Florin Răducioiu (54 de ani) este singurul fotbalist român din istorie care a jucat în cele mai importante cinci campionate din lume. Proaspăt desemnat Legendă GSP la Gala Superlativelor, a acceptat un dialog destins.
Într-un interviu exclusiv pentru Gazeta Sporturilor, acesta vorbește despre probele picate la Steaua și transferul la Dinamo, acolo unde Mircea Lucescu l-a debutat la prima echipă. Despre deciziile eronate și prost calculate din carieră, dar și despre momentele superbe pe care nu le va uita niciodată de la echipa națională a României.
Răducioiu discută și despre viața privată, recunoaște că nu mai ține legătura cu prima soție, dar că 2025 îl va aduce din nou în fața altarului când se va căsători cu logodnica lui, Andreea.
- Florin, Gazeta Sporturilor îți decernează pe final de 2024 un „Premiu de Legendă" pentru performanțele pe care le-ai oferit fotbalului românesc. Și dacă nu greșesc, cred că e primul trofeu pe care îl primești după 30 de ani, de la ultimul tău trofeu câștigat la o echipă de club. Cum te simți premiat, ca să zic așa?
- În primul rând, evident, mulțumesc enorm pentru acest premiu! Este, bineînțeles, o formă de recunoștință față de mine, din partea voastră și n-am decât să vă mulțumesc enorm. E adevărat, primesc, să zic așa, un premiu personal după chiar 30 de ani, ai zis foarte bine. Nu cu puțină polemică, a fost, de fapt, anul în care eu am jucat cu adevărat bine la echipa națională și, bineînțeles, un pic la Milan, la meciurile pe care Capello mi-a dat posibilitatea să joc... Dar cred că acel an a fost anul meu și meritam să fiu jucătorul anului.
- Au trecut 30 de ani de atunci!
- Din păcate, n-a fost să fie și am fost ales jucătorul pe locul 2 împreună cu Ilie Dumitrescu. Un lucru - după părerea mea, după mulți ani, nu mai contează - un pic nedrept. Pentru că acela a fost singurul an în care, cu adevărat, eu am jucat. A fost, de fapt, anul în care eu m-am exprimat la cel mai mare nivel. Dar, repet, nu mai are importanță. Acum, ce este important este prezentul, este faptul că, iată, după atâția ani, sunt cu adevărat foarte emoționat și apreciez enorm acest premiu. Pentru că înseamnă că, în ciuda anilor, ceva las în urma mea.
Faptul că am jucat acel Mondial extraordinar, am marcat patru goluri, am jucat, într-adevăr, în cele mai importante campionate, asta cred că v-a făcut să mă premiați ca o legendă. Ca un om de fotbal care n-a făcut altceva decât să țină cât mai la înălțime fotbalul românesc. Deci, mii de mulțumiri, sunt cu adevărat foarte emoționat și apreciez mult și îl voi pune, evident, în camera mea lângă trofeele pe care le-am câștigat
Florin Răducioiu
Interviu cu Florin Răducioiu: „Am dat probe la Steaua și m-au trimis acasă! Am plâns pentru că pentru că era prima mea dezamăgire în fotbal”
- Se spune că rămânem în memoria oamenilor cu amintirile și trebuie să facem, așa, un exercițiu de imaginație, să ne întoarcem foarte mult timp în urmă, când puștiu Florin Valeriu Răducioiu mergea să dea probe la Steaua, și nu la Dinamo.
- Da, exact.
- Cum a fost povestea și de ce te-a refuzat Steaua atunci?
- Paradoxal, da. Paradoxal, tata m-a dus la Steaua, în ciuda faptului că locuiam foarte departe. Eu sunt din Colentina, Ghencea era foarte departe de cartierul în care eu locuiam. M-a dus acolo pentru că Steaua era o echipă foarte puternică atunci. De fapt, era Craiova, Campioana unei mari iubiri în anii aceia, după aia a venit Steaua, dar, da, nu știu... Pur și simplu m-a dus acolo în ciuda faptului că, repet, eu locuiam destul de aproape de Dinamo, dar prima mea probă, într-adevăr, a fost la Steaua. Tata m-a dus acolo, m-a luat de mână, am mers cu tramvaiul și, după acea probă în care am jucat, m-au respins.
- Așa.
- M-au respins, eram destul de dezamăgit, aveam, cred, în jur de 8 ani, 8 ani și ceva. M-am întors acasă destul de dezamăgit. Nu-mi mai aduc aminte, poate am plâns un pic, pentru că era prima mea dezamăgire în fotbal. O să-l mai întreb pe tata dacă e chiar așa, dar cred că am plâns. După care mi-a spus: "Nu e niciun fel de problemă, o să mergem la Dinamo", pentru că nu este departe de unde noi locuiam. Și, într-adevăr, săptămâna următoare m-a dus la o probă la Dinamo pe care am reușit să o trec. Era, bineînțeles, știți un pic povestea mea, marele șlefuitor de talente care a fost Piți Varga. Datorită lui am ajuns acolo, după care, oarecum, totul este istorie.
- Sunt multe povești cu Piți Varga. Cum ți-l amintești și cât din ceea ce speculează lumea, să zic așa, e adevărat?
- Sunt multe, dar eu n-am decât să vorbesc la superlativ despre acest om care m-a învățat, într-adevăr, cum să zic eu, abecedarul tehnicii. Ceea ce înseamnă tehnică rafinată, ceea ce înseamnă cum să tragi la poartă, cum să dai un pas, cum să te poziționezi înainte de a da la poartă, poziția corpului, cum trebuie să lovești mingea cu ristul, cu latul. Multe lucruri pe care le-am învățat de la acest om extraordinar. Da, s-a vorbit despre viața lui privată, dezordonată. Era, din păcate, un antrenor, un om care îi plăcea să bea și asta a fost o mare problemă pentru el. Din păcate, a dispărut prea devreme dintre noi, eu eram atunci la Verona și n-am reușit să ajung la înmormântarea lui, dar pentru mine a fost fundamental în creșterea mea ca fotbalist și ca om, chiar dacă eu eram un copil. De altfel, am un filmuleț pe care îl păstrez cu mare orgoliu și cu mare emoție.
