Andy Ionescu, fondator și solist al trupei de progressive metal Taine, este suporter al lui Dinamo dinainte să devină muzician.
În dialog cu GSP, Andy Ionescu (50 de ani) a povestit despre începuturile pasiunii sale pentru clubul bucureștean și a dezvăluit care au fost cele mai fericite și cele mai triste momente trăite alături de formația alb-roșie, în paralel cu începuturile într-o meserie grea cum e muzica.
- În câteva cuvinte, cine e Andy Ionescu, solistul formației Taine?
- De fapt, sunt Andrei Ionescu și mă mai cheamă și Pericle, moștenire de la un bunic, grec, născut în Salonic. Păcat că nu mai am acolo niciun fel de rude, s-a terminat dinastia. Sunt fondator al formației vocal-instrumentale, cum spunea regretatul Gabi Gombos, Taine, din București, care are peste 30 de ani de activitate. Am sărbătorit anul trecut 30 de ani de existență, dar, după 20 de ani, celebrez fiecare an în plus al trupei. De asemenea, sunt singurul rămas dintre membrii fondatori.
- Puțină istorie a muzicii, ca să încadrăm mai bine cum s-a născut trupa Taine și cât de departe a ajuns.
- Am început ca fan Iron Maiden, Megadeth. De fapt, așa mi-a venit și ideea numelui. Aveam în cameră un poster cu Dave Mustaine. era idolul meu. Era blond, cu părul lung și cu chitara lui Flying V. Și scria „Dave Mustaine” pe afiș, dar numele era tăiat Mus-taine. Am văzut acolo cuvântul Taine, înțelegi, de la Mustaine. Am zis că e mișto și în românește – taine, mistere. Am început în cartierul în care locuiam în anii ‘90, Militari, pe la Gorjului. Ne adunam o gașcă de rockeri, cum erau pe vremea Ceaușescu, cu un pic de plete așa, la spate. Îndrăznisem să-mi pun și niște cercei în ureche, așa discret, să nu mă bată diriginta și alții conaționali. Unul cânta la chitară – de fapt, toți ne prefăceam că știm să cântăm la chitară. Altul mima basul și, uite-așa, cântam din ce în ce mai bine în fiecare seară, încât ne-am făcut și noi piesele noastre.
Seturi de tobe făcute din plexiglasul de pe patinoarul „Nicolae Flamaropol”
- Ce cântați la început?
- Cântece folk, cântece de munte. Prin 1991 sau 1992 ne-am mutat la o sală de repetiție. Nu era chiar o sală de repetiție adevărată, ci o toaletă dezafectată de la fostul Patinoar Național. Mă rog, fusese toaletă, între timp devenise depozit pentru echipament de hochei pe gheață. Tata lui Tăbăcaru, tobașarul nostru, era antrenorul echipei naționale feminine a României. (n. r. este vorba de Gheorghe Tăbăcaru, fost hocheist și tehnician, tatăl lui Adrian Tăbăcaru, fost drummer al trupei Taine).
- Uite așa facem, încet-încet, legătura cu sportul.
- Exact! Ani de zile am repetat acolo, în toaleta aia dezafectată, cu niște stații, cu niște tobe făcute de noi. Nu mai știu, niște Vermona vechi, pentru cine se pricepă la echipamentele alea. Însă primele noastre tobe sunt făcute din plexiglasul de la patinoar. Exista o tehnologie – încălzeai plexiglasul, acesta se curba și făceai tobe. Cred că mai și am niște relicve prin subsol.
- Și sunau bine?
- Da, erau foarte bune, foarte mișto. Pe vremea aceea nu existau instrumentele de azi, le găseai foarte rar. Era o consignație pe undeva, prin Centrul Vechi, pe Covaci, mai găseai câte un acordeon, câte o chitară Reghin, câte o tobă Amati. Nu era nimic din ceea ce ai azi la dispoziție.
- Inițial, cine v-a influențat din punct de vedere muzical?
