Ana Maria Brânză (40 de ani) și-a încheiat cariera în 2021, după Jocurile Olimpice de la Tokyo, unde a cucerit argintul în proba individuală de spadă, după o carieră în care a câștigat aproape tot ce se poate câștiga.
Fosta sportivă a discutat cu GSP.ro despre viața de după scrimă, despre momentele cele mai importante ale unei lungi activități pe planșă, despre persoanele care i-au marcat existența sportivă și despre fricile din sala de concurs.
Ana-Maria Brânză, care în prezent este consilier al președintelui COSR, Mihai Covaliu, a venit la interviu cu transportul în comun. A fost doar un popas în drumurile și proiectele ei actuale - urma să ajungă apoi să pună voce pe cartea pe care a lansat-o cu succes acum câțiva ani, „Fetița cu masca de argint”, pentru a o transforma într-un audiobook.
Ana-Maria Brânză: „Viața mea nu mai seamănă cu nimic din ce știam”
- Ana, bine ai venit la noi! Te-ai retras de la cel mai înalt nivel din scrimă în anul 2021, după ce ai venit de la Tokyo cu argintul olimpic. În ce fel e diferită viața ta acum față de atunci când erai în activitate?
- Bună, Oana, îți mulțumesc înainte toate pentru invitație! Viața mea nu mai seamănă cu nimic din tot ceea ce știam, din tot ceea ce cunoșteam, nu mai e deloc previzibilă. Gândește-te că dintr-un regim strict, cu două antrenamente pe zi, cantonamente interminabile, deplasări și călătorii în jurul lumii, m-am trezit așa dintr-o dată, deși am luat singură decizia de a mă retrage în cunoștință de cauză. Nu mi-am mai dorit să fiu acolo, dar, la o perioadă destul de scurtă după ce m-am retras, am resimțit impact foarte, foarte puternic pe care l-a avut asupra mea această decizie. Deși aparent aveam tot ceea ce și-ar fi dorit cineva, mă simțeam pe zi ce trece mai goală, nu-mi vedeam sensul, nu-mi vedeam rostul.
- A fost mai greu decât de așteptai…
- Aveam deja un job, intrasem în echipa Comitetului Olimpic și și Sportiv Român, mergeam la la birou, îmi dădeam silința, învățam, pentru că acesta a fost și motivul pentru care am acceptat această ofertă. Îmi doream să învăț și era locul ideal unde puteam să mă formez, de fapt să cunosc ceea ce înseamnă administrația sportive. Participam la toate evenimentele posibile și imposibile, avem o viață plină, dar cu toate acestea mi-a fost foarte greu și perioada de tranziție pentru mine a fost a fost foarte solicitantă. Și am făcut o greșeală enormă fix în acea perioadă. Pentru că în momentul în care am renunțat la scrimă, în momentul în care mi-am încheiat cariera, am renunțat la sport de fapt, inclusiv la mișcare.
- A fost ca o despărțire totală.
- Timp de un an după retragere, nu cred că am făcut o genuflexiune și nici n-am alergat nici 100 metri după tramvai. Și asta a fost prima și cea mai mare greșeală pe care am pe care am făcut-o ulterior. M-am reîntors către mișcare și acum aș putea să spun că zilele mele, da, nu seamănă una cu cealaltă. Trăiesc în continuare emoția competițiilor, dar pentru alți sportive, și nu doar pentru cei de la scrimă. Sunt în acest proces de de învățare, mă cunosc pe mine, cunosc lumea pentru că arată diferit față de cum îți imaginezi atunci când ești între, cu ghilimelele de rigoare, „patru pereți”. Mă refer la sala de sport, pentru că sunt foarte mulți sportivi care se confruntă cu aceste lucruri, pentru că ai reperele tale, ai zona ta de confort, până la urmă, și mâna aceea de oameni care sunt acolo pentru tine. Atunci când acest glob de cristal se sparge, te trezești singur într-o societate în care tu trebuie să-ți găsești locul și trebuie să depui efort, dar nu genul de efort pe care l-ai depus ani întregi.
- Ci un alt fel de efort, cu care nu erai obișnuită. Exact asta voiam să te întreb: ce anume ai simțit exact după retragere, dacă a fost depresie, dacă a fost eliberare, dacă a fost căutare.
- Am simțit eliberare fix în momentul în care am decis. Eram chiar la o competiție în Dubai, ultima competiție oficială la care am participat, de altfel. Atunci a fost momentul, nu știam înainte de deplasarea în Dubai, nu știam c-o să mă retrag. Iar în dimineața respectivă, când m-am trezit, mi-am dat seama că tot ce am, tot ce-mi adusese bucuria atâția ani, a devenit brusc greu și am zis OK, e clar. Asta este ziua în care voi încheia acest capitol. E momentul în care m-am întors acasă, n-am conștientizat neapărat, n-am simțit niciun fel de eliberare, era un amalgam de senzații, de sentimente, nu-mi dădeam seama exact. Și atunci am început să caut. Dar nu știam de unde să încep căutările. Absolut toți oamenii din jurul meu îmi spuneau: „Caută ceva ce-ți place!” și eu încercam să le explic: „Oameni buni, nu știu ce-mi place!”
3 medalii olimpiceare în palmares Ana Maria Brânză - aur cu echipa în 2016, la Rio de Janeiro, alături de Simona Pop, Simona Gherman și Loredana Dinu, și două de argint la individual, la Beijing 2008 și Tokyo 2021
- Și totuși, unde ai găsit punctul de plecare?
- Timp de 27 de ani mi-a plăcut acest sport căruia i-am oferit tot timpul meu și care mi-a oferit atâtea satisfacții. Eu nu știu ce să fac: să pictez - nu-s talentată. Am încercat treaba asta, ce puteam să fac? Să mă apuc de cântat, de dansat? N-am nicio șansă și, efectiv, nu-mi dădeam seama de unde trebuie să să încep. Cred că am fost la un pas de depresie în cel mai sincer sens și atunci a fost momentul în care mi-am dat seama că nu mă pot ajuta singură. Primul lucru a fost să merg, să cer ajutor, să vorbesc cu cineva. Iar salvarea mea a venit din partea Federației Române Ecvestre, cu care n-avusesem absolut nicio nicio legătură până atunci. Dar cumva cred că întâlnirea noastră a venit într-un punct critic pentru mine.
- De ce spui asta?