„La golul contra Columbiei, mingea nu trebuia să se ducă așa”
- Un reportaj făcut de Televiziunea Română parcă.
- Din când în când mă mai uit la el, este un reportaj care s-a făcut în anii '80. A venit la noi la terenul 2 și ne-a făcut un reportaj, era acolo Tene, era acolo Bucur Bogdan, erau acolo Mitici, George Bănică. Din când în când mă mai uit la el și este Nea Piți Varga în acest reportaj. Mulți jucători au învățat tainele ale fotbalului la nivel de copii. Eu nu eram foarte bine coordonat, nu știam foarte bine să lovesc mingea. Am învățat foarte multe lucruri de la el, dar m-a învățat cum să dau acest șut... Eu am dat destul de multe goluri, acest șut cu un fel de... el îl numea interior rist.
- Interesant, da.
- Primul gol cu Columbia pe care l-am dat și am mai dat și la Espanyol, dar și la Brescia, această lovitură seacă, să zic așa, cu ristul, cu interior rist în colțul lung, am învățat-o de la el. Golul cu Columbia nu trebuia să se ducă la o înălțime mică. Mingea trebuia să ducă la vinclu, pentru că acolo m-a învățat Nea Piți să dau la vinclu. Din păcate, n-am mai avut forța necesară și nu s-a dus la vinclu. Cel mai important e că mingea s-a dus în poartă. Am poze cu el în camera mea și nu o să-l uit niciodată pe acest om fantastic. Cred că fără el nu aș fi devenit..., cred că fără el chiar nu aș fi devenit fotbalist! Evident că, după aceea, Lucescu a avut un...
VIDEO. Golul lui Florin Răducioiu împotriva Columbiei, la secunda 11
„Am fost copil de mingi la Dinamo și nea Mircea m-a luat la echipa mare! Datorită lui am realizat lucruri frumoase pentru fotbalul românesc”
- Da, urma să punctez că, la 17 ani, puștiul Radu a devenit adolescentul Răducioiu și a fost promovat la prima echipă de Mircea Lucescu.
- Nea Mircea avea o mentalitate de antrenor modern atunci. Nea Mircea care a schimbat, oarecum, echipa Dinamo în acei ani. Au venit acești tineri plini de talent, de ambiții și determinații să facem echipă într-adevăr tânără. Ceea ce a reușit, bineînțeles, până în anii '90, după care, știți foarte bine, a venit Revoluția și lucrurile s-au schimbat.
- Dar îți mai amintești cum ai ajuns la primă echipă sau cum a fost mutarea asta?
- M-a chemat la Săftica, el venea din când în când să se uite la noi, mai venea nea Florin Cheran, era echipa de tinere speranțe atunci. Nea Mircea totdeauna era atent la ce se întâmplă în curtea lui Dinamo, la juniori. M-a chemat, eram foarte emoționat, îți dai seama. Nu știu dacă l-a chemat și pe Lupescu atunci, nu-mi mai aduc aminte, dar m-a chemat la prima echipă. Am început să intru deja, am început să mă antrenez cu echipa la Săftica, eram foarte timid, eram foarte slab. Eram pe lângă mari, mari jucători, ca Andone, Cămătaru, Moraru, Rednic... wow! Jucători mari de tot!
- Și?
- Am început să mă antrenez, cred că o săptămână, cu ei, după care am debutat, într-adevăr, mi se pare cu Poli Timișoara. Totul s-a întâmplat foarte repede, eram foarte emoționat, eram foarte bucuros și mândru de lucrul ăsta. Mi-aduc aminte de mama, care a început să plângă când am ajuns acasă după meciul cu Poli! Cred că am jucat un sfert de oră, dacă nu greșesc. Și i-am zis: "Wow, deci sunt pe drumul bun!". Mi-am pus această întrebare, seara, în pat, în camera mea, tot felul de afișe, zic: "Wow, nu cred că am ajuns la echipa mare!".
- A fost, poate, cel mai important moment de până acum.
- Crescând acolo și văzând acele generații. De la Augustin la Orac... Eu am fost copil de mingi în toți acei ani. Sunt pe drumul bun, dar e clar că fără nea Mircea Lucescu nu aș fi reușit asemenea lucruri! Nu aș fi avut această creștere exponențială foarte mare. După aia, ușor, ușor, am intrat în circuitul echipei mari și am crescut, am devenit mai matur, am înțeles multe lucruri, nea Mircea avea grijă de noi, de mine, de Lupescu, de Lupu... Erau câțiva tineri foarte interesanți.
- Făcând o paranteză, Mircea Lucescu împlinește la anul 80 de ani și încă antrenează. Cum își găsește un om ambiția la vârsta asta? Bănuiesc că e complicat, dar la dânsul e pasiune pură.
- E pasiune pură, ai zis bine! Este un om plin de energie, în ciuda vârstei. Eu îl cunosc de multă vreme și datorită lui sunt în fața ta. Datorită lui am realizat lucruri frumoase pentru fotbalul românesc și pentru mine personal. Are o genă specială, un entuziasm și de o dorință de a nu se opri niciodată. Este ca aerul pe care îl respiră nea Mircea. De altfel, m-am întâlnit cu el acum câteva săptămâni și se plângea că-l doare șoldul: "Sunt tot timpul pe baricade, sunt în primul șanț".
- Ce spunea?