- Nu am avut neapărat o influență. Au fost mai multe trupe care au contribuit cumva la lansarea noastră. Erau, evident, Judas Priest, Metallica, Megadeth, Iron Maiden. Eu eram fan Iron Maiden, dintotdeauna am fost fan Iron Maiden. De prin ‘86-’87, când am ascultat prima dată albumul Somewhere in Time, care este capodoperă și astăzi. După 40 de ani pot să spun că a fost unul dintre cele mai bune albume din istoria rock-ului. N-a existat o influență anume, dar pluteam și noi cu valul.
- Cum aveați acces la muzică străină atunci?
- Aveam casete audio VHS și compilații cu tot ce se producea în America. Toate videoclipurile alea din anii 90, le aveam pe casete, le plimbam de la unul la altul. Și așa am crescut, muzical vorbind, tot background-ul muzical așa s-a construit. Plus schimburi de casete, cum se făcea pe vremea aia. Era un tip care înregistra după benzi magnetice și înregistra casete, undeva la pod, la Izvor. Eu am făcut liceul Lazăr și lăsam acolo 4, 5, 6, 7 casete și alegeam într-un catalog. După o săptămână te ducei să-ți luai casetele cu albumele. Așa găseai marfa, greu pe vremea aceea.
Andy Ionescu: „Am atâtea casete audio și VHS încât puteam să-mi cumpăr un Ferrari”
- Dar a fost o perioadă foarte bună pentru muzică.
- Excelentă perioadă pentru muzică. Atunci s-au născut niște repere, niște trupe mari, care nu pot fi detronate niciodată. Metallica, Judas Priest, Motorhead, trupele care au apucat să facă bani în acea perioadă. Atunci s-au făcut bani adevărați în industria muzicii rock și pop: Prince, Michael Jackson, Madonna. Diferența era că atunci muzica se cumpăra. Casete, viniluri, mai târziu CD-uri. Acum totul e pe Spotify, unde primești 0,003 dolari pentru o ascultare, adică ridicol de puțin. Dar, evident, acum deschiderea e mai mare, nu mai rămâi la tine în țară, nu mai ești nișat. Te poate asculta oricine din Australia, când vrea.
- Mai ai casete audio, VHS-uri?
- Tehnologia s-a schimbat și multe au dispărut. Acum a reînceput nebunia asta cu vinilurile, dar casete, CD... puțini mai au. Acasă, în pod, am vreo trei cutii mari de casete video, vreo două cutii de casete audio, majoritatea originale. Vinilurile sunt în continuare în funcțiune pentru că am pick-up. CD-uri la fel, tone de CD-uri. Deci pentru un colecționar cum am fost eu, acolo au fost toți banii mei băgați. Dacă îmi fac o socoteală, cred că acolo am un Ferrari și vorbesc serios.
- Au toate farmecul lor.
- Desigur, doar că azi e mult mai comod. Îți pui imediat muzică pe telefon. Cu toate că, acum, calitatea a scăzut foarte mult - suntem foarte puțin pretențioși cu ceea ce ascultăm. Punem niște căști pe Bluetooth, niște căști de-alea de plastic chinezești și suntem OK cu calitatea pe care o primim. Pe vremea adolescenței mele, exista un true cult în privința asta. Trebuia să ai niște niște boxe bune cu combină sau cu amplificator. Luai vinilul, îl puneai, ascultai, te puneai frumos în canapea. Cine mai face asta astăzi? Nimeni.
- Cantitate versus calitate.
- Exact. Atunci te așezai frumos, închideai lumina, îți aprindeai două lumânări și ascultai, nu știu, un Vangelis sau un Jean-Michel Jarre. Și se auzeau, într-adevăr, se simțeau calitatea și confortul. Serotonina aceea care-ți cuprindea creierul. Era o stare. Eu am rămas în continuare aici pentru că asta mi-e meseria, dar nu-i înțeleg pe tinerii de azi. Îi compătimesc cumva, pentru că nu explorează senzația aia de a sta pe canapea și a avea niște boxe și un amplificator puternic pe care să-l și simți în abdomen și în piept, nu doar să-l auzi acolo să-ți gâdile urechile.
Andy Ionescu: „AI nu ne încurcă, dar e clar că multe meserii vor dispărea”
- Acum ai un studio de înregistrări, unde ne aflăm acum. Ce se întâmplă aici?