- Ei aveau o campanie atunci de promovare a hipoterapiei, terapia cu cai, cu rezultate extraordinare pentru ceea ce înseamnă diagnostic în zona spectrului autist, dar și pentru adulții cu probleme de anxietate, depresie. Iar eu chiar în zona aceea eram, nu vedeam sensul, nu înțelegeam care mai e scopul meu, știam că n-o să mai performez niciodată la nivelul în care am performat în scrimă, dar încotro mă îndreptam? OK, merg la job, îmi fac treaba, dar nu simt nimic. Și atunci am acceptat această provocare. Deși până la momentul respectiv cea mai mare apropiere între mine și un cal a fost un selfie făcut cu un cal în spatele meu, în boxa lui, la trei metri distanță și cu un gard între noi. Mi-era frică totuși, e un animal de câteva sute de kilograme.
- Dar v-ați apropiat…
- Provocarea era ca eu, împreună cu Silvia Stroescu, fosta gimnastă, să învățăm să ne ținem atât de bine în șa încât să intrăm în manej în deschiderea Campionatului Balcanic de sărituri peste obstacole. Aveam o lună la dispoziție să facem treaba asta și iată că mi-am găsit scopul! Mi-am găsit obiectivul, mi-am regăsit rutina. Da, mergeam la antrenamente, eram implicată în ceva, știi, brusc aveam un sens. A fost o experiență extraordinară, să știi! N-am crezut vreodată c-o să reușesc. Ne-am antrenat, am intrat în manej, totul a fost perfect. Și mi-am dat seama că, practic, această experiență m-a scuturat, dacă vrei, de toate emoțiile negative. Și atunci, după aceea, m-am reîntors la sport, la mișcare, de fapt.
- Te-ai întors la viață!
- Și mi-am dat seama că acum, da, într-adevăr, am libertatea de a încerca toate sporturile pe care, cât timp am făcut scrimă, nu aveam cum să le încerc, cum să le practic, pentru că existau riscuri de de accidentare. Și, cumva, prin prisma acestei campanii am reușit să mă pun pe picioare. A fost o experiență extrem de autentică pentru mine. Și așa am reușit, ușor-ușor, să-mi construiesc acest nou drum. De la vârsta de 11 ani, când am intrat în sala de scrimă, am construit cărămidă cu cărămidă pe acel drum al performanței în sportul respectiv, dar, mai departe de asta, oricât de implicată aș fi fost în alte proiecte sau campanii, nu știam exact care mi-e rostul.
- Ai trecut direct la birou. Unii ar spune că e mai ușor așa decât pe planșă.
- Nu e, pentru că la început nu cunoști teritoriul. Cel puțin în sala de scrimă sau în competiție, dacă greșeam, știam automat: „OK, am greșit. Știu ce trebuie să îmbunătățesc, știu unde trebuie să lucrez”. Aveam antrenorul aici. Te trezești pe un scaun? Da, e mult mai confortabil, recunosc. Efortul fizic nu este același, dar te trezești cu multe hârtii în față. Chiar glumeam la un moment dat, cu primul document pe care l-au semnat superiorii mei - am spus c-o să-l pun lângă diplomele olimpice. Atât de important a fost pentru intrarea într-o altă viață. Aceste provocări mă țin în continuare activă, pentru că am ocazia să participi la evenimente, să mă implic în proiectele de educație olimpică, să fiu aproape de sport. Până la urmă, asta am făcut toată viața și asta îmi doresc să fac în continuare.
- Ai trei medalii olimpice, șapte medalii mondiale și 12 medalii la Campionate Europene. O sumedenie de trofee la etapele de Cupă Mondială sau Grand-Prix-uri. Ai fost și numărul unu mondial la spadă feminin. Ai simțit totuși că-ți lipsește ceva? Ai vrut să atingi ceva ce nu ai atins în cariera ta bogată?
- Mulți ar spune că uite, n-am titlu mondial la individual, n-am titlu olimpic la individual, deși am fost în două finale olimpice. Dar eu consider că scrima m-a recompensat mult peste ce credeam eu vreodată că pot să primesc sau ce am meritat. Tocmai de aceea, nu, nu simt că mai era ceva de atins. Uite, eu am avut o problemă cu cuvântul „trebuie”. Noi trebuia să aducem medalii ca să obținem finanțare pentru următoarele competiții și așa mai departe. Acest „trebuie”. Mi-a fost prieten și dușman, în egală măsură. La Tokyo, de exemplu, a fost și ultima competiție majoră pentru mine. Am zis OK, nu mai TREBUIE. Vreau să văd dacă pot să fac chestia asta pentru mine. Nu m-a mai interesat nici validarea, nici confirmarea, nici nimic altceva.
- Nu mai aveai ce să demonstrezi.
- Aveam deja o vârstă înaintată. Atât de înaintată încât săptămânal cineva mă întreba: „Dar de ce te mai chinui? De ce te mai duci acolo?” Și mi se pare atât de deplasată întrebarea aceasta la care nu ai cum să dai un răspuns. Și atunci mi-am dat seama că ajungi și tu să te întrebi: „Măi, dar de ce mai merg acolo? Dacă toată lumea ajunge să mă întrebe, știi, adică clar, e ceva greșit la mine”. Nu, nu era nimic greșit la mine. Voiam doar să văd dacă sunt în stare să fac ceva pentru mine. Uite, vreau să merg la Tokyo, da, și să văd dacă pot să performez. Tocmai de aceea nu am fost supărată că am pierdut finala aceea, mai ales că am pierdut pe o chestie prostească. Nici începătorii nu fac greșeli de genul acela, dar așa trebuia să fie.
- Mai greu a fost în 2008…
- Evident că am fost mult mai mâhnită că n-am reușit să-i fac față, în finala olimpică din 2008, Brittei Heidemann. La Tokyo însă aveam alt mindset. Pentru mine sportul a fost întotdeauna un spectacol. Tocmai de aceea cumva mi-a plăcut mai mult proba individuală în scrimă, pentru că acolo puteam să-mi asum singură riscuri. Când era vorba despre echipă, aveam alte responsabilități. Și atunci nu-mi permiteam să ies din plan, pe când la individual puteam să-mi bat, cu ghilimelele de rigoare, joc de șansa mea cum știam eu mai bine. Iar la Tokyo mi-am promis că nu o să greșesc. Nu o să mă grăbesc, nu mă mai interesează spectacolul. Oricum, în fața cui spectacol? Că erau doar antrenorii și sportivii.