- Îmi povestea un pic de echipa națională, îmi povestea de acești copii interesanți. Ar fi sfârșitul carierei lui dacă ar califica echipa națională la Campionatul Mondial din America. Ar fi ceva epic! Să califici echipa națională la Campionatul Mondial cu o echipă interesantă, dar nu foarte puternică, haideți să fim realiști! Dar, iată, el găsește întotdeauna o formulă magică și va fi întotdeauna inspirat. Are un staff destul de bun, iar cu experiența pe care o are, cu tenacitatea lui și cu știința să ia cele mai bune decizii în momentele dificile, eu cred că va reuși. Evident că are nevoie de jucători care joacă la echipele de club și care joacă constant! Asta, bineînțeles, îl va face să câștige meciurile, pentru că un antrenor are nevoie de mari jucători.
Florin Răducioiu și Revoluția din 1989: „Am vrut să cer azil politic în Cipru, apoi să plec în Italia! Ne-a fost frică să ne întoarcem în România”
- Erai la Dinamo în 1989, unde te-a prins Revoluția?
- Revoluția ne-a prins în Cipru. Eram cu Dinamo, într-un fel de vacanță, turneu. Mi-aduc aminte că jucătorii căsătoriți erau și cu soțiile. Eram undeva la Larnaca și când am văzut asemenea imagine am rămas impresionat de ceea ce se întâmplă. Ne-am întors cu mare dificultate...
- Ție și lui Lupescu parcă v-a fost frică să vă întoarceți sau ceva?
- Exact! Ne era foarte frică și n-am mai vrut să ne întoarcem. Eu că vreau să plec în Italia, el că vrea să plece în Austria. Să cerem azil politic în Cipru și de acolo să plecăm. Dar nimeni nu știa de așa ceva... Îl aveam pe nea Ilie, faimosul nea Ilie, "Securistul". Era și nea Costică Anghelache, Dumnezeu să-l ierte! N-a vrut să ne mai întoarcem, dar până la urmă am stat câteva zile, lucrurile deveniseră mai calme. Și asta ne-a determinat să ne întoarcem. Ne-au asigurat că la București nu se va întâmpla nimic, fiind echipa Miliției. Dar în primele noastre zile acolo, voiam să rămânem acolo.
- Și după Revoluție ai jucat la primul tău Campionat Mondial, cel din 1990. Aveai 20 de ani, trei meciuri din patru. Cum a fost experiența de atunci?
- Îmi place să fiu recunoscător oamenilor care m-au ajutat și care au contribuit la creșterea mea. N-am decât să le mulțumesc enorm, din nou, prin intermediul tău, lui nea Imi Ienei, lui Cornel Drăgușin. Acestor oameni extraordinari care au crezut în mine și mi-au dat posibilitatea să joc acest Mondial în anul 1990. Eram destul de tânăr, dar eram un jucător interesant. N-a fost simplu pentru mine, a fost un Mondial greu. Am jucat cu URSS și cu Camerun. Am jucat, dar dacă pot să-mi dau, așa, o notă de nota șase, pentru că nu am jucat bine. Cred că m-am preocupat foarte mult cu orice preț, ca orice atacant, să dau gol.
- Și n-ai dat, din păcate.
- Am intrat așa... Mă gândeam ca în aceste două meciuri să dau gol. Ceea ce a fost total greșit din partea mea. În loc să fiu mult mai..
- Degajat.
- Degajat, liniștit mental. N-am reușit, dar asta a fost totuși o experiență extraordinară pentru mine. M-a făcut să fiu mult mai matur și, într-adevăr, după patru ani de zile, la următorul Mondial, oarecum să explodez din punct de vedere fotbalistic. Dar n-a fost simplu, nu a fost simplu, a fost un Mondial frumos pentru România, pentru că am ajuns în "optimi", dar sub așteptări pentru mine. Eu ar fi trebuit să fac mult mai mult! A fost acela Mondialul lui Sabău, al lui Lăcătuș, al lui Balint, jucători extraordinari care au marcat goluri importante. Dar asta m-a pregătit pentru Mondialul din Statele Unite, în care, într-adevăr, eu am reușit să fac un Mondial foarte bun acolo.
Florin Răducioiu: „Acolo chiar a fost o greșeală! N-am înțeles de ce m-am dus la Verona, trebuia să rămân la Bari”
- După Revoluție și după acest Mondial din '90, a venit și prima ta plecare în străinătate, la Bari. Atunci cum ai văzut-o - ai văzut-o ca pe o împlinire - și cum o vezi acum? O vezi ca pe o dezamăgire sau crezi că puteai să ajungi la o echipă mult mai puternică atunci, imediat?
- Erau două echipe care mă doreau cu orice preț. Bari prin marele director sportiv, unul dintre cei mai mari jucători din anii '60, Franco Janich, marele jucător al Bolognei din anii '60, campion cu Bologna. El era directorul sportiv, era un om extraordinar, de o cultură extraordinară. Și Anderlecht. Erau aceste două echipe. Eu jucasem împotriva lui Anderlecht cu Dinamo, din păcate am pierdut acea semifinală, faimoasa semifinală de pe "23 August". Aceste două echipe mă doreau foarte mult. Datorită faptului că am jucat la Bari Mondialul, coincidența a fost să jucăm grupa acolo, fusese acest banner foarte mare, "Răducioiu, Bari te amo!", erau Franco Janich, familia Matarrese, mă simțeam deja acasă. Mă simțeam deja acasă și n-am avut dubii niciun moment pentru a semna cu Bari, știind chiar că este cel mai dificil campionat din lume.
- În acel moment...
