„Bătăi multe, hrană puțină” » Viața îndârjită a lui Costel Pîrnău, crescut în „orfelinatul groazei”, fără picioare și fără un braț, dar care escaladează, sare cu parașuta și a pus ochii pe Kilimanjaro: „Doctorii mi-au spus: «Inima ta bate pe uscat»”

Costel Pîrnău este un om cu care viața nu a fost deloc generoasă. Crescut la un orfelinat din Dorohoi și rămas fără picioare și fără un braț la vârsta de 17 ani, Pîrnău, acum în vârstă de 48 de ani, a avut ambiția de a lăsa în urmă toate nenorocirile care i-au marcat existența și de a deveni tot ce și-a dorit să devină: a terminat liceul, apoi facultatea de psihologie, a învățat să cânte la nai, și-a înființat o firmă de construcții, a urcat lespede cu lespede templul incaș de la Machu Picchu, a zburat cu parașuta, a scris o carte, și, mai ales, și-a întemeiat o familie.

GSP.ro a vorbit cu Costel Pîrnău, care poartă proteze în locul picioarelor, despre puterea de a-ți învinge sorții potrivnici, despre motoarele care pun în mișcare motivația și despre dificultățile integrării în societate a persoanelor cu dizabilități.

Costel Pîrnău conduce mașina, muncește, ține prelegeri motivaționale și visează să urce pe Kilimanjaro. Mai visează la o lume mai deschisă față de oamenii care nu sunt ca majoritatea – care au membre lipsă, care nu aud sau nu văd.

Știe că toleranța, sprijinul și disponibilitatea de a-i accepta și de a accesibiliza locurile publice pentru cei cu proteze sau în cărucior cu rotile sunt încă departe în România, cu atât mai mult cu cât a călătorit în multe locuri din lume și a avut ocazia să vadă că, pentru alte societăți, e esențial să nu-și umilească cetățenii cu dizabilități.

La divorț, părinții lui Costel Pîrnău și-au trimis toți cei cinci copii la orfelinat

Copilăria lui Costel Pîrnău nu e deloc o sursă de amintiri frumoase. „Știu că m-am născut și am trăit într-o familie, într-un mediu toxic, pe care părinții mei l-au creat atunci, în anii șaptezeci, și unde abuzurile fizice emoționale au fost la ele acasă. Într-o zi ei s-au despărțit. Suntem cinci frați, doi băieți și trei fete. În urma divorțului părinților, noi, copiii au fost abandonați. Băieții au ajuns la casa de băieți și fetele la casa de fete”, a povestit Pîrnău.

Costel Pîrnău descrie plastic orfelinatul din Dorohoi care i-a fost adăpost în anii ‘80: ”Bătăile erau mai multe și hrana mai puțină. Erau și bătăi de control, dar cel mai frecvent erau bătăi din acelea, să știi de frică, să fii supus, pentru că cei de-acolo considerau că noi suntem niște copii sălbatici. Educatorii, profesorii, învățătorii, fiecare avea obiceiul lui de a ne disciplina. Dar pe mine, cel puțin, nu mă deranjau bătăile și abuzurile lor, ci mai ales umilința și disprețul pe care ni-l arătau, mai ales prin limbaj nonverbal”, a mărturisit Costel, care a crescut acolo, în perioada cea mai sensibilă a formării copilăriei mici, din clasa I până în clasa a VI-a.

Pentru că a asistat la multe situații potrivnice, Pîrnău a trebuit să învețe regulile nescrise ale supraviețuirii la casa de copii. „Trebuia să mă oferesc, să fiu un bun sportiv. Am format un nucleu de bătăuși, ca să le zic așa, trebuia să fim cei mai buni la învățătură, dar și la forță fizică, pentru a ne asigura că nu pune nimeni mâna pe noi”, a rememorat Costel, pentru care copilăria a fost o luptă permanentă.

Înr-o zi vântoasă de primavără, la adăpostul terasei Baraka din Parcul Herăstru, Costel Pîrnău a povestit cum, în adolescență, a fugit din Moldova și a ajuns la Timișoara. „Știu că în noaptea aceea, cât am călătorit cu trenul, nu am dormit. Mi-am imaginat Canaanul. Scăpasem, eram în libertate. Când am pus piciorul pe pământ bănățean în dimineața aceea, n-am știut ce m-a așteptat.