- Era în mijlocul pandemiei.
- Exact. Mi-am calculat fiecare pas și asta îmi spuneam înainte de fiecare asalt: „Să nu greșești, forțează adversara să să greșească înaintea ta”. A fost o experiență foarte interesantă pentru mine, inclusiv faptul că am reușit să mă întorc cu o nouă medalie, fie ea și de argint. Am spus și atunci știi, repet și acum. Diferența dintre 2008 și 2021 este faptul că n-au mai fost multe titluri în presă care să fi spus: „Ana Maria Brânza a pierdut medalia de aur”.
- Ci „Ana Maria Brânză a câștigat medalia de argint”. Aprope de antrenori, ce mai face domnul Dan Podeanu?
- Domnul Podeanu este bine. Este la Craiova. Din păcate, ultimii ani din carieră doar m-a supervizat, dacă vrei, de la distanță. O problemă medicală nu i-a mai permis să mă însoțească, dar, indiferent cu ce antrenor am lucrat, dânsul a fost întotdeauna alături de mine, indiferent pe ce continent concuram. Întotdeauna avea o vorbă bună și o analiză înainte de meci și după meci, aveam mereu mesaje de la dânsul. Am spus-o și o s-o repet: Ana Maria Brânză n-ar fi ajuns niciodată sportivul care a fost dacă nu ar fi existat Dan Podeanu, fără doar și poate el este creatorul sportivului Ana Maria Brânză. Și sper să ne lase această moștenire. Uite, acum spun și public – domnul Podeanu are niște lucruri de scris, de împărtășit.
- Ca niște memorii…
- Da, toate informațiile despre cum a reușit dânsul să creeze această generație, pentru că nu este vorba doar de mine, este vorba de toată generația noastră care a performat la cel mai înalt nivel și a avut mereu un cuvânt de spus. Și noi avem acestă acest pariu al nostru. La un moment dat, trebuie să lăsăm această moștenire mai departe, pentru că tot domnul Podeanu ne-a dat o lecție importantă, chiar în momentul retragerii dânsului. L-am întrebat: „Domn’ profesor, ați câștigat tot ce era de câștigat. Ce v-ați fi dorit mai mult de atât?” Mi-a spus: „Doar timp”. Nu am înțeles și am insistat: „Timp pentru ce?” „Mai am atâtea de învățat despre scrimă!” Aviz antrenorilor din generația mea care poate nu știu că procesul ăsta de educație continuă. Întotdeauna mai avem ceva de învățat sau ceva de făcut mai bine.
- Mereu ai spus că tu, pe planșă, priveai lucrurile ca pe un joc. Acest joc de pe planșă, în ce fel te ajutat să te maturizezi?
- Cine a zis că m-am maturizat? (râde) Să știi că pentru mine joaca este esențială. Și cu tristețe spun faptul că noi, adulții, da, ne luăm cu viața și uităm că joaca și jocurile sunt esențiale la orice vârstă. Și mă bucur că am încă ocazia să merg să-i întâlnesc pe cei mici. Da, merg în școli, în grădiniță, în licee, povestesc cu cu copiii și îmi dau seama, deși nu sunt părinte, că avem atâtea de învățat de la ei. De câte ori pe planșa de scrimă s-a urcat Brânzica, fetița cu masca tricoloră, și s-a jucat acolo, în văzul lumii, toate lucrurile au fost foarte OK. În momentul în care s-a urcat adultul responsabil care trebuia să ia medalie, de multe ori lucrurile n-au ieșit și acest lucru mi l-a confirmat chiar psihologul lotului național.
- Poate că așa se întâmplă uneori, când vrei să fii cine nu ești.
- A fost o lecție foarte importantă pentru mine chiar înainte de Jocurile Olimpice de la Rio din 2016, când aveam senzația că am nevoie așa, de niște instrumente foarte sofisticate și de niște sfaturi și de o strategie specială și mi-a spus: „Nu, doar mergi acolo și bucură-te!” Am fost foarte revoltată și n-am înțeles mesajul. Și a venit momentul în care eram într-un punct critic, chiar în sferturile de finală ale concursului olimpic, și cumva soarta meciului pe echipe ținea de mine. Atunci mi-am dat seama că da, asta era. Fusese greșeala mea, urcasem pe planșă acel adult care voia să salveze planeta, dar am reușit într-un timp scurt, bineînțeles, tot prin antrenament, să trec pe modul joacă și așa am reușit să ne calificăm în semifinale și mai departe să scriem efectiv o pagină de istorie și cel mai frumos final pentru generația noastră.
- Scrima nu e un sport foarte popular, pentru că lumea nu înțelege foarte bine regulile. Tocmai de aceea vreau să te întreb câteva lucruri care să facă puțin lumina în acest sport. De exemplu, de la scrimă ai vreodată vânătăi?
- Ai vânătăi, pentru că lovești, uneori se întâmplă să mai greșești distanța. Se întâmplă tot felul de mici accidente. Există acest risc de vânătăi, dar e cam singura problrmă. Scrima este un sport sigur, trebuie să spunem acest aspect. Echipamentele au ajuns să fie atât de dezvoltate încât nu mai există riscul de accidentare. Practic a fost eliminat. Dacă ne raportăm la echipamente, primul lucru pe care un copil îl învață că intră în sala de scrimă este că nu îndreaptă vârful armei niciodată spre cineva care nu poartă mască. Dacă ținem cont de aceste lucruri, nu pot apărea aceste vânătăi. Pe care noi, vei din generația noastră, oricum le aveam de la sărit garduri și jucat în fața blocului.
17 aniavea Ana Maria Brânză când a cucerit prima medalie la seniori - bronz mondial -, deși era încă junioară
„Am adormit la concert Metalica, live pe stadion”
- Văd foarte mulți dintre sportivii mai mici de vârstă. Mai toți se concentrează înaintea concursului cu căștile în urechi. Tu, de exemplu, aveai o melodie preferată înainte de concurs care să te motiveze, care să te îmbărbăteze, care să te însuflețească?
