Martor la atentatele din Paris

Exact în urmă cu nouă ani, Parisul se trezea la viață după cel mai oribil coșmar trăit în secolul al XXI-lea. Orașul Luminilor avea fața tristă și inima rănită profund de atentatele teroriste ale jihadiștilor sinucigași, care au luat, în mai puțin timp decât a durat amicalul Germania - Franța de la Saint-Denis, 128 de vieți și au îngrozit o lume întreagă. Am fost în seara de 13 noiembrie 2015 pe Stade de France, iar amintirile înnegurate nu mi se vor șterge niciodată!

Venisem în Orașul Luminilor pentru lansarea oficială a mingii cu care urma să se joace la EURO 2016. Era a doua zi a primei mele vizite în Franța și n-aveam de unde să știu ce mă aștepta. Metropola cu 11 milioane de suflete era deja costumată pentru sărbătorile de iarnă. Nimeni și nimic nu prevesteau carnagiul de vineri 13 (curat ghinion!).

Cu o zi mai devreme, respirasem același aer cu imensul Zizou (nedrept retras de capul luat în piept de Materazzi), invitat de onoare la evenimentul organizat de adidas. Producătorul balonului Fracas, cu care Bogdan Stancu avea să deschidă scorul din penalty chiar împotriva gazdelor la turneul final de peste jumătate de an, când "tricolorii" noștri nu au fost departe de a produce o mare surpriză.

Gazetar sportiv sau reporter de front?!

Vineri era ziua amicalului Franța - Germania, un meci niciodată prietenesc între două eterne rivale. Se juca în tradiționala casă a Les Bleus, în banlieul Saint-Denis, unde se odihnesc de veacuri regii Franței. Securitate maximă în drum spre stadion, atmosferă festivă, tribune pline ochi și o mână de ziariști, reporteri, fotografi și cameramani sosiți din România. Am fost corespondentul Gazetei Sporturilor, care aștepta textele mele. Evident că despre fotbal.

Cine își imagina că voi fi, de fapt, un reporter de război și că ora și jumătate de fotbal nu va mai interesa pe nimeni. Nici măcar pe cei implicați la acea partidă, care au fost avertizați la pauză să nu sufle o vorbă despre tragicul eveniment. Care avea să înceapă în minutul 17, când nimeni nu trăsese (pe gazon, nu în oraș) vreun șut la poartă.

Mi-amintesc de parcă ar fi fost azi-noapte acea bubuitură asurzitoare de la tribuna opusă sectorului din care vedeam jocul. Și ceea ce comenta glumeț un coleg, "a intrat în stadion galeria lui Dinamo". Ar fi fost bine, măcar ne-am fi simțit safe, în "Ștefan cel Mare"! Deloc în siguranță s-a trezit, deși avea o armată de agenți înarmați până în dinți care-l păzea, președintele François Hollande. Brusc, am sesizat că se întâmplă ceva "în afara programului".

„Petarda” era, de fapt, explozia unor veste ale teroriștilor sinucigași!

Nu avea nicio reuniune neanunțată, ci o extremă urgență. Eu, ca și ceilalți români, savuram atmosfera și ne bucuram de privilegiul de a vedea 22 de vedete producându-se în iarbă. Atunci nu am băgat în seamă "incidentul". Cum, de altfel, absolut nimeni dintre cei 75.000 de spectatori nu a fost anunțat de măcelul ce avea să fie în centrul orașului! Semnalul rețelelor mobile fusese tăiat, cum m-am mirat prin minutul 30, astfel încât cei de acasă nu puteau să ne comunice și să afle dacă suntem bine. Ei nu erau deloc. Și ce spaimă au tras până după miezul nopții!

Pentru mine, groaza se amâna după fluierul de final. Când deja la Bataclan, unde concerta trupa americană Eagles of Death Metal (nume la fel de sumbru ca formația din clubul Colectiv!), cădeau răpuși de rafalele interminabile de AK47 peste o sută de suflete nevinovate, venite să se distreze la început de week-end. Dar pe care destinul crud i-a trimis să aleagă muzica și locul funerar.