Nu știam ce înseamnă să nu ai buletin de oraș, nici măcar de flotant. Așa că am dormit prin case părăsite, sub cerul liber. am umblat pe străzi să-mi găsesc un loc, un adăpost. Neavând cartelă, nu aveam acces la mâncare, nici măcar la pâine. Nu am avut gaze, apă, lumină. Până când a venit Revoluția, cred că am stat prin aproximativ 25 de case abandonate”, a mai spus Costel Pîrnău.

La 16 ani, Costel Pîrnău s-a angajat ca muncitor pe un mare șantier din Timișoara

La Timișoara a reușit să facă clasele a 7-a și a 8-a. Acolo s-a oprit, în primă fază, educația lui Costel Pîrnău. „Știu că acolo m-am confruntat cu semianalfabetismul pe care l-am dobândit la casa de copii. Se preda lecția pe tablă, aveam mânuțele la spate și trebuia să copiez, copiam și atât. Nu aveam întrebări. A fost cel mai complicat lucru pentru mine, pentru că nu înțelegeam”, a continuat omul care, câțiva ani mai târziu, avea să fie victima unui teribil accident care i-a schimbat întreaga existență.

„Trebuia să sparg cumva tiparul dobândit al semianalfabetismului, al discriminării sociale. Citeam și nu înțelegeam, nu știam să mă comport cu copiii care erau liberi în general. Și eu eram liber și nu știam ce să fac cu libertatea, mi-era teamă de ea. Teamă de viață, teamă de libertate, teamă că sunt singur. Uneori îmi doream să mă întorc între gratiile de la casa de copii. Dar nu mai era posibil”, a spus Costel Pîrnău.

„Mai bună era libertatea. Cum se spune, din două rele aleg răul cel mai mic. Sufeream însă că eram singur într-un oraș mare, cu bulevarde atât de largi că parcă mă înghițeau”.

Hoinar, fără identitate, fără apartenență, fără buletin, Costel s-a angajat, la 16 ani, pe unul dintre cele mai mari șantiere din Timișoara. „Cu sufletul zdrobit, stimă de sine la zero, încredere zero. Dar aveam dorința de a reuși. Atât. Mi-am propus să fiu autodidact și să copiez modelele din stânga și din dreapta. Vedeam un domn, îmi spuneam: «Uite ce frumos merge! Uite ce frumos dă întâietate doamnelor și domnișoarelor să se urce în tramvai!» Au fost reperele morale, pentru că simțeam golul și neputința socială”, a mai rememorat Pîrnău.

Costel Pîrnău: „După accidentul de tramvai, doctorii mi-au spus că inima mea bătea pe uscat!”

Avea planuri mari – să-și ia pașaport, să viziteze țări străine. „Numai că pe 23 august 1993, o zi frumoasă, călduroasă, de vară, am ieșit din apartament cu gândul să merg la biserică. Am ajuns în fața stației de tramvai. Am pus piciorul drept pe prima treaptă a tramvaiului, pentru ultima oară în viața mea. În acel moment tramvaiul a pornit brusc de pe loc – vatmanul a făcut două mișcări simultan, a pornit brusc și-a închis ușile.

Mâna dreaptă mi-a fost prinsă între garnituri, nu a mai fost cu putință s-o pot extrage. În acel moment am simțit cum sunt izbit de bordură, corpul s-a lovit de ciment și a ricoșat sub roți. Am auzit cum oasele membrelor inferioare au trosnit, am simțit cum corpul îmi devine cald, fierbinte. Viața mi se scurgea din corp, eram conștient de ceea ce mi s-a întâmplat și convins că urmează să mor”, a povestit Costel Pîrnău despre cel mai crunt moment al vieții sale.

„Ultimele cuvinte pe care le-am rostit, cu ultimele resurse emoționale și fizice, au fost: «Doamne, mor și mor nemântuit!» Și la un moment dat n-am mai auzit huruitul roților, am simțit că s-a oprit. Din cabina vatmanului au coborât două persoane acolo. Unul dintre oameni, prieten cu vatmanul, mi-a povestit după ani întregi de a văzut. «Când am coborat din cabină și m-am uitat după roți, erai băgat acolo după boghiuri, între ele. O să mă urmărească toată viața. Până să vină cei puternici să te extragă de acolo, oamenii au rămas paralizați de groază»”, a mai zis Pîrnău.