- Și din punctul acesta de vedere nu am fost o sportivă tipică. Bine, eu am și o problemă cu muzica. Eu o aud, nu o ascult, n-am un cântăreț favorit, n-am o formație favorită. Am adormit la concert la Metalica, live pe stadion. Adică eu am niște recorduri în sensul ăsta... Tocmai de aceea, da, mă uitam la adversarele mele și atunci toate ascultau muzică. Eu îmi studiam caietul de competiții și antrenamente. Eram această ciudățenie în sala de de scrimă, pentru că nu mi-a plăcut niciodată analiza video, de exemplu. N-am înțeles de ce trebuie să mă uit la acea mișcare de 10 ori, mă uitam la orice altceva. Dar întotdeauna îmi luam notițe, ce făceam eu bine, ce făcea adversara. În pauză, la competiții efectiv îmi analizam adversarele. Pentru mine ăsta era timpul petrecut înainte de asalt, fiecare sportivă, fiecare adversar avea o fișă și o analizam. Nu mai aveam timp și de muzică. Și, oricum, eu aveam o groază de treabă să mă cert cu mine, să-mi aduc aminte de anumite aspecte, să mă înrăiesc, dacă vrei, să-mi aduc eu aminte că s-a întâmplat ceva anume cu adversarea respectivă. Nu contează că trecuseră 20 de ani de-atunci, dar trebuia cumva să mă motivez.
- Ai avut o astfel de adversară? Exista totuși cineva cu care-ți era incomod să tragi?
- Da, au fost foarte multe, din mai multe generații. În 20 de ani de carieră trec câteva generații pentru tine. La un moment dat o sportivă din Olanda, deși Olanda, cel puțin în proba noastră, nu avea neapărat vreo mare tradiție. Sonja Tol era „nășica” noastră, așa o botezaserăm noi. Eram la început, diferența de vârstă dintre noi era destul de mare și deja devenise o problemă. Numai pronunțându-i numele, noi ne panicam, ne speriam. După ce am trecut de Sonia, când ea s-a retras, am suferit mult timp de complexul asiatic. Eu dacă știam că urmează Coreea, nu conta că fata respectivă e clasată pe locul 999 sau e la prima ei competiție. Mi-e dacă îmi spuneai că e din Coreea, deja aveam un handicap. Chiar glumeam cu mama mea, care la un moment dat a început să urmărească seriale coreene. Zicea că încearcă ea să le înțeleagă, pentru mine.
- Pentru tine, este vreo țară surprinzătoare în domeniul scrimei în general și în domeniul spadei în particular? E cineva care vine repede din urmă?
- Nu pot să spun neapărat acest lucru. Cel puțin la cadeți și juniori lucrurile nu sunt niciodată sigure. Scara de valori nu e foarte bine definită. Transferul se face cândva după Jocurile Olimpice. Deocamdată nu au trecut atât de multe competiții încât să zici OK, e surprinzător. Și noi avem o vorbă, spada este rotundă, știi? Atunci nu mai poți să spui că există o țară care domină competițiile cu autoritate. Nici măcar Italia, Franța, țările cu tradiție, nu. Pentru că poate să-ți vină Tunisia cu medalie la Jocurile Olimpice, la Campionatele Mondiale și așa mai departe. Sau Georgia, de exemplu. Pentru că acei sportivi se antrenează în centre din Germania din Franța și așa mai departe. Astfel nu poți să mai știi de unde vine medalia.
- Se poate întâmpla aproape orice.
- Da. Uite medalia de aur din proba de spadă feminin individual, la Paris, a fost câștigată de Vivian Kong din Hong Kong, antrenată de românul Octavian Zidaru, fostul meu antrenor. Chiar dacă vine din Hong Kong, o țară fără tradiție, noi știam ce poate Vivian, care e adevăratul ei potential. Chiar mă bucur că a ajuns să-și îndeplinească acest vis și bineînțeles, pentru domnul Zidaru odată cu ea. De asta spun, scara de de valori nu este atât de bine definită și tocmai de aceea fiecare își poate face loc. Fiecare are o șansă și ar face bine să să profite de de ea.
- Șansele României în acest moment sunt niște fete și niște băieți talentați, cam pe la toate armele în momentul actual. Totuși, care e acea chestie minusculă care nu face trecerea de la cadeți și juniori la seniori, cel puțin în ceea ce ne privește?
- La Federația Română de Scrimă schimbul de generații s-a făcut întotdeauna mai târziu. Și atunci, da, a fost această surpriză să n-ai nicio echipă calificată la Jocurile Olimpice de la Paris. Ba chiar era să bifăm un contrarecord, să nu avem niciun reprezentant, însă Mălina Călugăreanu a reușit să se califice și să salveze situația. Este adevărat, în zona de seniori nu stăm bine în acest moment. Nu avem echipe, mai ales dacă ne raportăm la istoria recentă. Schimbul de generații s-a făcut mai târziu și atunci e normal să mai dureze puțin până să se omogenizeze loturile. Și marile puteri din scrimă au trecut prin asta. În schimb, trebuie să recunoaștem foarte bine că stăm extraordinar la cadeți, juniori, inclusiv tineret, cu record de număr de medalii în ultimii ani, la campionate europene și mondiale, chiar și acum (n. r. interviul s-a desfășurat în timpul disputării Campionatelor Europene pentru cadeți și junior de la Antalya 2005, unde România a cucerit în total cinci medalii). Fără să minimalizez rezultatele celorlalți, mă bucur enorm pentru Natalia Constantin, medaliată cu bronz la spadă cadete, care a fost descoperită și inițiată în scrimă de Radu Szilagyi, primul meu antrenor. Pentru mine e cu atât mai mai emoționant acest lucru. Pe lângă faptul că spada feminină este din nou pe podium. Aceste medalii spun mult despre potențialul acestor copii. Dar, în continuare – și asta nu se întâmplă doar în scrimă - trecerea de la junior la seniori este o mare problemă.
- Este o problemă și în mintea părinților?
- Este o mare problemă. Pentru că, trebuie să recunoaștem, sportul juvenil încă stă agățat de buzunarul părintelui. Da, sunt puține competițiile la care toate cheltuielile sunt suportate de cluburi sau sau federație. Mai departe de asta, părintele vine și spune: „OK, te-ai distrat. Poate că ai performat până la un anumit nivel, dar în continuare ar fi cazul să te ocupi de școală”. Sunt unii care își doresc să studieze afară, ceea ce este foarte OK. Da, asta spune că avem niște sportivi educați care își doresc mult mai mult, dar atunci lasă scrima pe planul doi și, din păcate, în sistemul nostru pare că școala și sportul de performanță se exclud. Nu este așa și nu ar trebui să fie așa. Avem, pe de altă parte, sportivi care se antrenează și studiază în Statele Unite, care au primit burse. Sportul le-a facilitat aceste burse și acum au ocazia să se antreneze acolo cu sportivi din toată lumea. Automat, nivelul lor va crește. Dar mai este și problema aceasta de vizavi de performanțe, mai ales dacă ești un junior. Am trecut prin această etapă care este foarte, foarte complicată. E și vârsta care reprezintă o problemă în sine. Toate transformările și toate schimbările prin care prin care treci. În momentul în care încep să aibă rezultate meritorii, să spunem la U17 sau U20, mulți dintre juniorii noștri încep să concureze și la seniori, unde nimeni n-are o pretenție din punctul ăsta de vedere, dar ei sunt obișnuiți să se întoarcă la juniori și să prindă acel podium.
