Unul dintre pionierii fotbalului românesc a fost olandezul Jacob Koppes - românii l-au botezat câteodată cu neaoșul „Jean” - , cel care și-a creat un nume și o avere în țara noastră, dar, forțat de împrejurări, s-a întors în țara lui natală la senectute, după o serie de întâmplări desprinse dintr-un scenariu de film.
Securitatea l-a chinuit și l-a trimis după gratii pe bătrânul Jacob Koppes pentru a o șantaja pe fiica acestuia, Martha, să se transforme în informatoare. Lucrurile au luat însă o întorsătură incredibilă.
Iată povestea „evadării” lui Jacob Koppes din spatele Cortinei de Fier spusă în excelenta carte intitulată „Cei pe care i-am uitat. Represiunea comunistă la Ploiești (1948 – 1953)”, scrisă de istoricul Lucian Vasile.
Un aventurier olandez care și-a clădit o avere în România
Povestea lui Jacob Koppes, una în care se întretaie mai multe planuri - spiritul aventurier, fotbalul, afacerile, războiul, comunismul, Securitatea și evadarea din România comunistă - este una excepțională.
Jacob Koppes s-a născut la 15 august 1874, în orășelul Hoogwoud, o localitate din nordul Olandei, care acum are puțin peste 3.500 de locuitori.
În jurul celei de-a 20-a aniversări, Jacob Koppes era unul dintre aventurierii vest-europeni care au venit în România cu gândul de a-și face un nume și o situație.
În august 1894, Koppes a ajuns la Mahmudia, în județul Tulcea, unde a lucrat la îndiguirea Deltei Dunării. N-a stat mult, doar cât a ținut contractul.
Peste alți șapte ani, în 1901, i s-a oferit șansa de a se reîntoarce în România. Și n-a spus nu.
N-a mai ajuns în Delta Dunării, ci aproape de Valea Prahovei, la Țintea (azi parte componentă a orașului Băicoi), unde era în plină expansiune industria petrolieră. După ce și-a pus afacerea pe picioare, Koppes n-a mai stat la Țintea, unde nu putea vedea nimic altceva decât niște sonde, ci s-a mutat la Ploiești.
United Ploiești, prima campioană din afara Bucureștiului
Odată ajuns la Ploiești, Jacob Koppes i-a ajutat pe „republicani” să înțeleagă un joc – fotbalul - care captase deja Europa civilizată și care făcea primii muguri și în România.
La începutul secolului trecut – mai precis în 1908, chiar după spusele olandezului, deși mai sunt surse care indică și anii 1904 sau 1906 -, Jacob Koppes a înființat gruparea United Ploiești, formată din olandezi și englezi care lucrau la rafinăriile din oraș. La început, United a jucat doar amicale, din când în când.
Apoi, s-a înscris în competițiile care ulterior aveau să fie „vopsite” drept primele campionate ale României.
United Ploiești a câștigat atât trofeul „Alexandru Bellio”, cât și trofeul „Hans Herzog”. Astfel că, după succesele celor de la Olimpia București din 1910 și 1911, în 1912 United Ploiești a fost „campioana” României. A fost primul titlu câștigat de o echipă din afara Bucureștiului.
Cândva, nu e clar exact când, Jacob Koppes a transformat United în „Prahova” Ploiești. Vechile materiale promoționale ale clubului „Prahova” indicau anul nașterii 1911. În presa de acum aproape 90 de ani, Koppes povestea cum a transformat „United” în „Prahova”.
În Gazeta Sporturilor din 30 mai 1942, în articolul „Aniversarea «Pericolului Galben» Prahova şi-a sărbătorit 31 ani de existenţă şi de bogată activitate poli-sportivă” se scria despre cuvântarea „patronului”. „D-l preşedinte J . Koppes, deschizând ședința, a spus: sunt 31 ani de când ne numim «Prahova» (n.r. - anul înființării ar fi 1911), în plus 3 ani înainte când am activat sub numele de «Uneitet (n.r. - United) Atletic Club» și acest spațiu de timp ne-a oferit zile frumoase”.
În Gazeta Sporturilor din 7 august 1943 se vorbea din nou despre aniversarea celor de la „Prahova”, care împlineau 32 de ani de existență. Din nou, anul tranformării din „United” în „Prahova” rezultă a fi 1911. Dar United a luat titlul sub acest nume în 1912.