- Studio am demult, aceasta e varianta cea mai modernă. Pentru că m-am trezit cu o grămadă de scule, tobe, chitare, stații, mixere, mi-am zis: ce facem din chestia asta? La început erau trupe care doreau să-și înregistreze materialul, iar studioul era acasă. Apoi ne-am dus la next level. Adică ne-am mutat într-un spațiu, că nu puteai să mai faci asta acasă, evident că era nasol. Ne-am mutat într-un spațiu închiriat, am folosit niște fonduri de minimis. Astăzi studioul se numește Taine Multimedia, e mai spațios. Facem reclame, dublaje pentru filme, pentru desene animate. În continuare înregistrează aici trupe, acolo sunt tobele, stațiile de bas, de chitară. Sunt trupe rock, dar nu numai, care-și trag albumele aici. Cel mai tare proiect la care lucrez în momentul ăsta e o dramatizare, un fel de teatru radiofonic, dar mult mai amplu și mult mai complicat ca și producție, gen BBC. Am tras și audiobook-uri, peste 200 în timpul pandemiei, mai ales.
- Care e rolul inteligenței artificiale în munca ta?
- Păi, în scurt timp cărțile vor fi citite pentru înregistrare doar de AI. Din păcate. Am ascultat niște sample-uri făcute de niște platforme de genul acesta, sună impecabil. Toată industria dublajelor va fi canibalizată de inteligența artificială, care evoluează atât de bine și de repede încât, la un moment dat, o să poată să reproducă și interpretarea și va traduce în timp ce interpretează. Va fi foarte tare chestia.
- Cât ne ajută AI sau cât ne încurcă?
- De încurcat nu o să ne încurce. Decât sub aspectul că unele joburi, din păcate, vor dispărea. E clar că nu se va opri, e doar începutul. Nu înseamnă neaparat că o să-mi pierd jobul, dar o să pierd anumite tipuri de proiecte – de exemplu, audiobook-urile vor fi citite mult de AI., mai ales dacă le narezi neutru, fără interpretare. O carte citită de un actor „învață” AI să citească singur următoarele cărți. Este incredibil cât de bine știe să imite și să redea realitatea. Mai sunt și scăpări, dar verifici apoi și refaci ce e greșit. Dar în proporție de 99,9% este țiplă.
- Să trecem la Dinamo. Te-am prins îmbrăcat de meci. (n. r. Interviul a fost realizat în seara de 30 octombrie 2024, înaintea întâlnirii dintre Dinamo și FCSB în Cupa României, scor 0-4) - - Uite, am tricou cu Cosmorom. E de prin anii 2000 și ceva. Fularul ăsta însă e și mai special și am ținut neapărat să-l iau în seara asta. Este un fular cu Nova Guardia 96. Brigada. Pe vremuri, când eram și eu mai tânăr și mai puști, mă duceam la fiecare meci al lui Dinamo, și în deplasări. Aveam o gașcă din Tei cu care mergeam, numai nebuni. Cu câțiva dintre ei mă văd în continuare, sunt acolo. Ne întâlneam înainte de meci cu o oră, două, trei, cum se făcea pe vremuri. Ne vedeam la o cârciumă vizavi de stadionul Dinamo și după 3-4 beri, intram pe stadion și făceam ce fac suporterii înflăcărați...
Solistul trupei Taine a crescut, practic, în clubul din Șoseaua Ștefan cel Mare
- De când ai primele amintiri legate de Dinamo?
- Tatăl meu a fost luptător de performanță, la greco-romane. Este maestru emerit al sportului, deci face parte dintotdeauna din clubul Dinamo. Când eram mic, pe la 8-9 ani, m-a dat la judo. N-a vrut la lupte, n-am înțeles de ce n-a vrut să mă dea la lupte, dar m-a dat la judo. Am făcut judo vreo 10 ani cu profesorul Nache, la care a fost și Marius Nicolae. care e mai mic decât mine. Eu am 50, el 43. Nu m-am intersectat cu el, toată lumea mă întreabă când aude că am făcut sport la Dinamo: „L-ai prins și pe Marius Nicolae?” Nu l-am prins. Și dacă l-aș fi prins, n-aș fi știut cine o să fie el mai târziu. Aveam trei antrenamente pe săptămână, deci veneam în Ștefan cel Mare de trei ori pe săptămână. Antrenamentele de forță și alergările le făceam pe stadion. Alergam pe scările alea de sus până jos de nu știu câte ori. Asta înainte să intre în renovări, desigur. Dar ce spun eu? - înainte de 1990, pe vremea lui Ceaușescu. Știu aproape orice colțișor din clubul Dinamo. Am fost la meciuri, de mic. De atunci am devenit un fan al fotbalului, mi-a intrat în sânge chestia asta.
