Dopingul, rușine cu dublu standard

Lumea pare să cauționeze cu o lejeritate demnă de invidiat cazurile de dopaj descoperite în rândul fotbaliștilor, în comparație cu cele care ies la iveală din rândul sportivilor care practică alte discipline. De unde vine această dublă măsură, dar, mai ales, unde se duce?

Tindem să judecăm cu rigle diferite răul făcut sportului de un jucător de fotbal care a luat furosemid – cazul lui Berto de la Universitatea Cluj – și pe cel făcut de un atlet, un tenisman sau un halterofil.

Veștile despre fotbaliștii care consumă substanțe interzise vin și se sting cu viteză sporită. Parcă suntem mai dispuși – ca jurnaliști, ca spectatori – să le găsim scuze, conjuncturi, povești unice care să le probeze, deși nu suntem instanță de judecată, lipsa de intenție și, în cele din urmă, nevinovăția.

Desigur, un singur jucător dopat dintr-un angrenaj întreg curat, așa cum e cazul unei echipe, nu este același lucru cu un sportiv de la o disciplină individuală, care se reprezintă pe sine și, la nivelul imediat următor, își reprezintă țara.

O rotiță stricată nu are influență majoră asupra performanțelor unei formații, lipsa ei nu distruge un sezon. La scrimă, atletism sau tenis – tu faci, tu tragi.

Cu alte cuvinte, cu cât ești mai singur în sportul tău, dacă te dopezi, devii și mai singur

La fel – cu cât numele e mai sonor, cu atât tam-tamul e mai mare. Dar, chiar și în aceste condiții, fotbaliștii tind să scape mai ieftin – poate nu de suspendări sau de lungimea acestora, dar cu siguranță de ochii mijiți și de arătătoarele îndreptate spre ei.

Parcă rușinea nu trebuie trăită la fel, dinspre societate spre incriminat. Hildeberto Pereira a declarat că își va căuta dreptatea, urmând să demonstreze că nu a luat furosemidul (sau oricare altă pastilă) pentru a-și îmbunătăți performanțele sportive.

Nici nu e foarte greu să demonstrezi asta: furosemidul, medicament diuretic folosit în tratamentul insuficienței cardiace congestive și al cazurilor de edem, care acționează ca agent de mascare și contribuie la scăderea în greutate, nu se ia pentru a-ți îmbunătăți evoluția sportivă, ci pentru a ascunde faptul că ai consumat alte substanțe care, simplificând la maximum, exact asta fac: îți dau un plus de viteză sau de rezistență.

Per total, sunt mai multe cariere distruse în rândul sportivilor care vin din alte discipline față de fotbaliști. Impactul psihologic e mai puternic în conștiința publicului când e vorba de Agassi sau Halep decât de Mutu sau Pogba.

Poate și aici intră în funcțiune efectul Maradona – cu cât ești mai aproape de fotbalul mult-iubit, cu atât ești mai ușor de iertat.