GSP aduce în prim-plan povestea boxerului Antonio Dumitru, proaspăt campion național la juniori, în vârstă de 18 ani, unul dintre cei mai explozivi tineri din boxul românesc. Într-o discuție cu Gazeta, Antonio mărturisește că nicio iubire nu va fi mai presus de box, sport pe care îl practică pentru a își ajuta familia.
- „Pasiune pură” este un serial în care GSP.ro și-a propus să aducă în prim-plan cazurile excepționale din sportul juvenil, inclusiv din disciplinele mai puțin mediatizate.
Când intri într-o sală de box, prima dată simți mirosul de trudă. Apoi le vezi privirea. Pugiliștii, indiferent de vârstă, au un licăr aparte în ochi, sclipirea acea dură, de luptători dispuși să îndure la greu ca să-și atingă visul.
Fiindcă dincolo de ceea ce se vede într-un meci, în spatele loviturilor de clasă, al eschivelor, al durerii ascunse după un zâmbet schimonosit de proteză când încasezi un croșeu, stau sute de zile de muncă, de multe ori până la epuizare, valuri de suferință.
Tu singur cu sacul, cu îndârjirea de a mai arunca un pumn chiar și când abia mai respiri și brațele sunt tone. Sau cu ambiția de a fi mai bun și decât colegul cu care faci doar un simplu sparring.
Căci în ring nu ai cum și unde să fugi și nu te bați doar cu adversarul. E și o altă luptă acolo, cu un soi de frică, cu îndoiala, cu propriile slăbiciuni, cu încrederea și determinarea de a merge până la capăt, indiferent cum se va termina. Lupta cu tine.
Și-a învins frica ieșind la atac
Antonio Dumitru a împlinit pe 1 martie 18 ani. A trecut deja la altă treaptă, la tineret, unde nivelul este mult mai sus. A fost campion național la juniori, „a luat medalii pe la toate concursurile la care a participat, niciodată nu a venit cu mâna goală", cum spune antrenorul său, Alex Scarlat.
Se echipează, își înfășoară pumnii, face încălzirea, apoi trece la prietenul său de fiecare zi, sacul. Se joacă puțin cu el, după care începe să-l lovească, cu forță, cu furie. Știe că fiecare lovitură îl apropie puțin de marele vis, „să ajung campion mondial la profesioniști și să-mi ajut familia, să nu le mai fie așa greu".
A început boxul urmând exemplul fratelui său mai mare, dar și fiindcă „m-a trimis tata, pe la 14 ani, că eram foarte gras, cred că aveam 80 de kilograme. Am slăbit destul de repede 15-20 de kilograme, apoi am mers la un campionat, am luat locul 3. Mi-a dat motivație, plus că a început să-mi placă. De atunci, asta fac în fiecare zi, de multe ori și două antrenamente. Am muncit mult, am fost și campion și nu m-am mai oprit".
Recunoaște că „mi-a fost frică la început, dar față de alții, în loc să stau în gardă, să încasez, mă duceam eu spre ei. Mai bine să dau eu decât să-mi iau pumni. Așa am trecut peste frică, așa m-am motivat".
Unul mic, dar care te face KO
S-a mai documentat și singur, a învățat „și m-a ajutat și tata, când a văzut că am pasiunea asta. Se uita și el la box și mă ajuta. Mă ajută și acum, ne uităm cum se bat marii campioni, ne sfătuim, mai furăm chestii de la fiecare".
Acum nu-l mai recunoaște pe băiețelul de 14 ani, grăsuț, care intra timid în lumea boxului: „Nici nu-mi vine să cred că eu sunt, când mă mai uit la pozele vechi! Dar le mai privesc uneori, să nu uit niciodată de unde am plecat".
De peste trei ani a venit la Alex Box Club, unde este pregătit de Alex Scarlat, care a văzut potențial în micuțul Antonio. Și puștiul nu i-a înșelat încrederea. A devenit un tânăr atletic, puternic, musculos, dar nu masiv, care se bazează pe muncă, nu pe talent.
Luptă la categoria 63,5 kilograme acum, dar are handicapul înălțimii, doar 1,67 m. Asta nu-l descurajează și preferă să guste din jumătatea plină a paharului: „Eu mă bazez pe forță și pe condiție fizică. Strategia mea este de a-i păcăli pe adversari, să-i fac să ridice mâinile, iar apoi să-i lovesc tare, cu stânga, la ficat. Le iau gazul, câteva secunde bune nu mai pot respira. Se panichează, ridică garda și eu încep să lucrez la corp.
Sunt pitic, cei mai mulți dintre adversari au de la 1,80 în sus, sunt mari, au brațele mai lungi. Dar eu mă mișc foarte repede, intru aproape, sub ei, îi lovesc sus, apoi scad spre ficat. Îi lovesc tare și mulți nu mai pot lupta. N-am fost niciodată pus la podea sau făcut KO. Eu însă mi-am făcut KO cam 80-90 la sută dintre adversari". Are viteză, explozie în lovituri, ceva din felul de a lupta al lui Mike Tyson.
