. Majoritatea s-au învățat, dar încă mai avem vizitotori care vin pe ploaie și ne întreabă dacă se vede ceva. Cu alte cuvinte: dacă atunci când te uiți spre cer, îți cade apă în ochi, nu vei putea vedea stelele și planetele.
400 de miliardede stele sunt în galaxia noastră, Calea Lactee
- O să te trag puțin acum pe partea mea, cu sportul. Știu că dintre toate sporturile ție îți place bicicleta. Te mai dai cu bicicleta?
- Da, am mers cu bicicleta foarte mult timp. Era să mor doar de două ori. Și asta încercând să merg corect. Dar am observat că dacă mergi corect prin oraș, te calcă mai repede decât atunci când mergi corect. Nu mai merg câteva luni cu bicicleta. Dar am mers zeci de ani. Mi-am făcut treaba, am salvat copacii, am salvat planeta, dar acum merg cu mașina și cu trotineta electrică.
- Vreun alt sport ai mai făcut vreodată?
- Nu. Pot să spun că nu. Nu-mi place sportul așa de mult încât să-l practic. Și mai rău nu-mi place nimic să mă uit la alții care fac sport. E ciudat. Deși uneori e frumos să te uiți la alții, cum se chinuie și cum gâfâie. E interesant.
Adrian Șonka: „Cel mai util e să înveți cerul singur, e ca într-un oraș străin”
- Dar mulți sportivi care se chinuie și gâfâie și-au găsit pasiunea. La fel ca tine, care ți-ai transformat pasiunea descoperită în adolescență în meserie. Te-ai plictisit vreodată de lucrul acesta?
- Cred că acum câteva luni m-am plictisit, timp de câteva zile, dar mi-a trecut, ceea ce-i foarte bine. Depinde. Partea de observațiile... petreci multă vreme la calculator. Cât timp telescoapele iau imagini, poți să faci și altceva. Nu e o meserie așa de palpitantă cum pare. Partea cu publicul ajunge să te obosească, la un moment dat, de-a lungul vieții, te mai plictisești, e normal. Am auzit toate întrebările pe care le poți auzi vreodată și vei da aceleași explicații pe care le vei putea dea vreodată. Însă când vezi că oamenii sunt în continuare pasionați, că vin și vor să afle atât de multe lucruri, parcă te fac și pe tine să vrei să vorbești din nou. Te reanimează un pic.
- Pe de o parte de o meserie solitară, pe de altă parte una socială, în care ești bombardat de întrebări și de oameni. Nu-i așa?
- De fapt, sunt două meserii foarte diferite – cercetarea și popularizarea. Dar astronomia e bine s-o înveți de unul singur. Pentru că e mai util să înveți de unul singur cerul, să înveți să te descurci când te uiți în sus. Ca atunci când te pierzi într-un oraș străin – te orientezi mai bine dacă încerci să te descursi singur. Te rătăcești poate de zece ori, dar înveți drumul decât mai bine dacă te duce cineva din mână.
- Oamenii de la NASA spun că cel mai greu sport de practicat în spațiu ar fi tenisul de masă. De ce cred ei chestia asta?
- Orice sport e greu de practicat acolo, pentru că sportul înseamnă că trebuie să faci contact cu ceva – un obiect, un alt corp. Deci e dificil, în gravitație zero, pentru că totul zboară independent, orice obiect plutește independent de celelalte, este greu să ții ceva în mână, să atingi, să împingi, pentru că acel obiect să revină la tine. Cei care merg în spațiu au ore întregi de antrenament, ca să nu li se atrofieze mușchii. E un fel de bandă de alergare, dar ei, e fapt, nu pot alerga, ci sunt apăsați pe umeri de niște greutăți, care să-i lipescă de banda respectivă.
- Presupun că astronauții au o pregătire fizică pentru care mulți sportivi ar fi invidioși.
