Fanatic al mișcării, Franz Kafka a practicat antrenamentul „Muller” și a iubit pasional un sport: „2 august. Germania a declarat război Rusiei – Mă duc să înot după-amiaza”

Născut în Praga, pe vremea aceea parte a Imperiului Austro-Ungar, Franz Kafka (1883-1924) este recunoscut pentru operele sale care explorează teme de alienare, absurd existențial și putere autoritară, lăsând o amprentă puternică asupra literaturii universale, printre care „Metamorfoza”, „Procesul”, „Colonia penitenciară”, „Castelul” sau „Un artist al foamei”.

Cum am putut vedea și în cazul poetei Sylvia Plath, Franz Kafka găsea înotul ca pe un instrument de evadare din tumultul gândurilor, o modalitate de a face pace cu conflictele interioare.

Kafka rămâne relevant pentru complexitatea sa ca om și scriitor, dar puțini cunosc sporturile care i-au permis să atingă un echilibru între neliniștea lăuntrică și realitatea exterioară.

De-a lungul vieții sale, înotul a fost una dintre cele mai mari pasiuni ale lui. Spre deosebire de rutina sa zilnică, pe care o ura, plonjarea și mișcarea în apă îi ofereau lui Kafka o rară senzație de libertate.

În copilărie, tatăl lui Franz îl ducea des la „Școala Civilă de Înot” de pe malul Kleinseitner. Capul familiei Kafka – pe care Franz l-a descris mai târziu ca pe un non-înotător – l-a învățat acolo pe tânărul Franz să înoate.

În faimoasa sa scrisoare către tatăl său, Franz Kafka scrie despre această experiență:

„Îmi amintesc, de exemplu, cum ne dezbrăcam adesea în aceeași cabană de baie. Eu eram slab, firav. Tu erai puternic, înalt, lat. Încă din interiorul cabanei mă simțeam un specimen jalnic și, mai mult, nu doar în ochii tăi, ci în ochii întregii lumi, căci pentru mine erai măsura tuturor lucrurilor.

Dar apoi, când ieșeam din cabană înaintea oamenilor, tu mă țineai de mână, un mic schelet, nesigur, desculț pe podele, speriat de apă, incapabil să îți imit mișcările de înot pe care tu, cu cele mai bune intenții, dar în realitate spre marea mea umilință, mi le arătai mereu, eram disperat și în astfel de momente toate experiențele mele proaste din toate domeniile se potriveau perfect.

Mă simțeam cel mai bine când uneori te dezbrăcai primul și puteam să rămân în cabană singur, amânând rușinea de a mă arăta în public până când, în cele din urmă, veneai să vezi ce fac și mă scoteai din cabană. Îți eram recunoscător că păreai să nu observi chinul meu și, în plus, eram mândru de corpul tatălui meu”.

Abonament la Școala de Înot, chiar și când avea tuberculoză

Mulți admiratori nu știu că scriitorul avea o viață foarte activă, fiind un entuziast al sportului: Kafka obișnuia să facă plimbări lungi, să vâslească pe râul Vlatva și să joace tenis.

Canotajul pe Vltava, activitate comună în Praga secolului XX, îi oferea ocazia să-și petreacă timpul în liniște, departe de rutină, și să reflecteze asupra problemelor

Pe măsură ce Kafka se confrunta cu probleme de sănătate, a devenit conștient de limitele fizice ale corpului său. Înotul și canotajul au devenit, paradoxal, modalități de a-și testa limitele și de a-și regăsi o formă de vitalitate.

Nevoia de a avea ocazia să înoate era atât de importantă pentru el încât, oriunde călătorea, se interesa de piscinele locale. În același timp, avea un abonament anual la Școala de Înot din Praga, pe Insula Sophien – chiar și când era deja bolnav de tuberculoză.

Deși nu scrie explicit despre sporturile sale preferate, mulți critici au interpretat apa ca pe o metaforă recurentă în opera lui Kafka, o simbolistică legată de evadare, purificare și confruntare cu sine însuși.

Franz Kafka și exercițiile „Muller”

Individ care s-a confruntat cu depresia, Kafka apela ca metodă la antrenamentul „Muller”, pentru tot corpul. O disciplină la modă la începutul secolului 20, denumită după inventatorul său, Jorgen Peter Muller, autorul unui bestseller la vremea respectivă, intitulat „Sistemul meu”, care presupune exerciții de gimnastică și respirație cu promisiunea că dacă „practicați acest antrenament 15 minute în fiecare zi, veți fi în formă și sănătoși”.