- Da, da, campionatul italian era cel mai puternic, cel mai dificil. Cred că am făcut bine, am ales bine o echipă din Sud, o echipă care era foarte aproape de propria echipă. Jucasem Mondialul acolo, știam stadionul, eram la mare, deci erau toate premisele pentru a face un bun campionat. Îi dădusem deja cuvântul lui Janich, era implicat și managerul Dan Albanezu', care, din păcate, și el, în mod tragic, a murit prea devreme.
- În accident de mașină, da.
- Astea au fost toate un pic ingredientele, să zic, premisele pentru a pleca acolo. Și nu, nu regret, chiar nu regret, nu vreau să regret. Mi-a plăcut foarte mult. Eu încă mai am prieteni cu care mai vorbesc. Cu Giovanni Loseto, care era apărătorul central, căpitanul nostru. Mai vorbesc cu el la telefon din când în când. Mi-a plăcut foarte mult, nu regret. Întotdeauna Italia a fost în inima mea, am fost foarte aproape noi ca români de Italia.
- A fost Bari, a venit Verona, Brescia și apoi transferul ăla de poveste la AC Milan.
- Am schimbat echipele, aveam nevoie... Viața m-a dus din nou la nea Mircea pentru că aveam nevoie și veneam după un an dificil cu Verona. Acolo chiar a fost o greșeală! N-am înțeles de ce m-am dus la Verona, pur și simplu, nu am înțeles când puteam să rămân la Bari și îmi plăcea foarte mult Bari. A fost un an dezastruos cu Verona, venea după un campionat prost, am marcat două goluri. Nea Mircea mă cheamă la Brescia, practic un salvator al meu. Și al lui Gică Hagi, pentru că și Gică venea după un an dificil la Real Madrid. Apoi a venit și Neluțu Sabău și am reușit să facem acest trio Bresciano. Am reușit să facem un campionat foarte bun și asta i-a determinat pe cei de la Milan să mă cheme. Știam de dificultățile pe care le voi avea, în sensul că știam că nu voi fi titular.
- Da, da...
- Știți că atunci era regula de trei stranieri. Puteau să fie doar trei în lot!
- Complicat.
- Noi eram vreo 8 sau 9 străini la Milan. Eu fiind atacat într-un post-cheie, dificil, am acceptat. Pentru că i-am zis lui nea Mircea că mă duc. Și el mi-a zis: "Du-te, Radu, du-te, pentru că este ocazia vieții tale!". Prea mare a fost această echipă. Când am văzut acel tricou, am zis: nu, vreau să-l îmbrac și eu măcar câteva ori. Și l-am îmbrăcat, într-adevăr, de câteva ori. Nu cred că am făcut o figură urâtă. Am jucat puțin, dar eram foarte mulți străini, foarte valoroși. Am reușit să joc câteva meciuri, să marchez câteva goluri. Și, datorită lui Milan, am reușit, într-adevăr, să devin campionul Italiei, să câștig și Champions League. Până la sfârșitul vieții mele voi fi recunoscător lui Milan.
- Acolo unde, de altfel, acum ești primit mereu cu brațele deschise.
- M-am întâlnit din nou cu colegii mei cu ocazia unui festival de sport, la Trento. Cu Fabio Capello, cu Galliani, cu câțiva foști mari jucători al lui Milan. Desailly, Boban, Costacurta, Mauro Tassotti, Sebastiano Rossi, Nava Stefano... Nu puteam să-mi scap această ocazie unică în viața mea. Aveam, de altfel, doi ani de contract cu Milan, dar am reușit să fac acel Mondial foarte bun, după care am preferat să joc, să semnez pentru Espanyol.
- Da, da.
- Am semnat cu Espanyol Barcelona pentru a juca și a fi titular. Cu Milan nu aveam, evident, garantat locul de titular cu Fabio Capello. Dar a fost, repet, a fost anul meu. A fost extraordinar, intens! A fost transferul de la Brescia la Milan, devin campion al Italiei, câștigătorul Champions League, după care ne pregătim pentru Mondial și fac Mondialul la nivel foarte mare. Meritam să fiu Jucătorul anului atunci! Magnific!
De ce se prăbușesc jucătorii români în străinătate? Florin Răducioiu: „Nu mai au această determinare! Factorul psihic este foarte-foarte important”
- După Italia ai ajuns în Anglia, Spania, Germania. Unde ai jucat, unde ai primit încredere și te-ai descurcat foarte bine. De ce copiii din ziua de azi, când ajung într-un campionat puternic din străinătate, nu mai reușesc?
- Eu deja aveam o experiență. Este foarte important să cunoști limba imediat și să înțelegi mentalitatea țării respective, a echipei respective. Trebuie să fii extrem de inteligent și foarte rapid în a înțelege multe lucruri, ceea ce înseamnă o echipă ca Espanyol, ca Bari. Eu am reușit, evident că trebuie să fii ajutat și de coechipierii de acolo, de antrenor. Chiar dacă am avut și sincope, și momente în care n-am reușit, dar trebuie să ai o mare forță de autodepășire. Zi de zi, săptămână de săptămână, la antrenamente să-ți câștigi acel tricou de titular. Cred că puștii noștri în ziua de astăzi nu mai au această determinare! Îmi place foarte tare de Man și îi urmăresc foarte mult evoluția. Cred că-i foarte conștient de valoarea pe care o are și de faptul că intră în teren ca și cum ar fi ultimul meci, ca și cum ar fi o finală.
- Da, corect.
- Eu asta e adevărat, am învățat-o un pic târziu, un pic de la Milan am învățat ce înseamnă cu adevărat să fii la cel mai mare nivel. O făceam și înainte, dar nu la acel nivel. E adevărat, am făcut-o la Bari, era începutul meu, eram tânăr, dar ce am învățat la Milan, faptul de a te antrena ca și cum ar fi un unic meci! Când intri la antrenament sau la meciuri trebuie să demonstrezi că ești mai bun decât cei care vor să-ți ia locul. O autodepășire, iar jucătorii trebuie să fie animați de dorința asta de a se autodepăși. E foarte complicat. Cine are această calitate cred că va reuși. Puștii noștri vor reuși. În afară de calitățile tehnice și fizice pe care trebuie să le ai, le-am avut și eu, dar, repet, factorul psihic este foarte, foarte important.