Ceva suspect era anunțul făcut de crainicul arenei ca spectatorii de la Tribuna Est, vizavi de a noastră, să rămână la locurile lor. Din cauza "unui eveniment produs în afara arenei". Nu m-am panicat decât pânâ când lumea de la meci a început să afle despre nenorocire, odată ce telefoanele mobile s-au pornit să bipăie în neștire și să împrăștie nimbul tragediei.

M-am temut să nu retrăim un Heysel!

Abia atunci am realizat că am încurcat-o. Rău de tot! Cu atât mai mult cu cât, încercând să ieșim din sectorul nostru spre poarta de evacuare, țipetele și alarma date de un grup de fani care alergau speriați, strigând "fugiți că se trage", m-au scos brutal din zona de confort. Dacă mai era cineva calm prin jurul meu! Nu aveam o alternativă să cobor spre teren. Pentru că era aproape plin cu fanii de la peluza vecină și din cealaltă tribună! În minte au dat buzna amestecate imaginile dezastrului de la Heysel.

Drumul spre autocarul care ne aștepta în zona apropiată locului unde și-au detonat jihadiștii vestele cu explozibil, sperând să omoare sute de oameni la porțile arenei, mi s-a părut o veșnicie. Stăteam cu sufletul la gură ca să ajungem mai repede la hotel. Pe drum, sirenele sunau ca la un raid aviatic de război și zgomotul sinistru parcă te împingea să te ascunzi într-un buncăr.

„Păstrează-mi două pagini! Am filmul dramei”

Slavă Domnului că am ajuns vii și nevătămați. Am încuiat ușa și subit m-am transformat din gazetar sportiv în reporter de front. Doar Parisul era teatrul unui război de gherilă și eu nimerisem la momentul cel mai nepotrivit. Am deschis televizorul și am absorbit ca un burete toate informațiile care curgeau valuri pe TF1. Nu doream să scap niciun detaliu din pelicula horror care-mi defila prin creier și nu-mi dădea pace.

Nu am închis un ochi până dimineață, când și soarele era însângerat. Și ascuns după norii cenușii plini de lacrimile celor care își pierduseră pe cineva drag. Când tocmai eram să ațipesc mă suna redactorul-șef. Voia să se asigure că sunt O.K. și să afle ce marfă am pentru prima oră la GSP.ro. Și ce va păstra pentru print (ce vremuri, ziarul aveam ediție tipărită!).

"Măcar două pagini", i-am răspuns. Aveam ce relata mai departe, după ce dis-de-dimineață Gazeta a fost unicul ziar ce a ieșit cu atentatele din Paris pe prima pagină! Dar voia să merg și mai departe. Să mai rămân ca să developez "The Days After".

Când fotbalul cedează în fața armelor!

Nu că aș fi șovăit în fața provocării, dar a trebuit să-l refuz. Nu puteam suporta îngrijorarea celor de acasă. Și mai ales lacrimile fetiței mele de 10 ani, care aștepta să-și îmbrățișeze tatăl prins în haosul parizian.

Nu-mi doream să pozez în erou ori să devin ceea ce nu eram. În locul nostru urmau să ajungă reporterii dedicați situațiilor limită. Pentru că absolut nimeni din grupul nostru n-a acceptat să mai stea un minut după orarul de plecare. Fețele încercănate și vocile sugrumate ale tuturor vorbeau de la sine despre trauma fiecăruia.

Cine s-ar fi gândit că după ce plecasem să mă bucur prima dată în viața de fermecătorul Paris, m-am întors cu durerea în inimă de a fi trăit probabil cel mai grav atac terorist din Europa multor ani. De a fi fost martorul fortuit al atentatelor care au făcut ca viețile nostre să nu mai fie ca înainte. Și ca amintirile de groază să nu-mi poată ieși din minte nici după 9 ani. De fapt, ele nu vor pieri niciodată!