La un moment dat, lumina vieții s-a stins. „Am deschis ochii a doua zi, pe un pat de la Spitalul Județean, la reanimare. M-a salvat un om extraordinar, doctorul Vâlceanu, care nici nu trebuia să fie de gardă în acea dimineață și care mi-a povestit apoi: «Când ai ajuns la urgență, toate cadrele medicale au coborât, dar nu voia nimeni să pună mâna pe tine.

Eu eram pregătit în sala de operație. M-au chemat, inima ta bătea pe uscat și mi se părea că mai urma să o singură dată. M-am gândit că Dumnezeu m-a chemat ca să-ți salvez viața. Am tăiat, am pansat, am sterilizat și am zis că dacă Dumnezeu îți dă zile, trăiești, dacă nu, nu»”, a mai spus Costel.

Coste Pîrnău: „Mi s-a rupt inima când am amanetat verigheta soției”

Costel Pîrnău a muncit pe șantier, dar a făcut și facultatea de psihologie. Care au fost resorturile care l-au făcut să se dezvolte, uman și profesional?

„Forța contextului acționează asupra noastră și ne spune cu adevărat cine suntem, dacă suntem ceea ce spunem că suntem, când nimic pare că nu ne amenință existența fizică, spirituală, emoțională. A fost un moment, după accident, care a încercat să-mi marcheze viața și să mă facă să pierd tot ce acumulasem până atunci. Mi-am promis să fac tot ce știu, tot ce pot, dar nu voi lăsa lucrurile așa”, a povestit Costel Pîrnău. 

Era anul 2000 și tocmai se născuse primul său copil, David. „Avea patru luni. Soția, Cristina, tocmai fusese disponibilizată. Aveam de plătit rata la apartamentul unde locuiesc, primit de la stat, dar care trebuia achitat. Și nu aveam plătite ratele la apartament de vreo 5-6 luni de zile. Mă uitam la cuponul de pensie de invaliditate. Ce să fac? Cum să împart banii?”, a spus tânărul tată de familie, aflat într-o situație disperată.

„Am sărit din pat, fără proteze, m-am dus la bucătărie și acolo am văzut o scenă care m-a îngrozit. Cristina plângea peste bebelușul înfășat. Nu exista varianta concediului maternal. Îi curgeau lacrimile peste copilul care țipa efectiv de foame. Și eu m-am uitat așa la ea, fără picioare, de jos în sus.

Atunci s-a întâmplat ceva în mine. Am simțit neputință, am simțit furie. Venise o anumită convenție democrată la putere și anulase toate scutirile persoanelor cu dizabilități. În momentul acela, m-am răstit la Cristina: «Dă-mi verigheta!»  Și-a scos-o de pe deget, mi-a dat-o, m-am dus în cameră, mi-a montat protezele, am ieșit valvârtej, nu i-am spus unde mă duc și am început să caut o casă de amanet”, a povestit Costel.

Costel Pîrnău: „Umilința este cel mai urât sentiment dintre toate”

Când a lăsat verighetele la amanet, Costel Pîrnău a simțit umilință și durere. I s-a părut că mai jos de-atât nu poate ajunge. „Mi-am jurat că în două săptămâni voi veni și voi ridica obiectele de aici. M-am întors acasă, i-am lăsat soției bănuții, am simțit că nu sunt banii mei. Parcă îmi tremura mâna.

Peste câteva zile un prieten m-a chemat să revovăm un apartament. Am rașchetat, am gletuit, am șlefuit, am vopsit țevile caloriferului”, a adăugat omul care nu s-a lăsat bătut, dar care nici nu se gândise că va mai sui vreodată pe o schelă.

„Mi-am amintit, în acele momente când ea plângea peste copil, vorbele prietenilor, ale apropiaților, ale familiei: «Nu o să faci nimic cu el. Tu nu vezi că n-are decât o mână? Nu o să fie bărbat sub niciun aspect.» Asta m-a motivat suplimentar”, a adăugat Pîrnău.