- E un mesaj important pe care-l transmiți acum.
- Uite, Drăgușin înțelege foarte bine și el, după un an de dificultate la Tottenham, cum stau lucrurile acolo și ce trebuie să faci ca să te impui. Colegii trebuie să stimeze foarte mult și când intri în vestiar să zică: "Wow, a intrat, nu știu, x, y!". Antrenorul, staff-ul să aibă o apreciere față de tine și să devii un jucător indispensabil acelei echipe. Dar ăsta este un proces care trebuie să-l ai zi de zi! "Eu sunt cel mai bun!" După aceea, sunt și alți factori. Să înveți foarte bine limba imediat și să fii modest. Să fii un om foarte modest, umil și gata pentru a învăța totdeauna ceva. Deci sunt niște lucruri foarte importante în interiorul unui vestiar în care trebuie să fii foarte atent cum te comporți.
- Spune-mi, te rog...
- O secundă! Inclusiv relația cu publicul este extrem de importantă, cu presa, cu voi este foarte importantă! Deci, pentru a crea un jucător foarte puternic, acești factori sunt foarte importanți și trebuie să știți să îi gestionezi. Nu este simplu, pentru că vorbim de copii, de puști care vin la 19, 20, 22 de ani... Cum a fost Drăgușin în Italia și a învățat foarte mult de la Juventus. În anii viitori va deveni un jucător mult mai puternic.
„Ar fi trebuit o mai mare deschidere către presă! Te face să fii și un mare om, și un mare jucător”
- Ai spus că presa este importantă pentru un jucător.
- Da.
- Ai realizat asta după ce te-ai lăsat? Sau în timpul carierei?
- Mi-am dat mai mult seama după ce m-am lăsat de fotbal. Mi-am dat seama de greșelile pe care le-am făcut și eu. Să nu crezi că eu nu am făcut greșeli! Am făcut și eu greșeli! Poate ar fi trebuit o mai mare deschidere către presă. Pentru că presa te distruge, dar în același timp te face să fii și un mare om, și un mare jucător. Dar avem nevoie de presă. Presa are dreptul să te critice în mod constructiv, sau poate mai puțin constructiv. Dar e important să fii tu cu conștiința împăcată și să le dai și lor posibilitatea să lucreze și să ai o deschidere către presă. Mi-am dat mai mult seama după ce m-am lăsat.
- Am înțeles.
- Deși eu cu presa italiană am avut o relație destul de bună. Cu presa românească am avut mari, mari probleme. Datorită anilor... La începutul anilor '90 s-au scris foarte multe lucruri de mine, lucruri care un pic m-au deranjat atunci. Acum mă fac să râd. Dar, da, este foarte importantă presa. Comunicarea. Trăim într-o epocă digitalizată, social media. Este foarte important ca lumea să te cunoască și nu numai pe teren, ci și în afara terenului.
Florin Răducioiu: „My God, ce fac eu aici?! Am gestionat prost transferul la West Ham. Total greșit!”
- Vorbeai de Radu Drăgușin, vorbeai de Anglia. A lăsat urme perioada aia de la West Ham pentru tine?
- Un pic, da, un pic. Dar mi-a părut foarte rău de suporteri. Suporterii m-au iubit foarte mult. A fost o experiență foarte scurtă. Am gestionat, cred și eu, prost acest transfer. Cred că nu m-am gândit foarte bine unde merg, într-un campionat extrem de dur. Nu pe placul meu. În sensul că nu se juca, așa, ca astăzi. Un fotbal mult mai elaborat, mult mai tehnic. Un fotbal plăcut. Un fotbal european.
- Dar?
- Atunci se juca un fotbal foarte dur, cu puține pase, mingea era tot timpul pe sus, se degaja foarte mult. Și am zis: "My God, ce fac eu aici?!". Deci am greșit total. Și aici am intrat în coliziune, să zic, cu antrenorul Redknapp. S-au scris foarte multe de mine.
- Inclusiv el de tine.
- Inclusiv el de mine în carte. Deci înseamnă că am lăsat urme și acolo. Dar, da, a fost o greșeală, evident! Și îmi pare foarte rău de două lucruri.
- Așa.
- De faptul că au dat câțiva bani buni pe mine atunci, pentru că m-au cumpărat de la Espanyol. Îmi pare rău de suporteri, care m-au iubit foarte mult. Și de un om extraordinar, pe care și Ilie Dumitrescu îl cunoaște. A fost tot timpul lângă mine și a fost incredibil. Susținătorul meu numărul unu, care era Peter Storey, managerul de acolo. Un băiat extraordinar, care m-a ajutat foarte mult să mă adaptez în fotbalul englez. Era mai mult el antrenorul decât Redknapp. Am avut o relație specială cu acest om.
- Interesant.
- Nu multă lume știe. N-am mai luat legătura de mult timp cu el, dar o să-l întreb pe Ilie Dumitrescu dacă mai este în contact. N-am mai vorbit cu el de 25 de ani. Pentru mine a fost o experiență negativă acolo, iar în mare parte eu am vina pentru acest insucces al meu. A fost un an complicat, după Europeanul din 1996. Un European dezastruos, iar transferul meu la această echipă, total greșit.
- Deci mi-ai spus o dată, transferul ăsta greșit.
- Da, da.
- Transferul la Verona.
- Da.
- Ar mai exista un al treilea moment de care să-ți pară rău, să fii dezamăgit în carieră?