- Au existat și momente în viața ta când ai lăsat-o mai moale cu mersul la meciuri?
- Da, au existat, când s-a născut fiul meu. Acum s-a mărit, dar încă nu l-am luat pe stadion. Aștept să vină natural, din partea lui. Îmi cunoaște nebunia, dar recunosc că aștept să se refacă stadionul Dinamo, deși probabil va mai dura 4-5 ani. Îl aștept pe el să zică: „Tati, Dinamo!” La fel și cu concertele – știe că tatăl lui cântă, dar nu l-am dus încă la niciun concert.
- Deci, până la el - chestiune de familie.
- Da, da! Bunicul a fost boxer, tot la Dinamo. Totuși, înainte să fac judo, țineam cu Universitatea Craiova. Probabil că înainte de ‘85-’86, ceva de genul ăsta. Era acea perioadă în care toată lumea ținea cu Craiova, deși eram cu toții bucureșteni. Era o formație foarte, foarte îndrăgită. Și știam și melodiile lor. „De bucurie rar avurăm parte / În unele duminici pe la nunți / Suntem olteni pe viață și pe moarte… ”. Era mișto. Toată lumea cânta, era o anumită emulație. Dinamoviștii bătrâni, așa, ca mine, știu cine a fost Craiova.
- Dar care e cea mai nasoală amintire?
- Meciul ăla cu Foresta, eram acolo. Era în anii 2000 (n. r. mai exact pe 11 noiembrie 2000, Dinamo a pierdut cu 4-5 în fața Forestei Fălticeni, după ce a condus cu 4-0). Nu pierdeam niciun meci, dar acela, efectiv, a fost un coșmar. Aveam 4-0 în minutul 60, apoi ne-au dat cinci goluri. Am plecat plângând. A fost un șoc. Ani de zile, ani întregi am trăit cu trauma aia. Și acum o am, în continuare. De Cartea Recordurilor. Cel mai neplăcut moment din istoria mea de dinamovist. Am trăit meciul acolo, din peluză. Și acum tot în peluză mă duc, în PCH, niciodată în altă parte.
- Niciodată în tribună?
- Cred că o dată am fost la tribuna a doua, nu mai știu în ce context. Și odată, pe Ghencea, pe vremuri, am nimerit între steliști, că nu am fost atent când mi-am cumpărat bilet, la tribuna a II-a. Spre norocul meu, nu mai știu cum, nu venisem îmbrăcat de meci. Că dacă mă vedeau cu tricoul, se lăsa cu bătaie. Și când a dat gol Dinamo, m-am apucat cu mâinile de scaun și am strâns tare, ca să nu urlu de bucurie. La pauză am fugit, am coborât și m-am dus repede în galeria lui Dinamo.
- Cum ai trăit tragedia morții lui Cătălin Hâldan?
- Am fost la înmormântarea lui, mi-aduc și acum aminte, cred că au fost 10.000 de oameni, poate și mai mult, tot Brăneștiul era ocupat de dinamoviști.
Andy Ionescu: „Poate e ciudat, dar jucătorul meu preferat de la Dinamo a fost un portar”
- Cine a fost jucătorul tău dinamovist preferat?
- Când eram puști, cel mai mult îmi plăcea de Țețe Moraru. Nu știu de ce. Când eram mic și jucam fotbal cu băieții pe maidanul din spatele blocului, jucam portar. Și tot timpul mă gândeam: „Sunt Moraru. Acum apără Moraru!” Mai încoace, mi-a plăcut mult Marius Niculae, ca spirit și ca fotbalist. Tot cam atunci, în perioada de glorie, au fost Dănciulescu și Niculescu, N&D-ul nostru. Florentin Petre mi-a plăcut, dacă tot vorbesc de perioada asta.