Impresionat de sistem, Kafka s-a angajat, din 1910, să să-l transforme în rutina de fiecare seară, recomandându-le celor apropiați să facă același lucru.

Într-o scrisoare către Felice Bauer, acesta notează: „În câteva zile îți voi trimite «Sistemul pentru Femei» și, încet, sistematic, atent, minuțios și zilnic (căci, până la urmă, ai promis, nu-i așa?), vei începe să faci exercițiile Muller”. Chiar și așa, în cele din urmă, Felice Bauer nu s-a lăsat cucerită de metoda descoperită de scriitor.

„Marele Înotător” și sportul în opera kafkiană

Într-un articol publicat de Institutul Goethe, găsim un episod în care scriitorul integrează înotul în opera sa.

Kafka abordează subiectul înotului într-un mod mult mai enigmatic. Într-o proză scrisă în jurul anului 1920, povestește despre un câștigător olimpic anonim care a stabilit un record mondial la înot și este adus în orașul natal pentru a fi sărbătorit.

Acolo, participă la o întreagă festivitate în onoare sa, iar, în timpul acesteia, înotătorul dezvăluie rapid că realitatea aparentă a devenit contrariul a ceea ce pare: invitații vorbesc într-o limbă pe care nu o înțelege, iar orașul natal brusc nu mai e al lui.

Medaliatul olimpic începe să țină un discurs, explicând nu doar aceste lucruri, ci și faptul că, de fapt, nu poate nici măcar să înoate. Întotdeauna și-a dorit să învețe, dar „niciodată nu a avut ocazia.”

Este unul dintre factorii fundamentali ai logicii kafkiene a simultaneității: este noul deținător al recordului mondial la înot și, în același timp, nu este: „Am doborât recordul, m-am întors în țara mea și port cu adevărat numele cu care mă cunoașteți. Toate acestea sunt adevărate, dar de acolo nimic nu este adevărat. Nu sunt în patria mea și nu vă cunosc sau înțeleg”.

Textul se încheie brusc, în mijlocul discursului „Marelui Înotător”, așa cum este numit la început. Pentru Kafka însuși, înotul a devenit o necesitate în viața sa.

Chiar și cu puțin timp înainte de moarte, se gândea cu melancolie la acele momente petrecute la „Școala Civilă de Înot.”

Doctorii i-au spus să nu mai înoate: „E imposibil!”

Înotul își face apariția într-o notă de jurnal bine cunoscută, unde autodistrugerea civilizației europene și sportul preferat al lui Kafka plutesc visător pe aceeași mare: „2 august. Germania a declarat război Rusiei – Mă duc să înot după-amiaza.”

Aproape nimic altceva nu i-a oferit posibilitatea de a se simți atât de liber în cel mai literal sens al cuvântului. Când un doctor i-a recomandat într-o zi să facă o pauză de la sporturile acvatice din cauza unor probleme cardiace.

Într-o scrisoare tot către Felice Bauer, Kafka se plânge de recomandările doctorului său pentru a trata epuizarea și posibilele palpitații cardiace, parțial venite și din „prea mult înot”:

„Sugerează să îmi iau acum vacanța (imposibil), să iau medicamente (de asemenea imposibil), să dorm bine (de asemenea imposibil), să nu merg spre sud, să nu înot (de asemenea imposibil) și să duc o viață liniștită (cel mai puțin posibil din toate).”

Pentru un spirit atât de delicat și predispus la neliniști, lupta împotriva slăbiciunilor fizice prin sport a fost o metodă de a-și demonstra sieși că este încă capabil de control și rezistență.

Kafka a fost, în cele din urmă, răpus de tuberculoză, petrecându-și ultimele luni din viață în centre de tratament. Ultimele sale zile s-au consumat într-o suferință constantă, moartea sa fiind provocată de malnutriție, din cauza lipsei de hrană, tuberculoza afectându-i laringele.

Acest paradox – între dorința arzătoare de a înota și imposibilitatea de a o mai face – definește perfect esența tragică a lui Kafka: mereu prins între două lumi, una în care totul părea la îndemâna sa și alta în care nimic nu se înfăptuia.

În această luptă, poate că nu a înotat până la capăt, dar și-a făcut totuși un loc în istorie: nu doar prin scriitură, ci și prin încercările sale de a găsi un sens, chiar și în apă.