- Nu, nu, nu îmi pare rău deloc. Am avut această experiență extraordinară la Stuttgart și acolo îmi pare rău că eram împrumutat. Plecasem de la Espanyol, mă certasem, au fost niște probleme între mine, președinte și antrenor. Am rămas foarte dezamăgit pentru faptul că la un moment dat am crezut că mă pot cumpăra. Era vorba de câteva milioane de mărci. Două, trei milioane, nimica toată. Și, din păcate, nu știu ce s-a întâmplat și nu m-au cumpărat... Asta a fost o mare dezamăgire pentru că îmi plăcea foarte mult Stuttgart. Mi-a plăcut echipa, mi-a plăcut totul. Mi-a plăcut în Germania.
- Am înțeles.
- Președintele n-a vrut să mai rămân deși Joachim Löw a insistat să rămân. După câțiva ani, președintele Mayer-Vorfelder devine președintele Federației Germane. Am rămas foarte dezamăgit. Am fost... Nu zic că am plâns, dar o săptămână n-am mai vorbit cu nimeni, pentru că chiar mi-a plăcut foarte mult Germania. Mă simțeam un pic ca la Milan. Totul era perfect.
- Dacă ar fi să treci pe o hârtie cele trei mari bucurii ale carierei tale de fotbalist, care ar fi ele?
- Wow! Hai să zicem... Acum mă gândesc bine... O să mă rezum la primul gol pe care l-am dat în campionatul Italiei, pentru că totuși e ceva frumos. Gol împotriva lui Torino, am câștigat cu 2-1. Este un moment superb. Apoi, primul gol în Champions League, cu Milan, nu pot să-l uit. L-am dat cu Porto. Și primul gol la Mondiale! Visul meu care a devenit realitate, domnule. Ce să mai... Golul cu Columbia!
- Trei momente speciale.
- Voiam să dau un gol la Campionatul Mondial. L-am luat ca punct de reper și ca exemplu pe Paolo Rossi. Eram copil. Mă uitam pe bulgari și-l vedeam pe acest jucător extraordinar care reușea să dea goluri din orice poziție. La 12 ani asta îmi doream. Nu putem să trăim fără visuri. Dacă n-ai un vis, un obiectiv, din ce trăiești?! Trei momente fundamentale!
„Am fost primul jucător care a avut un fan club numai din fete! Mi-aduc aminte perfect. Nu știu dacă mai am scrisorile la ai mei”
- Fiind un jucător tânăr, toată lumea a zis de Răducioiu că era și foarte atrăgător.
- Ha, ha, ha! Da!
- Lăsând modestia la o parte, erai atrăgător. Cum le cucereai pe fete?
- Eram foarte zâmbăreț, era foarte simplu. Și da, evident, eram blond.
- Erai și fotbalist.
- Eram și bun fotbalist. Eram foarte zâmbăreț. Eram blond, ochii verzi.
- Niciodată să nu-i crezi?
- Niciodată să nu-i crezi, da! În anii '90, într-adevăr, am fost primul jucător.... Mă emoționau aceste fete de 18-19 ani. Eu aveam 20-21. Primul jucător care a avut un fan club numai din fete! Și mi-aduc aminte de fiecare dată când veneam la echipa națională, mă întâlneam cu o zi înainte cu ele. Erau 40-50 de fete. Mergeam la această președintă, o fată care se ocupa.
- Șefa.
- Da, da. Undeva la ea acasă, prima oară. După aia le-am invitat. "Hai să mergem într-un hotel, la o sală". Pentru că ele îmi scriau tot felul de scrisori. Aveam scrisori, dar atunci nu existau, evident, smartphone-urile, nu existau.
- Și primeai scrisori serioase.
- Țineam corespondența, țineam legătura cu această fată. Evident că răspundeam la majoritatea. Mă vedeam cu ele și le povesteam din experiența mea ce înseamnă Italia. Pentru că îți dai seama, eram la început și noi, ca țară. Miroseam un pic de democrație. Și le povesteam un pic, mă întrebau tot timpul: "Ți-ai făcut prietenă?". "Nu, nu, nu!". Foarte, foarte drăguță a fost chestia asta.
- Amintirile adolescenței și ale vremurilor.
- Mi-aduc aminte perfect. Nu știu dacă mai am scrisorile la ai mei, în Colentina. Până în '93-'94 a durat asta. După aceea nu mai știu ce s-a întâmplat și n-am mai păstrat legătura cu ele. Au fost foarte mulți fotbaliști frumoși. Guerin Sportivo a făcut un clasament și eram pe prima pagină. Frumoși pe teren, dar și ca jucători. Cred că l-am câștigat. Mai era Baggio, Zenga, Tacconi. Acest simpatic concurs l-am câștigat eu.
- Spune-mi, te rog...
- Da, nu știu. Sunt foarte spontan, zâmbăreț. Sunt un tip care e deschis oamenilor. Nu mă simt așa sau să fi fost un sex symbol. Frumusețea o arăți mai mult din ceea ce tu transmiți oamenilor, din calitățile umane pe care le ai. Contează să fii și drăguț, dar această frumusețe trebuie să fie, trebuie să fii un bărbat curat, să te îmbraci frumos, să știi să te comporți, să știi să vorbești cu lumea, să știi să fii educat, manierat. Aspectul exterior are și el importanța lui, clar.
Florin Răducioiu se pregătește de nuntă în 2025: „Pe Andreea am cunoscut-o în Italia. Viața m-a dus pe alte meleaguri, sunt foarte fericit”
- Cu voia ta, din prima căsătorie ai doi băieți. Ce fac băieții și dacă mai ții legătura cu prima soție?