- Da, e plasa lor de siguranță.
- Când treci la seniorat, nu mai ai acea plasă de siguranță. Începi să te sperii, să intri în panică, pentru că e foarte greu să înțelegi că desi faci același lucru, te antrenezi la fel de mult, la fel de dedicat pe planșă, faci acțiunile pe care te simți sigur. Și totuși nu mai iese. Dar ei nu iau în considerare că întâlnești alți sportivi, cu o altă experiență, altă viteză, altă forță. Tu ești doar la început de drum. Eu am avut șansa ca în momentul în care am făcut această această tranziție, domnul Podeanu să-mi explice foarte clar care sunt pașii de urmat. Țin minte că am fost foarte supărată și foarte frustrată când am purtat această discuție în care mi-a zis: „Aniță, anul ăsta vreau de la tine să capeți constanță în primii 64”.
- „Doar” primii 64?
- Dumnezeule, și mi se putea mi se părea atât de puțin! Mă antrenez de două ori pe zi, în fiecare zi. Să-mi spuneți că e performanță să intri în primii 64?
- Pe de altă parte, tu la 17 ani aveai medalie la seniori!
- Da, aia a fost o medalie cucerită așa, când nimeni nu mă băga în seamă. La 17 ani am ajuns la Campionatul Mondial de seniori și m-am clasat pe treapta a treia a podiumului pentru simplul fapt îmi făcusem datoria - câștigasem Campionatul Mondial de juniori și a fost o recompensă din partea Federației Române de Scrimă. Probabil că și-au zis: „Fata asta are ceva potențial, hai s-o trimitem acolo să aibă această experiență, pentru că nu seamănă un campionat mondial de juniori cu unul de seniori”. Ei, și am ajuns acolo, din păcate n-au existat resurse financiare ca să vină și colegele mele de echipă și antrenorul, așa că eu am plecat cu echipa de sabie masculine. Eram singură, eram a nimănui și când am văzut acea sală imensă și armele care nu funcționau cum trebuie…
„Inconștiența mă ajuta pe planșă. Habar nu aveam cu cine concurez”
- A fost o experiență neașteptată…
- Ce mai, a fost o nebunie totală! Mi-am dat seama că toată inconștiența mea mă ajuta, să știi, foarte mult pe planșă. Eu habar n-aveam cine erau doamnele cu care concuram, nu mă interesau nici numele lor, nici măcar țările din care proveneau. În „sferturi” am concurat împotriva Oksanei Ermakova din Rusia, pe care am învins-o la o tușă. După care doamna Pascu, Dumnezeu s-o odihnească a venit și m-a întrebat: „Știi pe cine ai învins?” „Nu știu, doamnă, habar n-am”, zic eu „pe o doamnă mai în vârstă din Rusia”, că atât m-a dus pe mine mintea la momentul respectiv. Era campioana mondială en-titre - după ce mi-a spus asta, doi ani eu n-am mai învins-o pe sportiva respectivă. Atunci adversarele nu mă luau în seamă pentru că în proba feminină de spadă România n-avea tradiție, chiar dacă noi deja aveam campioană olimpică la floretă, stăteam foarte bine exact la celelalte arme. Eu am venit de nicăieri, așa că, da, la juniori ești în etapa în care trebuie să capeți încredere și constanță. „Anul următor”, spunea domnul Podeanu, „vreau să capeți constanță în primii 32 și abia când vei avea constanța în primii 16”. De acolo poți să faci oricând pasul. Performanța cere timp. Din păcate, în toată agitația zilelor noastre, nu mai avem răbdare. Iar un alt antrenor de-al meu mi-a repetat asta luni întregi – domnul Mihai Popa, omul care m-a ajutat să mă calific la Jocurile Olimpice de la Tokyo. Răbdarea e arma spadasinului - mi-a rămas în minte acest lucru, deși de felul meu nu sunt deloc răbdătoare. Pe planșa de scrimă, am avut întotdeauna răbdare. Și asta ar trebui să aibă și antrenorii și juniorii noștri, mai ales în perioada aceasta de tranziție. Răbdare și să muncească la fel de consistent.
- Îți propun un joc. Ești pe o barcă, doar tu cu toate medaliile tale. Vine o furtună, barca începe să se scunfunde și trebuie să arunci din medalii. Poți să păstrezi una singură, pe care o păstrezi.
- Poate că răspunsul natural și normal pentru orice sport e cea olimpică de aur de la Rio. Dar nu! Eu aș păstra fix prima medalie importantă pe care am câștigat-o în 2001, la Gdansk, aurul Mondial la cadete. A fost începutul drumului pentru mine și a fost primul moment când am urcat în viața mea pe un podium adevărat, îmbrăcat așa în catifea, cum văzusem la televizor. A fost pentru prima dată în viața mea când am ascultat imnul României intonându-se pentru mine. Iar în momentul în care am urcat pe podium, mi-am dat seama că, într-adevăr, acum sunt cea mai bună din lume la ceea ce fac. Iar sentimentul ăla pentru mine a fost o resursă inepuizabilă de motivație. Ani la rând m-am hrănit din acel sentiment și am muncit ca să ajung din nou acolo, să mai simt asta. Pentru că nu poți să pui în cuvinte ceea ce simți pentru prima dată. Și, în afară de asta, acea medalie este cu adevărat specială pentru că are încrustată în ea o bobiță de chihlimbar, ceea ce mă leagă de amintirea bunicii mele.
- Dacă s-ar juca scrimă pe perechi, pe cine ți-ai alege ca partener sau o parteneră?
