Moartea marelui portar a fost urmată de o mizerabilă diversiune a unui club ministerial față de care Helmut și-a afirmat în mai multe rânduri profundul dispreț.
Dispariția oricărui om ar trebui să unească, nu să dezbine! Lângă câte un catafalc se revăd, smerite și cu sufletul înduioșat de trista împrejurare, neamuri care din diverse pricini nu-și mai vorbeau de decenii. E de așteptat ca Duckadam să fie privegheat deopotrivă, de exemplu, de Ilie Dumitrescu și de Lăcătuș, care se situează de părți opuse ale baricadei ideologice „Care e adevărata Steaua?”. Pentru că Helmut le-a fost coleg și pentru că el a fost personajul principal pozitiv al celei mai mari performanțe din istoria fotbalului românesc!
Cine decide?
Întrebarea ”Care e adevărata Steaua?” n-are niciun sens acum, în aceste momente de copleșitoare tristețe. Conform unor hotărâri judecătorești (care pot fi modificate, sunt spețe care se rejudecă și după decenii), ea e a celor de la unitatea militară din Ghencea. Conform atașamentului dovedit de tribunele mereu pline ale Arenei Naționale, Steaua e cealaltă. Unii au palmaresul, ceilalți au afecțiunea.
Ultima dorință
Dar cei cu palmaresul nu se mulțumesc cu asta. Cu trupul marelui portar încă nerăcit, bagă bățul prin gard într-un mod samavolnic și încearcă să-l confiște pe Duckadam cu sicriu cu tot, cu memorie cu tot, cu efigie cu tot. Anunță că vor să organizeze dumnealor funeraliile marelui dispărut. Se opune însă soția lui Helmut, care nu putea nesocoti o dorință a defunctului, exprimată cât se poate de limpede.
Dovezi clare de aversiune
„Am repulsie față de Armată pentru că m-a dat afară după Sevilla. După Revoluție a trebuit să mă angajez, cu ajutorul lui Corneliu Vadim Tudor, la Poliția de Frontieră. Niciodată nu voi mai pune piciorul în Ghencea, indiferent ce se întâmplă!” Aceste cuvinte au fost spuse de Duckadam în 2016, pe 7 mai, într-un interviu pentru Agerpres, la 30 de ani după Sevilla. De atunci au fost repetate explicit, de zeci de ori. Ce vreți mai clar decât asta?
Helmuth Duckadam
Culmea tupeului
Însă chiar și când lucrurile sunt cât se poate de limpezi, oamenii Oștirii întrețin intriga și se țin de fitile. Din dorința de a avea publicitate, imagine pozitivă și, probabil, clemență în fața milioanelor de oameni cărora li se fâlfâie de hotărârile lor juridice atât de pițigăiat și de plictisitor rostite de maestrul Talpan. Dar de cât tupeu ai nevoie pentru a vrea să-ți legi numele până și în ceasul morții sale de un om care te-a detestat din tot sufletul?
Pentru a-i deranja familia, și așa zdrobită de durere, ca să-i propui acest târg oneros? Pentru a-i depune trupul neînsuflețit într-un loc în care el s-a jurat că nu mai calcă? Sufletul lui Duckadam contra unor creițari care nici măcar nu sunt proprii, ci sunt storși din nesecatul buget ministerial?
Dezertori de la decență
Culcat, diversioniștilor! Ce ați încercat să faceți e cel mai josnic lucru din șirul nesfârșit care vă dezonorează. Clubul Steaua e istorie și legendă, însă cei care se ocupă cu asemenea fitilisme funebre nu sunt decât niște dezertori de la lecția celei mai elementare decențe!
{{text}}