Indiferent când, cert este că la un moment dat „United” a devenit „Prahova”. Iar sub acest nume, clubul supranumit și „Pericolul Galben” s-a încoronat din nou campion al țării în 1916, în ultimul sezon oficial dinaintea pauzei forțate cauzate de Primul Război Mondial.
Aproape de faliment în timpul crizei economice
După prima conflagrație mondială, Koppes și-a pus din nou clubul pe picioare, a construit și un prim stadion, undeva în zona Gării de Sud din Ploiești.
Jacob Koppes a continuat să susțină Prahova Ploiești, chiar dacă în timpul marii crize economice care a lovit lumea în perioada 1929 – 1933 a fost aproape de faliment cu toate afacerile sale.
A rămas la Ploiești, unde a întemeiat o familie alături de Safta, o femeie cu 16 ani mai tânără, crescută în mahalaua Sfântul Vasile din Ploiești.
Cei doi au avut trei copii, o fată, Martha (născută în 1917) și doi băieți: Petre (născut în 1919) și Jaapi (născut în 1923, la un an după ce părinții își oficializaseră relația).
El n-a renunțat nicicând la fotbal, la Prahova, pe care a condus-o până în 1936, când a lăsat clubul pe mâinile lui Jan Chițu. Dar pentru o scurtă perioadă, fiindcă olandezul va prelua din nou frâiele grupării.
A văzut Prahova în A
A venit și Al Doilea Război Mondial, iar bombardamentele asupra Ploieștiului i-au atins atât casa, cât și clădirea în care era sediul clubului Prahova.
Cum, necum, a trecut și peste aceste încercări. Și a crezut că lumea va reveni la ce a fost odată. A apucat să își vadă îndrăgita echipă Prahova Ploiești în prima divizie, în formatul cunoscut azi, în ediția 1946 – 1947, adică primul campionat după Al Doilea Război Mondial.
Formația n-a rezistat decât un sezon în primul eșalon. Iar apoi, când tentaculele noului regim au început să acapareze totul, și-a văzut clubul obligat „să se sindicalizeze” și forțat să facă o fuziune cu Concordia Ploiești.
Această „sindicalizare” era, în fapt, o depersonalizare forțată a cluburilor care nu aveau „origini sănătoase”, care fuseseră sprijinite financiar de „burghezi”. Prahova n-a scăpat.
La 75 de ani, închis la Văcărești
Jacob Koppes a înțeles că nu mai era locul lui într-o țară în care se instaura cu forța regimul represiv comunist. Și care se pregătea să pună mâna pe toate fabricile, uzinele și afacerile private.
Pe 31 mai 1947, Jacob Koppes a făcut primele diligențe pe lângă Legația Franceză de la București pentru o viză de ieșire din țară. Însă autoritățile române i-au spus un „NU” categoric.
Pușcăriile erau înțesate cu dușmanii noului regim instaurat cu forța. Pe 30 decembrie 1947, Regele Mihai a abdicat forțat, iar monarhia a fost înlocuită cu o republică populară sugrumată de comunismul feroce impus de la Moscova.
Pe 11 iunie 1948, a început „naționalizarea”. Koppes, care avea deja 74 de ani, și-a văzut toate afacerile și averea luate cu forța de comuniști.
Mai mult, în urma unui simulacru de proces, bătrânul Koppes, care se apropia de venerabila vârstă de 75 de ani, s-a văzut trimis la închisoarea Văcărești, unde a fost încarcerat 7 luni.
În mod surprinzător, Jaapi Koppes, fiul lui cel mic, a primit în februarie 1949 permisiunea de a pleca din țară. El a ajuns un medic vestit, care a lucrat la Haga și în Hong Kong.
Întors de pe aeroport
Perseverent, Jacob Koppes a făcut și el o cerere de viză, care, surprinzător, de data aceasta i-a fost aprobată. Și-a strâns repede puținele lucruri pe care le mai avea și s-a îndreptat spre Aeroporul Băneasa, cu gândul că va scăpa, în sfârșit, dintr-o țară devenită o mare pușcărie.
Pe 8 octombrie 1949, Jacob Koppes a mers la Aeroportul Băneasa, iar destinația lui era Olanda natală. Pe aeroport, Koppes a fost oprit de câțiva securiști, care i-au spus că are o obligație financiară către statul român și că nu poate părăsi țara înainte să stingă această „datorie” închipuită.
Koppes nu mai avea bani, nu mai avea afaceri. Avea însă o datorie pe care nu avea cu ce s-o achite.