- Nu mai țin legătura cu prima soție decât foarte rar, dacă, Doamne ferește!, se întâmplă ceva, dar nu. Nu mai țin, ea s-a recăsătorit, are o propria viață, eu am propria viață. Nu e vorba de răutate sau de orgolii, pur și simplu nu avem ce să ne mai spunem. Țin legătura cu băieții mei, sunt foarte mândru de ei.
- Ce fac ei?
- Cel mare, Andrea, s-a mutat la Monte Carlo, lucrează în HoReCa. Alessandro lucrează la Amazon în Brescia. Dar și el vrea să se mute lângă fratele lui, la Monte Carlo. Vorbesc aproape în fiecare zi cu ei. Nu a fost simplu la început, chiar dacă erau mari. A fost un impact destul de complicat, mai ales pentru Alessandro, care n-a acceptat, divorțul. Sunt super băieți, sunt muncitori, sunt educați, cum îmi place mie. Sunt cetățeni normali care încearcă să-și facă treaba cât mai bine în domeniul lor de activitate. Abia aștept să-i revăd și o să-i revăd.
- Tu ți-ai refăcut viața.
- Da. Am o logodnică, pe Andreea. Avem al treiea copil. Îmi doream o fată și nu pot să am o fată, nu știu, e cam complicat.
- Și la anul urmează nunta, nu?
- Da, urmează nunta.
- Evident, cu voia ta, cum ai cunoscut-o pe Andreea?
- Pe Andreea am cunoscut-o în Italia. La Milano. Eu mergeam tot timpul la Milano și mai ales la Brescia atunci. Printr-un prieten comun am cunoscut-o. Tot fotbalul ne-a unit.
- Serios?
- Da, da. Pentru că Albert, băiatul ei, băiatul și-al meu, voia să joace fotbal. Andreea lucrând în diplomație atunci, la Consulatul României la Milano, voia să-l înscrie pe Albert la fotbal. Și acest prieten comun i-a spus: "Am un prieten drag care se numește Florin Răducioiu". Nu mă cunoștea. "El a jucat la Milan și te poate ajuta".
- Așa...
- Am vorbit cu ea și de aici este vorba de șase ani de relație. L-am înscris pe Albert la Milano, a stat doi, trei ani. Ea stătea lângă San Siro. Am dus-o la loja noastră, a gloriilor. Mergeam la meciuri în fiecare duminică și de aici această relație cu Andreea. Sunt extrem, extrem de fericit, bucuros. Eu n-am crezut că voi avea o soție româncă. Viața m-a dus pe alte meleaguri, sunt foarte fericit și e foarte importantă pentru mine Andreea. Pentru ce face pentru mine, că are grijă de mine, cum și eu am grijă de ea.
Momentul decisiv în cariera lui Florin Răducioiu: „Am vrut să renunț la echipa națională! M-a consumat foarte mult acest episod cu fosta mea soție”
- Pe final vreau să vorbim un pic de echipa națională. 40 de meciuri, 12 goluri, Campionatul Mondial 1994, marea performanță a lui Răducioiu. Și că tot am vorbit despre viața privată, la echipa națională ai avut o ceartă serioasă cu Anghel Iordănescu.
- Te referi la episodul din Feroe.
- Da. Un episod pe care dânsul l-a interpretat într-un anumit fel.
- S-a vorbit foarte mult despre asta. Soția mea de atunci, Astrid, era foarte curioasă și îi plăcea să călătorească. Ea mergea tot timpul cu mine, a mers și la Mondiale. Vorbim de o țară pe care puțini o cunoșteau. Foarte departe! Pe scurt, am hotărât să vină și ea să vadă această țară unică în felul ei atunci. Și dacă mi-aduc aminte, singurul hotel în care fosta mea soție putea să stea era acela în care era și echipa națională.
- Așa.
- S-a interpretat, în mod probabil greșit, prezența fostei mele soții. Nu vreau să cred la ce s-au gândit oamenii. Nici nu vreau să mă gândesc.
- Ea a venit singură acolo, cu avionul, stând și separat de tine.
- Poate dacă am văzut-o două secunde la micul dejun! Singurul hotel fiind acela. În rest, ea și-a luat taxiul, se ducea, vizita...
- Și atunci ai vrut să renunți la echipa națională.
- Și atunci am vrut să renunț.
- Cine te-a întors?
- Nea Țiți Dumitriu și Țețe Moraru. Eram în aeroport la Copenhaga. I-am zis lui nea Țiți: "Spuneți-i lui nea Puiu că nu mai vreau să vin!".
- Te-a consumat acel episod.
- M-a consumat foarte mult pentru că n-am înțeles. Până la urmă a ieșit bine, am câștigat cu 4-0. Nu s-a întâmplat nimic, n-am avut niciun contact cu fosta mea soție. Femeia a venit pur și simplu să viziteze și de altfel cred că ea s-a întors singură la Milano. Cum și eu m-am întors tot singur.
- Și ai vrut să renunți.
- "Îmi pare rău, dacă am ajuns să ne certăm pentru o chestie de genul ăsta", le-am zis. Mi se pare că și Mircea Sandu a intervenit. Până la urmă au trecut câteva zile și am vorbit și cu fosta mea soție. Atunci am vorbit și cu Galliani, cu Ariedo Braida, care era director sportiv la Milan. "Băi Florin, nu poți să faci așa ceva! Pentru noi este important să avem jucători la echipele naționale". Și mai multă lume m-a determinat să revin asupra deciziei. Nea Puiu, cu această disciplină prea exagerată, din punctul meu de vedere, a dus la întâmplarea acestui episod. Dar, până la urmă, totul s-a terminat cu bine.
„Echipa națională are limite, dar și calități! Revenirea publicului este cel mai mare câștig”
- Echipa națională de azi cum o vezi?