- E ciudat, dar nu-i așa. Oamenii ies din ce în ce mai des în spațiu, au fost oameni de 77 de ani, un turist spațial particular a avut chiar 90 – un actor care l-a jucat pe căpitanul Kirk (n.r. William Shatner, cea mai vârstnică persoană care a zburat în spațiu, una dintre cele 600 de persoane care nu sunt astronauți de meserie). Condiția fizică nu mai e neapărat necesară, pentru că, în primul rând, în spațiu nu mai ai greutate. Tot ce ridici pe acolo e foarte ușor, nu are greutate. Condiția fizică e bună doar în timpul lansării, care durează câteva minute. Nu poți decât să leșini (râde), după care te trezești într-un loc unde totul funcționează automat. În plus, pe lângă faptul că zborul în spațiu e superautomatizat, nimeni nu se duce în spațiu de unul singur. Și când zic asta, nu mă refer doar la colegii de capsulă, ci și la cei de pe pământ, care pot controla capsula.
Adrian Șonka: „Să fii chiar și câteva minute în spațiu este o experiență uluitoare”
- Nu mai suntem în anii ‘60-’70.
- Nu mai suntem. Cu toate, că în prezent, tot piloții de vânătoare par să aibă întâietate atunci când se fac recrutări pentru astronauți. În avionul de vânătoare nu poți fi pasager .Însă turiștii spațiali stau foarte puțin timp în spațiu. Câteva minute.
- Ce înțelegi din câteva minute petrecute în spațiu?
- Înțelegi imponderabilitatea, vezi pământul mic sub tine, acolo. E un impact vizual și psihologic puternic. Se întâmplă ceva în mintea ta, dar să spui că ești turist spațial numai pentru că stai 5 minute acolo e puțin cam mult. Înainte se duceau oameni pe stația spațială cu naveta spațială, care nu mai funcționează și și costa și mai mult.
- Am citit undeva Alan Shepard, primul american în spațiu, care ulterior a ajuns și pe Lună, a jucat golf pe satelitul natural al Pământului. Sau a încercat să joace. Ce s-a întâmplat mai exact?
- N-am înțeles niciodată cum se joacă golf și de ce e mereu un lac pe teren (râde). Dacă tot e un lac, n-ar fi mai simplu să trebuiască să nimerești lacul? Lăsând gluma la o parte, Alan Shepard nu a jucat golf pe Lună. A luat cu el o crosă și o minge. Și a dat, așa, cu ea ca să vedem cum se duce, ce traiectorie capătă o minge într-un loc unde gravitatea e de 6 ori mai mică decât pe Terra și unde nu există atmosfera. Și într-adevăr, acolo când dai, se duce de nu se mai oprește.
384.400 de kilometrieste distanța de la Pâmânt la Lună, satelitul natural al planetei noastre.
- Adică n-a mai găsit mingea.
- Nici nu s-a mai dus s-o caute. E clar că la un sport gen rugby sau fotbal, dacă arunci mingea, trebuie să mergi 5 ore după ea s-o cauți.
- Poți să bați mingea pe Lună?
- Poți, dar vine mai încet înapoi. Ajunge mai încet la tine. Mersul în sine e foarte ciudat pe Lună. Alegarea, mișcarea, mersul sunt altfel definite acolo, în funcție de gravitație.
- Deci, practic, poți să faci orice sport, doar că e în slow motion.
- Da, într-un fel, da. Și e mai bine este să țopăi de pe un picior pe altul. E o tehnică, pe care oamenii care au fost pe Llună au descoperit-o la fața locului.
- Revenind la ce ai spus mai devreme despre manualul de astronomie, crezi că le-ar prinde bine elevilor de liceu din ziua de astăzi să studieze astronomia în continuare ca materie opțională, de pildă?
- Da, și e foarte bine că ai zis liceu. Pentru că, momentan, toți oamenii pe internet care propun cursuri pentru copii de astronomie oferă cursuri pentru copii mici. Foarte mici. Cinci ani, șase ani, șapte ani. Unii sunt atenți, dar nu prea pot să le explici foarte multe că nu înțeleg legile fizicii. Și ajungi să le povestești atât de simplificat încât nu mai e corect. Astronomia este pentru copii mai mari, care înțeleg puțină matematică și fizică. Atunci, la liceu, te hotărăști ce vrei să fii în viață.