Își urmărește atent idolii, le studiază meciurile. Și-ar dori să ajungă să se miște precum Canelo, mexicanul campion mondial la 4 categorii de greutate, renumit pentru eschivele sale, să aibă loviturile lui Tyson sau jocul de picioare al fostului campion mondial britanic de origine arabă Prince Nassem, care își deruta deseori adversarii cu mișcări și o deplasare neconvenționale, făcându-i să lovească în gol.
Nu-l interesează boxul amator. Țintește direct spre o carieră de succes în cel profesionist: „Sincer, nici nu-mi place să port casca de protecție, parcă mă sufocă. Am fost nevoit să mă obișnuiesc cu ea. Nu mă interesează să fiu campion mondial sau olimpic la amatori, eu vreau la profesioniști!".
„Vreau să-mi ajut familia, lor să nu le mai fie niciodată greu!"
A crescut într-o familie săracă, își vede părinții chinuindu-se să răzbească zi de zi. Boxul nu e doar marea sa pasiune, ci și „oportunitatea de a ajunge sus și de a-mi ajuta familia. Pentru că îi văd pe ai mei cât de greu muncesc, sunt mereu obosiți, le e rău. Câteodată mă uit la ei, aș vrea să-i ajut, dar e în zadar. Și încerc ca prin acest sport să ajung să-i pot ajuta financiar".
I-a fost de multe ori greu acasă, dar spune că „mă uit la ai mei, iau lucrurile bune, dar sunt atent să nu fac greșelile lor". Tatăl e agent la o firmă de securitate, mama lucrează la o firmă de curățenie. Este mama adoptivă, fiindcă cea naturală a părăsit familia pe când Antonio avea un an. Tatăl a trebuit să își crească băieții singur, o vreme. Îi este recunoscător și lui, dar și mamei sale actuale, „care m-a crescut, m-a îngrijit și m-a iubit. Pentru mine ea este mama!".
E la vârsta la care apar tentațiile și la care mulți dintre sportivii cu mare potențial se pierd în vâltoarea vieții. Antonio știe că „majoritatea se lasă de sport pentru bani sau fiindcă apare o femeie. Plus țigările, drogurile sau băutura. Pe mine m-au învățat părinții să nu fac astfel de prostii. Și nicio femeie care ar apărea nu m-ar putea scoate de pe drumul meu, să reușesc în box. Fiindcă dragostea pentru o femeie ar fi mereu pe locul doi, nu poate fi niciodată mai mare ca aceea pentru familie și pentru box".
Deocamdată e promisiunea unui puști de 18 ani, pasionat de box și decis să meargă până la capăt. O spune, așa, convins și convingător, aproape fără emoție, parcă se și vede acolo, în vârf, ridicând o centură.
Încă un titlu, campion național de tineret
A reușit iar în acest week-end, la Campionatul Național care a avut loc la Bacău. Antonio Dumitru a intrat la o categorie superioară, la semimijlocie (67 kg). A avut trei meciuri, dintre care două câștigate prin KO, și a luat încă o centură.
În finală (video) l-a spulberat pe campionul en titre, Rareș Grama de la SCM Zalău, nevoit să abandoneze în prima repriză. După două serii de atacuri, în urma cărora adversarul a fost numărat, antrenorul sportivului din Zalău a aruncat prosopul.
Deși sportivul lui Alex Scarlat avea probleme la mâna stângă, cea de bază, plus o hemoragie nazală cu puțin timp înainte de finală, a decis să intre în ring și a rezolvat repede meciul. Încă o „cărămidă" la baza unei cariere pe care Antonio Dumitru a început deja s-o clădească.
Atuurile lui sunt forța, viteza de execuție și agilitatea. Nu-i este frică, e un sportiv foarte curajos și asta contează mult, să aibă inimă pentru box. Pentru că asta e cel mai important, să ai inimă. E ceva ce nu se poate antrena, e nativ.
Stilul lui se potrivește mai mult pentru boxul profesionist. Dar trebuie să aibă în spate o carieră și în cel amator. Eu îi tot spun asta, dar problema noastră e că îi forțăm prea mult la juniori, cadeți și tineret, cam în toate sporturile mergem să luăm medalii cu ei de mici, facem slăbiri și de asta nu avem seniori. Pe lângă partea financiară, asta e o problemă importantă. Eu încerc să nu-i forțez, ca la seniori să aibă plăcerea de a face sport.
E greu să faci box în România, pentru un club privat. De aproape 9 ani noi plătim chirii de 1.000 de euro pe lună să închiriem o sală cât de cât decentă în București. Acum e primul an, după cei 9, în care nu ne-a ajutat nimeni, în care ne susține Primăria Sectorului 3, cu care facem un proiect.
Așa am reușit, pentru prima oară, să-i duc într-un cantonament, să participăm la toate competițiile. Că înainte luam bani de la prieteni, de la familie, ca să putem face asta.
Este foarte grea în box trecerea de la tineret la seniori, fiindcă nu sunt bani, nu sunt condiții. La 18 ani, familia îți zice că trebuie să mergi la muncă, să-ți câștigi existența. Și în box e mai greu dacă nu ești la un anumit nivel.
- Alex Scarlat, antrenor box
{{text}}