- Mă bucur foarte mult pentru aceste performanțe. OK, înțeleg că sunt echipe mai slabe ca noi, dar aceste meciuri trebuie câștigate pe teren totuși! Am câștigat și asta este foarte bine. Crește foarte mult încrederea echipei în propriile forțe. Vine după un Campionat European bun, câștigăm grupa în mod nesperat. O treabă foarte bună a făcut-o Edi. Nea Mircea continuă cu aceiași jucători.
- Da, a păstrat nucleul, scheletul.
- În mare, aceeași echipă este. Cred că în următorul an și jumătate echipa va ajunge la un moment de maturitate foarte bun, care-i va permite să se califice la Campionatul Mondial. Sunt foarte optimist! Foarte optimist că echipa națională se va califica.
- Dar din discuțiile tale...
- Avem limite, e clar. Avem ceva între inhibiție și complex de inferioritate cu marile echipe, e clar. Ați văzut în momentul când am ajuns să jucăm cu Belgia, cu Olanda. Nivelul s-a văzut.
- Și vom juca obligatoriu cu o echipă de top.
- Cu Elveția am reușit cu mare noroc, rezultatul este cel mai important. Meciul tur putea să fie un măcel, dar nu s-a întâmplat datorită lui Mihăilă și intuiției lui.
- Iar la București i-am prins într-o pasă proastă și am profitat.
- Da. Să vedem ce se va întâmpla... E clar că trebuie să încercăm să câștigăm toate meciurile cu echipele aparent mai slabe, după care să ne batem cu un echipă de top. Poate să fie Spania, poate să fie Anglia. N-aș face calcule, dar sunt destul de optimist. Sunt mulți factori de care trebuie să ținem cont în momentele acelea. Echipa are limite, dar are și calități.
- După acest an, marele câștig al echipei naționale poate să fie că am reușit să aducem la un meci cu Kosovo și la un meci cu Cipru 40.000 de oameni la fiecare joc.
- Absolut! Ăsta este cel mai mare câștig pe care echipa națională l-a avut!
- Până la Euro părea că pierduserăm dragostea pentru echipa națională.
- O pierduserăm foarte mult... Iată ce înseamnă rezultatele!
- Altfel nu venea nimeni la -3 grade, la ora 22:00, cu Cipru.
- Să fim serioși... Acesta este adevărat patriotismul! Am devenit un pic ca echipa Italiei. În momentul când joacă, toată Italia este cu echipa națională. Cred că devenim și noi așa. Când joacă echipa națională a României, toată România este cu noi! Ăsta este un lucru mare pe care au reușit să-l obțină băieții în acești doi, trei ani: să reapropie echipa națională de România. Foarte mulți oameni care stau în Occident, prezența lor masivă a fost impresionantă. Deci eu, uite, mi se face pielea găină... Ăsta este un mare, mare as în mânecă pe care echipa îl are. Și se va întâmpla asta și în Statele Unite.
- Mai ales că nu vor mai exista vize.
- Știu ce înseamnă, da! Este o mare comunitate de români în America. O să fim ca acasă și va fi un atu important pentru echipa noastră. Așteptările sunt foarte mari și băieții trebuie să facă tot posibilul să califice echipa națională.
„Fotbalul este cel mai bun ambasador și nu există politician mai bun și mai frumos decât sportul în general”
- Ați avut 50.000 de oameni la meciul vostru de retragere pe Arena Națională. Dar spuneai la un moment dat că ți-a părut rău că n-ai avut propriul tău meci de retragere.
- Cred că ăsta a fost meciul de retragere. A fost un fel de retragere a multor jucători. Pentru că nu numai eu meritam. Merita și Dorinel Munteanu, care deține recordul de prezențe. Merita și Ilie Dumitrescu, care a fost un jucător extraordinar. Dar, da, și eu meritam! M-am gândit să mi-l fac, dar niciodată nu am reușit să le pun la capăt.
- Oricum, rămâne un moment impresionant pentru voi.
- Am plâns! Foarte mulți coechipieri au plâns. A fost ceva unic! Am bătut și audiența Arenei Naționale! A fost meciul de retragere al acestor oameni extraordinari care mi-au dat posibilitatea să devin golgheter la Campionatul Mondial.
- Corect, da...
- Și îmi place ce zice Arrigo Sacchi. Este un joc colectiv și jucătorul individual trebuie să facă în așa fel încât să câștige. Echipa să joace pentru acel jucător de mare calitate, care ar fi Baggio sau Totti. Dar ceea ce te face mare este echipa. Pe mine, Didi Prodan, Belodedici, Mihali m-au făcut mare. Gică Hagi prin pasele lui geniale. Deci ăsta este un premiu nu numai al meu! E adevărat, îl iau eu, dar nu uit că în spatele acestui trofeu este munca băieților.
- Ultima întrebare e ce-și dorește Florin Răducioiu în 2025, atunci când va împlini 55 de ani?
- Să fim cu adevărat sănătoși, să avem încă mulți ani de acum înainte, pentru că este cel mai de preț, sănătate! Aș dori ca echipa națională să se califice la Campionatul Mondial. Fotbalul este cel mai bun ambasador și nu există politician mai bun și mai frumos decât sportul în general. Prin Simona Halep, prin Nadia... Să se vorbească de România e cel mai frumos. Îmi doresc să fie un an mult mai bun, ca românii trăiască mult mai bine pentru că întotdeauna vrem să fie mai bine. Să avem pace, libertate, democrație, lucruri care care ni le dorim. Foarte mulți oameni au luptat pentru asemenea lucruri importante. Și pentru că sunt implicat în multe proiecte în televiziune cu Antena 1, eu fac parte din această echipă și sunt foarte mândru că îmi dau posibilitatea să să fiu din nou la nivel mondial. Sărbători fericite tuturor, să aveți numai pace și să ne vedem cu bine!
{{text}}