- Ar merge, oare, și invers? Astronomia ar fi o metodă bună de a-i face pe copii să îndrăgească fizica și matematica? Mi s-ar părea o materie ideală pentru imaginația și mintea unui adolescent.
- Așa este, pentru că astronomia nu este independentă. Deci trebuie să cunoști și fizică, și matematică pentru a explica ce se întâmplă în Univers. Nu există limbaj separat sau legi separate. În plus, dacă ești astronom, nu rămâi niciodată șomer. Uitați-vă la mine, am două joburi!
Adrian Șonka: „Paradoxal, în ciuda distanței, corpurile cerești sunt la îndemâna pământenilor”
- Care sunt lucrurile esențiale pe care ar trebui să le cunoască un începător în ale astronomiei? Un om de la 16-17 ani în sus?
- Foarte multe. În primul rând, pe cer poți vedea obiectele despre care citești în cărți sau manuale. Reprezentarea vizuală e foarte importantă. De exemplu, dacă te pasionează genomul uman - unde vezi tu un genom uman? Nu ai cum să-l vezi. Planeta Marte e vizibilă din fața blocului tău sau din bucătărie. Te uiți pe geam și hop! - planeta Marte. Dacă îți iei un telescop, și o vei și mai de aproape. Deci, într-un fel, obiectele acestea sunt foarte la îndemână. Paradoxal, în ciuda distanței uriașe, îți sunt la îndemână. Poți să le și înregistrezi, să faci fotografii, să le faci cadou prietenilor. Rămâne totuși un subiect de nișă, cu toate că internetul pare plin de astronomi.
- Cum facem diferența între informațiile de pe net, unde găsim tot și, de fapt, nu găsim nimic, tocmai pentru că sunt prea multe, și adevărul autorizat, certificat?
- E din ce în ce mai greu. Trebuie doar să fii abonat sau să urmărești agențiile spațiale, reale și observatoarele reale. Nu grupurile de astronomie, cercurile de astronomie. Sunt foarte multe grupuri care conțin numele NASA sau ESA, care arată numai porcării pe Internet, chestii ciudate care nu există, false și tot așa. E greu. Deci trebuie să urmărești NASA, ESA, Agenția Spațială Japoneză, telescoapele mari, Hubble, James Webb, Gaia, ca să vezi ce scrie acolo.
- În afară de astronomie, mai încap în viața ta alte pasiuni?
- Nu. E o meserie care-mi ocupă și ziua, și noaptea. Nu mai am timp de nimic altceva.
Adrian Șonka - carte de vizită
- astronom la Observatorul Astronomic „Amiral Vasile Urseanu” din Bucureşti, care ține de Muzeul Municipiul București
- este autorul a trei cărţi de astronomie: Introducere în lumea asteroizilor (2018), Ghidul micului astronom prin Univers (2018) şi O plimbare prin Univers. Carte de relaxare astronomică (2021)
- scrie pe site-urile: www.astro-urseanu.ro şi www.sonkab.com
- teza sa de doctorat se numește „Proprietăți fizice ale asteroizilor cu perioadă lungă de rotație”
- din decembrie 2001 și până în 2016 a redactat (împreună cu alți colegi) revista electronică de astronomie Vega
- din primăvara lui 2014 face observații astronomice cu telescoapele de 0,38 și 0,5 m în diametru ale Institutului Astronomic al Academiei Române.
Observatorul Astronomic „Amiral Vasile Urseanu” - București
- singurul observator public din Capitală
- clădirea a fost ridicată între anii 1908-1910 pentru amiralul Vasile Urseanu, după planurile arhitectului Ion D. Berindey, fiind gazda activităților Societății Astronomice Române
- a fost donată Primăriei București de văduva amiralului Urseanu
- în prezent, în serile senine, se pot face observații astronomice - publicul poate vedea, prin lunetă și telescop, Luna, stele, planete, roiuri stelare, galaxii
- biletul întreg la Observatorul Astronomic costă 13 lei, iar cel pentru copii peste 7 ani și pensionari - 6 lei.
{{text}}