- Și în ultima vreme?
- Nu pot să spun că am un favorit, că s-au schimbat în ultimii ani 5 echipe. Cred. Au tot venit și au tot plecat jucători. Dintre jucătorii străini, mi-a rămas unul – Albentosa, de când echipa a retrogradat. Din echipa actuală nu știu dacă am... cred că Politic e jucătorul care-mi place cel mai mult. Are avea foarte multe perspective de a crește, dacă e serios. La fel și Cârjan. Cârjan pare că se străduiește, dar Politic nu. Pare brânză bună în burduf de câine. Aș putea să pun pariu că dacă l-ar lua cineva și l-ar tăvăli bine, ar scoate din el ceva mult mai bun.
- Cum ai trăit momentele de criză de la Dinamo, că tot ai pomenit de retrogradare?
- Am fost la meci, am plâns, m-am bucurat după aia când am bătut pe Argeș cu 6-1. Dar, da, a fost un șoc, evident, să ajungă în liga a doua. Totul a fost o nebunie, cu nemernicii ăia care au falsificat documente. A fost o mizerie, din care nimeni n-a înțeles mai nimic. După aceea a intrat în insolvență. A fost și mult ghinion la mijloc. S-a vândut clubul unor infractori. Cineva trebuie să plătească. Acum suntem OK. Așteptăm să ieșim din insolvență. O să mai dureze. În plus, suntem sus în clasament și jucăm fotbal.
- Am văzut că rareori te deconectezi de Dinamo. În ianuarie, am fost la un concert Taine în timpul căruia ai întrebat de mai multe ori ce scor e la meciul lui Dinamo...
- Sunt rare momentele în care mă deconectez. E un stil de viață, un reper din viața mea. Înainte eram mult mai pasionat de fotbal - vedeam și alte meciuri. Acum am rămas doar cu Dinamo. Și din când în când... FCSB. Am un televizor la bucătărie și mă mai uit care e treaba. Mă mai uitam și la meciuri internaționale, mai ales din Bundesliga, și la echipa națională a României, dar nu le-am mai urmărit de doi-trei ani.
- Invers există pasiunea asta? I-ai văzut vreodată pe fotbaliștii lui Dinamo la vreun concert de-ale tale?
- Nu, dar nu cred că ar avea cum, nu cred că ies din cantonament. Poate îi mai prindeai în cluburi de manele, dar asta era înainte. Acum nu cred că mai are cineva curaj să mai facă de-astea. L-am văzut pe Tamas, de exemplu, la un eveniment de-al unui client care a lansat un produs din zona Pharma. A avut lansarea în Hărăstrău, într-un club de fițe și au venit celebrități din toate domeniile, inclusiv fotbaliști. La o masă era Tamaș, cu niște jucători de la Chiajna.
- Având tatăl în clubul Dinamo, bunicul în clubul Dinamo, îi cunoșteai pe fotbaliștii de-acolo? Adică te puteai duce la ei să dai noroc...
- Nu, nici chiar așa. Oricum, nu ni se suprapuneau antrenamentele. Dacă mi-aduc bine aminte, cred că n-am văzut niciun antrenament de fotbal pe stadion, să-l suprind așa, întâmplător. Nici nu știu dacă se antrenau pe stadionul mare și nu cumva prin spate, pe fostul Victoria. Că l-am prins și pe ala, în spate, lângă velodrom, făcut cu japca acolo.
- Alte sporturi mai urmărești?
- Nu, nici măcar la Olimpiadă nu m-am uitat. Pentru că nu mai am timp absolut deloc. Plec de aici seara, de la studio, ajung acasă. Am televizorul de la bucătărie pe care-l țin pe știri, când mănânc dimineața - 20 minute, jumătate de oră până îmi fac micul dejun și beau cafea și seara, dacă apuc, ca să fiu și eu la curent cu ce se întânplă. Dar n-am mai văzut un film decât la cinematograf, și astea atent selectate - Oppenheimer, Dune, producții de-astea gigant. Și la teatru am mai fost în ultima vreme de câteva ori, pentru că lucrez cu o mulțime de actori care mă forțează să merg. (râde).
{{text}}