- Să știi că văzusem acum câțiva ani Elveția. Elvețienii au avut această inițiativă și s-au duelat pe patine pe gheață. Clar aș face pereche tot cu Suflețel. Simona Pop, colega mea de camera, cu care am împărțit și bune, și rele timp de ani de zile. Cred că afost singura persoană care a reușit să mă înțeleg. Chiar glumeam cu ea, la câțiva ani după ce s-a după ce s-a retras, pentru că eu n-am fost un sportiv cu care să se lucreze ușor și aveam momente în care, când nu-mi ieșea nimic, întrerupeam comunicarea cu oricine, iar ea, săraca, trebuia să se adapteze. Și am întrebat-o la un moment dat: „Suflețel, cum de m-ai suportat?” Că erau momente în care eu nu mă suportam pe mine, dar n-aveam unde să plec, n-aveam cum să fug de mine. Și a fost foarte simpatic. Simona s-a uitat la mine și, cu o sinceritate debordantă, mi-a spus: „Când vorbeai, vorbeam, când tăceai, tăceam”. Și așa am reușit să facem noi echipă bună împreună. Și cumva pe acest schelet, s-a reunit echipa pentru Rio.
- Apropo de prieteni! Când te rupi de sport și fiecare o ia pe drumul lui, cum reușești să-ți faci alți prieteni?
- La început, îți faci cunoștințe. Acesta e singurul lucru pe care aș putea să-l reproșez sportului de performanță: nu te lasă să prinzi rădăcini. Pentru mine, de exemplu, a fost complicat momentul în care m-am reîntors în București. La vârsta de 13 ani am plecat la Craiova, la Centrul Olimpic de pregătire a juniorilor. Am stat acolo 10 ani. Practic toată perioada în care îți faci prieteni, cunoști orașul. Da, eu am ratat aceste momente. Când m-am întors în București, m-am întors la pachet și cu perfectul simplu, pentru că, după 10 ani și-a pus amprenta și acomodarea aici n-a fost foarte, foarte drăguță. Am avut o bună perioadă gașca mea de la scrimă. Pentru că în copilărie se leagă acele prietenii care vor dura pentru totdeauna. Pentru mine, Craiova și oamenii de acolo au rămas aproape de sufletul meu și îi consider prieteni în continuare. Acum cunosc foarte mulți oameni, dar acele persoane pe care le pot număra pe pe degete sunt tot oamenii care mi-au fost alături și care care au vrut și sau cărora le-a făcut plăcere să stea cu Ana, nu Ana aceea cu medalii, ci Ana aceea obișnuită. Am dus această luptă interioară. Am trait senzația că toți oamenii vor să stea de vorbă cu campionul, să afle povestea campionului, iar omul e întotdeauna pe locul doi. De asta eram eu fetița de cu masca de argint. Când dispare sportivul, dacă te-ai hrănit doar cu el sau l-ai hrănit doar pe el, în momentul în care rămâi fără acea imagine, tu chiar nu mai știi cine ești. Trebuie să reușești să te echilibrezi și să te iubești, să te accepți așa cum ești. Am avut o perioadă în care a fost foarte, foarte dificil să-mi dau seama care dintre acești oameni e OK, pentru că era frumos să ieși cu Ana Maria Brânză la cafea și să fii în preajma ei. Dar mai important era Ana aceea lipsită de strălucire. Aceea care poate n-are o zi extraordinară și nu poate să aibă tot timpul zâmbetul pe buze. Pentru mine, acei oamenii au rămas în continuare acolo și sunt recunoscătoare pentru că există.
- Omul Ana din ziua de azi cât sport mai face?
- Acum? Am avut acea perioadă în care am fluctuat. Am avut perioada aceea în care a fost foarte, foarte greu, pentru că nu mai făceam deloc mișcare, calitatea somnului era un dezastru, eram efectiv un arici. Apoi am picat în cealaltă extremă, pentru că sunt omul extremelor, și am luat la rând toate sporturile. De la kaiac, la escaladă, la cross-uri, la tot ce puteam să încerc, schi nautic, adică toate poveștile în care nu m-aș fi băgat cu bună știință. Cumva am ajuns la schi. Anul trecut am urcat pentru prima dată pe pe schiuri, într-o tabără de schi adaptat pentru persoanele cu dizabilități organizate de echipa minunată de la Caiac Smile și le sunt recunoscătoare acestor oameni pentru că mulțumită lor am avut curaj să descopăr un nou sport pe care anul acesta l-am dus la alt nivel. Și da, este foarte greu să aveți ceva la 40 de ani, cu toate fricile. Tocmai de aceea îmi permit să le recomand părinților să-și dea copiii la schi. Ar trebui să fie disciplină obligatorie – pe lângă gimnastică și exerciții din școala alergării, schiul este la fel de important. De câte ori sunt pe pârtie îmi este ciudă realmente pe toți copiii care alunecă fără niciun stres, fără nicio frică pe lângă mine. Dar mi-am păstrat această curiozitate și, deși nu mai sunt competitivă, acea ambiție de a nu renunța.
„Mi-e dor de scrimă în fiecare zi, dar e frustrant să vezi cum creierul știe ce are de făcut, iar corpul nu”
-Ți se mai face vreodată dor intri pe planșă?
- Da, mi-e dor de scrimă în fiecare zi și de emoția competiției, chiar dacă mi-am dat seama că, din punctul de vedere al spectatorului sau al telespectatorului, emoțiile se trăiesc mai intens față de atunci când ești sportive. Mi-e dor în fiecare zi, dar, pe de altă parte, sunt conștientă că am ales cel mai bun moment să mă retrag. Nu mai eram efectiv dispusă să alerg în jurul lumii în speranța că voi mai urca o dată pe pe podium. Am mai încercat, așa, ocazional să pun mâna pe pe armă și e teribil de frustrant când creierul știe ce are de făcut și corpul nu. Chiar anul trecut cred că am fost la câteva antrenamente ale centrelor olimpice de spadă, feminin și masculine, la complexul de la Izvorani. A fost amuzant, dar și frustrant dai comandă corpului tău și să nu reacționeze sau să reacționeze cumva în reluare, deși eu n-am fost niciodată un trăgător de viteză, pe mine m-a ajutat foarte mult răbdarea. Acum, oricâtă răbdare aș fi avut, în fața mea erau niște copii care aveau jumătate din vârsta mea. Ocazional am îmbrăcat costumul de antrenor.
- Te tentează această carieră?