Ce interes mai avea oare țara din a-l bloca pe un bătrân olandez care voia să trăiască liniștit în țara lui natală? Miza era în altă parte.
Cum a vrut Securitatea s-o șantajeze pe fata bătrânului Koppes
Jacob Koppes în persoană nu mai era o miză. În schimb, fata lui, Martha Koppes, născută pe 25 mai 1917, da. Aceasta era o tânără frumoasă și educată. În 1941, ea s-a căsătorit cu Ion T. Popa, un înalt funcționar de la fabrica de cauciucuri Banloc.
La puțin timp, Ion T. Popa a primit eticheta de „legionar” și și-a pierdut serviciul bine plătit. Martha Koppes s-a angajat atunci ca secretară la Legația Olandei de la București.
Aici a intervenit interesul Securității, care a vrut s-o transforme într-o „sursă” din cadrul Legației Olandei de la București.
Strânsă cu ușa din două părți, cu tatăl captiv într-o lume în care nu mai voia sub nicio formă să mai stea și cu soțul amenințat cu închisoarea, Martha trebuia să cedeze!
Cum a negociat Martha eliberarea părinților ei
Planul de racolare al Marthei Koppes a fost pus la cale de Securitate pe 7 octombrie 1949, cu o zi înainte ca Jacob Koppes să fie întors de pe Aeroportul Băneasa.
Pe 26 octombrie, Martha Koppes a fost „vizitată” de doi securiști în apartamentul din strada Moraviei, din București. Ea a refuzat atunci să semneze un angajament cu Securitatea și să devină „turnătoare”, motivând că nu știe multe lucruri din cadrul Legației Olandei, fiindcă era angajată de puțină vreme.
Martha a spus că se grăbea la muncă și au stabilit o nouă întrevedere pentru ziua de 3 noiembrie 1949.
A „evadat” la fix un an de la prima tentativă
La noul termen al „negocierilor”, Martha i-a surprins pe securiștii care încercau s-o transforme într-o informatoare, cerând să-i fie șterse presupusele datorii ale bătrânului tată și să-i fie aprobată plecarea în Olanda. Mai mult, a cerut o viză de Olanda și pentru ea, susținând că este atașată de țara de origine a tătălui ei, unde și ea a studiat un an.
S-a stabilit o nouă întâlnire, pe 8 noiembrie 1949. La a treia întâlnire, ea și-a arătat disponibilitatea de a colabora cu Securitatea, dar a insistat asupra urgentării „dezlegării” tatălui ei. Totul, în schimbul unui „angajament verbal”. Nimic scris!
La 28 august 1950, Jacob Koppes a făcut o nouă cerere de plecare definitivă din țară, care a fost aprobată foarte rapid, după ce Securitatea propusese ștergerea „datoriilor” fictive ale fostului industriaș. Martha mai putea fi constrânsă și cu dosarul soțului ei.
Pe 7 octombrie 1950, la fix un an de la precedenta tentativă, Jacob Koppes și soția lui Safta s-au îndreptat din nou spre Aeroportul Băneasa. De data aceasta au plecat!
„Este ostilă și dușmănoasă față de regimul din țara noastră!”
Abia atunci cei de la Securitate s-au prins că Martha s-a folosit de ei, nu invers. Și a refuzat să dea „note informative”.
Într-un raport al Securității scrie că „în cadrul legăturii pe care Martha Popa o are cu organele noastre, a dovedit că este ostilă și dușmănoasă față de regimul din țara noastră”.
După ce și-a salvat părinții, ea se pare că le-a dezvăluit celor de la Legația Olandei presiunile la care fusese supusă spre a deveni informatoare. Iar în februarie 1951, Legația Olandei a anunțat autoritățile de la București că vrea s-o transfere pe Martha Popa (fostă Koppes) la sediul de la Budapesta.
După multe alte presiuni, tergiversări, amenințări, Martha Koppes a reușit să se elibereze din „raiul comunist” pe 20 august 1953. A divorțat de Ion T. Popa și a rupt aproape orice legătură cu țara.
Ea a ajuns în Olanda, a lucrat în diplomație și și-a îngrijit părinții la bătrânețe. Safta, mama ei, a murit în 1957, iar Jacob Koppes a încetat din viață în 1965, la aproape 91 de ani! În ultimii 15 ani, olandezul care a pus bazele primelor cluburi din Ploiești a trăit liniștit în Olanda natală.
{{text}}