- Nu. Nu, nu mă tentează ideea pentru simplul fapt că nu cred că sunt făcută pentru asta. Și consider că nu fiecare sportiv care a ajuns la un anumit nivel poate să fie la fel de bun antrenor. Dacă mă gândesc mai bine, uite, domnul Podeanu, de exemplu, nu a fost campion național. Da, a creat cea mai performantă echipă de scrimă din din România. Am avut câteva experiențe în niște cantonamente internaționale. Cred că aș avea tendința să creez niște Mini-Me și e total greșit. Și n-aș avea răbdare. Cred că aș fi genul acela de antrenor care ar zice: „Jos de pe planșă, știu eu mai bine ce e de făcut”. Sunt la dispoziția sportivilor însă, dacă pot să-i ajut cu ceva, dacă pot să le dau în sfat... Sunt acolo fără niciun fel de problemă sau la un click distanță. Pe de altă parte, am avut ocazia să înțeleg ce simte și ce trăiește un antrenor, într-un cantonament. Aveam lecțiile individuale unu la unu și ultimul sportiv cu care am lucrat era un puști din Bulgaria, de 17-18 ani, stângaci ca mine. M-a rugat să-i arăt o anumită lovitură care-mi era cumva specifică și am spus că este premature. Dar, dacă va lucra foarte bine la lecția respectivă, îi promit că ultimele minute din lecție vom face și acel lucru. S-a concentrat și a făcut toată treaba, i-am explicat cum se execută, iar a 2-a zi, fiind ultima zi de cantonament, aveau competiție. Acești copil s-a calificat în finală și a ajuns la 14-14, la prioritate. Am simțit cum efectiv mă căuta cu privirea prin sală și nu mi-am dat seama de ce. M-am uitat și l-am văzut câștigând cupa executând acea acțiune. M-am simțit ca un mic Dumnezeu, mărturisesc. Adică atunci mi-am dat seama prin ce trăiri, prin ce senzații trece un antrenor de scrimă. Și cumva am primit și răspuns la întrebarea: „Cum de am reușit eu să albesc atâția antrenori?” Câte le făceam și ei încă erau acolo!
„Trebuie premiați toți, de la antrenorul descoperitor, la doamna care mătura sala când plecam acasă”
- Referitor la alte sporturi. În ultima vreme s-a scris despre situația de la Federația Română de Canotaj, unde s-au acordat niște premii bănești fantastice pentru niște oameni care nu sunt sportive sau antrenori. Premii de ordinul zecilor sau sutelor de mii de euro care au intrat în buzunarele unor contabili. Cum ți se pare această situație?
- O să vorbesc aici din punctul de vedere al sportivului care, la momentul respectiv, când cucerea o medalie, știa că fiecare om va fi remunerat. Nu știam sume, habar nu aveam. La noi fix asta ăsta a fost secretul echipei. La noi erau foarte puține competiții cu premii în bani direct, cumva știam, ni-I doream, dar tocmai atunci, când era vorba de bani, o dădeam în bară. Și niciodată nu eram interesate de povestea asta, dar știam. În momentul în care venim cu niște medalii, da, vom fi recompensate și noi și oamenii care au lucrat pentru pentru noi. Iar parte din echipa mea, întotdeauna am spus treaba asta, au fost și doamna care mătura în cameră, când eram în cantonament, și domnul care ne servea masa, și tanti care ne făcea de mâncare. Toți oamenii au muncit pentru mine și pentru echipa noastră. Cred că toți merită recompensați. Acum, dacă mă întrebi pe mine de cifre, iartă-mă, am făcut școala de sport. Nu, nu-mi permit să comentez pentru că nu stăpânesc cifrele. Ca sportiv, cu mintea de sportiv, întotdeauna așa a fost. De la antrenorul descoperitor până la doamna care mătura sala când plecam acasă.
- În ultimul timp, a mai fost un scandal cu David Popovici, campionul olimpic la 200 m liber, care și-a luat o mașină și toată lumea a sărit că n-ar fi corect. Cum vezi tu toată povestea asta? Tu ai avut un obiect pe care ți l-ai dorit foarte mult și ți l-ai cumpărat din banii primiți pentru medaliile olimpice?
- Asta și-a dorit el. Care e problema noastră? Ce mă deranjează pe mine? Ca și la canotaj, ca și la David, copiii aceștia, că chiar copii, au performat, au câștigat. Noi vorbim mai mult de alte chestii decât despre poveștile lor, despre cum au ajuns ei acolo. A fost o mare tevatură, ba era ridicat în slăvi David, că mergea cu transportul în comun, ba acuzat că și-a luat mașina? Cale de mijloc nu vei găsi, dacă ești în atenția publicului. Eu sper și am cumva convingerea că David nu se va lăsa influențat și își va ști foarte clar drumul. Mi se pare o mare risipă de energie din partea acestor acestor oameni, pur și simplu. Fix povestea cu capra vecinului sau tot felul de alte proverbe românești care definesc momentul. Trebuie să recunosc că, înainte de Tokyo, îmi doream foarte mult o geantă și nu, nu vorbim de mii de euro, ci de câteva sute. Era o chestie de care nu aveam nevoie, dar îmi plăcea la nebunie. Arăta așa, ca o geantă vintage și o asociam cu bunica din partea tatălui, care nici ea nu mai e printre noi. Am zis OK, eu întotdeauna pe recompense – faci ceva bun, primești ceva. Mi-am spus că dacă iau medalie – și speram cel mult la un bronz la Tokyo – îmi voi cumpăra acea geantă. Era era în coșul de cumpărături online de 1.500 de ani. Am coborât de pe planșă, am ajuns în satul olimpic, m-am întors în țară, cu toată nebunia și, două săptămâni mai târziu, încă mă întrebam dacă s-o cumpăr sau nu. Mi-am achiziționat acea geantă doar pentru că-mi promisesem și trăiam cu senzația că, dacă n-o să mi-o iau, sigur ceva rău se întâmplă.
- Cadoul tău pentru tine.
- Da. Și nu cred că ar trebui să risipim atâta timp și atâtea resurse. Să dezbatem, mai ales în cazul lui David cu, eu nu pot să înțeleg. E pasiunea lui, la mine, vorba aceea, e bună dacă are patru roți și volan. Nu fac diferența între mărci de mașini. Mie îmi place să călătoresc, fiecare are pasiunea lui, și asta trebuie să înțelegem. Are rost să investim atâtea resurse în poveștile și în viețile altora? Vorbim mai mult despre aceste aspecte decât despre performanța și reușitele lor. Asta chiar este o problemă.
- Ai vorbit despre călătorii. În ce vacanță ai fost în afara scrimei, din care să înțelegi ceva cu adevărat?
- Păi, uite, chiar am fost acum la schi pentru prima dată în viața mea pe un domeniu schiabil din afară și n-am înțeles nimic, în sensul în care era totul alb. Zeci de kilometri de pârtii și știam doar că trebuie să luăm acel telescaun albastru și după aceea pe cel galben, ca să ajungem pe alt versant. A fost ceva foarte, foarte complicat pentru mine. Dar mi-am promis încă de când încă făceam scrimă că, la un moment dat, o să calc din nou pe urmele pe care le-am lăsat ca sportive. Pentru că am colindat jumate de glob și nu am văzut absolut nimic. Iar oamenii cred despre tine că ai văzut totul. Tu știi că vezi hotelul, aeroportul și sala de antrenament sau de competiție. După aia te întorci și toată lumea are senzația că te plimbi. Da, te plimbi, ce-i drept, acumulezi mile și kilometri, dar nu vezi nimic, habar n-ai. Am avut ocazia la începutul anului să să merg într-un city-break în Alsacia. E o poveste acolo în fiecare sătuc. Nu sunt genul acela de turist care vizează obiective impresionante, să bifeze toate muzeele și toate obiectivele turistice. Îmi place să văd viața oamenilor de acolo, să mănânc la restaurantele la care mănâncă ei, să văd cum trăiesc ei. Asta mă interesează pe mine.
- Banii pe care i-ai strâns din sport i-ai investit în ceva?
- Parte, da, parte nu. Țin minte, apropo de primii bani pe care i-am câștigat din scrimă vreodată… Le sunt recunoscătoare părinților mei pentru partea aceasta de educație financiară. M-am întors acasă, aveam 17 ani și câștigasem primii mei bănuți, care nu erau 200 de lei, erau puțin mai multi. Ai mei au fost foarte categorici și mi-au spus: „Uite, 20 la sută din bani, ia-i, cheltuiește-i pe absolut ce vrei tu. Restul de 80% merg la bancă”. Erau banii mei, dar le sunt recunoscătoare acum pentru că au reușit să-mi insufle acest lucru, să fiu responsabilă și din acest punct de vedere, pentru că, din păcate, nu există programe de educație financiară pentru sportive. Și nu sunt puține cazurile în care sportivii care au câștigat sume considerabile în cariera lor ajung pur și simplu să să nu mai aibă nimic. Și e păcat, pentru că în momentul în care te retragi trebuie să ai grijă și de oamenii pe care-i ai lângă tine. De siguranța vieții tale.
- Spuneam mai devreme că scrima nu este un sport foarte popular. Cum crezi tu că ar putea deveni mai popular?
- Trebuie să le explicăm oamenilor de ce se aprind patru becuri și nu punctează nimeni. Chiar există un exemplu în acest sens. Eram juniori când mergeam la Tauberbischofsheim, un sătuc, o comunitate de câteva mii de oameni, unde era cel mai puternic centru de scrimă din Germania. Oamenii aceia aveau competiții de amatori în fiecare weekend, făceau asta de ani de zile. Acolo am văzut prima sală de scrimă cu 32 de planșe încastrate. Era ceva ce nu ne imaginam că există în lumea asta. Fiecare competiție de scrimă era o sărbătoare pentru comunitate. După finale urma un banchet, oferit de sponsori, de primărie. Pe lângă treaba asta, aveau niște pliante pe scaune în care ele erau explicate regulile de bază în scrimă. Deși oamenii, fiind weekend de weekend expuși la așa ceva, știau deja regulamentul. Dar țineau la aceste informații, putând astfel să explice celor mai puțin inițiați ce se întâmplă cu becurile acelea, de ce te trage cablul ăla înapoi, ce se întâmplă pe planșă? Ar trebui să creăm aceste condiții, să le explicăm oamenilor. Pentru că altfel e plictisitor. Dacă nu înțelegi, devine plictisitor.
- O predicție privind viitorul scrimei românești? Pui un pariu sau două sau trei pe niște sportive?
- Exclus! Exclus să fac așa ceva, pentru că mă gândesc doar la presiunea pe care aș pune-o pe umerii lor. Nu mi-a plăcut să fac asta, deși pe noi au fost puse pronosticuri de-a lungul timpului. Nu mi-a plăcut și nu mi se pare drept din partea mea să fac acest lucru. Îmi doresc ca aceste generații tinere să aibă suficientă răbdare. Ei cu ei, să aibă răbdare mai atunci când nu le iese, că atunci e cel mai important să nu renunțe. Pe mine sportul m-a învățat că un campion e acel om care nu renunță la visul lui și am convingerea că fiecare se visează acolo, pe podiumul olimpic. Avem copii extraordinari, care depun un efort. Pe vremea mea, parcă era mai ușor să îmbini sportul cu școala. Acum parcă nu mai e timp. Ori că s-a comprimat timpul, ori ceva s-a întâmplat, dar mi se pare că cerințele față de ei sunt mai mari decât erau, așa simt eu. Poate pentru că eu eram la centrul olimpic, acolo aveam casa, acolo aveam masa, acolo aveam sala de antrenament și îmi erau foarte simplu. Pe când copiii ăștia studiază într-o parte, traversează jumătate de oraș până la sala de antrenament și tot așa. Mi se pare că depun un efort mai mare decât depuneam noi. Nu știu dacă așa e, dar asta e senzația cu care eu eu trăiesc. Sper să fie suficient de ambițioși încât acest efort pe care ei îl depun acum să se concretizeze la un la un moment dat. Deși e cale lungă. Și să facă lucrurile cu bucurie, nu cu încrâncenare. N-o să câștigăm niciodată cu încrâncenare, doar cu bucurie și cu recunoștință, dacă ne putem urma pasiunea.
Carte de vizită Ana Maria Brânză
- născută pe 26 noiembrie 1984, la București
- arma: spadă
- mâna: stângă
- Jocurile Olimpice - 3 medalii: aur - Rio de Janeiro 2016, echipe, argint - Beijing 2008 și Tokyo 2021, individual
- Campionatele Mondiale - 7 medalii, dintre care 2 de aur, cu echipa
- Campionatele Europene - 13 medalii - dintre care 7 de aur - 6 cu echipa România, 1 individuală
- campioană mondială de junioare și cadete
- campioană europeană de junioare
{{text}}