A devenit psiholog clinician din dorința de a-i ajuta și pe alții să-și aline durerea sufletească. „După ce am început să fac primii pași pe proteze, m-am gândit ce aș putea să fac cu viața mea. Să-i dau un sens. După vreo doi ani de zile, trei ani poate, după ce am ajuns la un anumit grad de autonomie – acum sunt total independent, mă îmbrac singur, cu ajutorul dinților, îmi pun protezele, merg, conduc, mă urc în tramvai – am considerat că e cazul să am și eu o profesie, o meserie. Să rezolv acest ultim stigmat social”, a continuat Costel să-și spună povestea.

Pîrnău: „Mi-au curs lacrimi din ochi când m-am dus să-mi ridic diploma de liceu, la 35 de ani”

Pîrnău s-a înscris Liceul Teologic Pentricosal din Timișoara, singurul care i-a oferit această șansă. Costel a lăsat mistria și canciocul și se ducea la cursuri, la seral. Avea 31 de ani, iar liceul era un chin zilnic. „Mă așezam în bancă, în prima bancă... Îmi spuneam zilnic: «Eu de mâine nu mai vin!» Cinci ani de liceu, ce rușine!

Îi priveam ca pe un munte, ca Everestul în fața ochilor mei. Dar seara spuneam o rugăciune și, cu un somn odihnitor, a doua zi vedeam lucrurile altfel. Și tot așa, zi de zi, lună după lună, au trecut cinci ani. Îmi curgeau lacrimi când m-am dus să-mi ridic diploma de liceu”, a adăugat Pîrnău, care apoi a făcut pasul spre facultatea de psihologie.

„A trebuit să-mi depășesc carențele mari la română. La simularea de la bac am luat patru. Dar apoi am făcut meditații cu o profesoară de limba română. Locuia la etajul 10, m-am prezentat și am avut curajul pentru prima oară să-i spun: «Știți, luați-mă, vă rog frumos, de la firul ierbii. Eu am fost la casa de copii, nu știu nimic». Nu mi-a perceput niciun onorariu și am luat bacul. De multe ori urcam sau coboram pe trepte când se strica liftul. Două ședințe pe săptămână, patru săptămâni până la Bacalaureat, asta am făcut. Și am trecut și de bac, apoi m-am dus la facultate”, a mai spus Costel Pîrnău.

Facultatea l-a făcut să se simtă că depășește și stigmatul social al lipsei unui statut profesional. „Te duci să prezenti un CV, ce să scrii acolo? Cui să-i spui cuiva într-un minut ce ți s-a întâmplat în viață? Că în centrifuga asta a vieții s-au pierdut multe din calitățile umane, cu care Dumnezeu ne înzestrează la naștere?

Ne naștem cu două frici - frica de zgomot și frica de cădere. Când ajungem la 18-20 de ani, suntem îmbibați de frici, mai ales frica de anxietate, teama de performanță, teama că nu ne regăsim. Teama de ce va zice lumea. Și la final nu o să zică nimeni nimic”, a completat Pîrnău. 

Costel Pîrnău și-a îndeplinit visul de a escalada templul incaș de la Machu Picchu

Costel Pîrnău a povestit cum a escaladat templul incaș de la Machu Picchu. „Mă aflam în Statele Unite în 2019 pentru a susține niște conferințe și câteva concerte la nai, prin diverse bisericii neoprotestante. Mi-am rugat un prieten să mă ajute să-mi ating unul dintre vise – să vizitez Machu Picchu.

Mi l-a pus la dispoziție pe fiul său cel mare, Jonathan, și am zborat din Florida în Panama, din Panama în Lima, am stat o noapte în Lima și de-acolo am plecat în Cuzco și apoi înspre Machu Picchu. Era ziua mea, 18 mai 2019, când am pășit acolo. Am escaladat fiecare lespede de jos până sus și de sus până jos, nimic nu a rămas nebătut cu protezele mele. La un moment dat am fost convins că una dintre proteze va ceda, i-am spus lui Jonathan să se pregătească să mă mai care pe brațe”, a povestit Pîrnău, care își amintește și azi febra musculară de după cele 6 ore de urcat și coborât.

În 2022, fără proteze, Costel a sărit cu parașuta, de la 7.800 de metri. Se întâmpla la Chicago. ”Am trecut de la extaz la agonie și de la agonie la extaz. Mi-a fost frică. Am sărit cu un instructor, când am văzut că s-a aprins beculețul roșu în carlingă și mi-am dat seama că e momentul să sărim, am crezut că-mi stă inima în loc. Și în ultima secundă am ales să mă uit la pământ. Am zis că o să mă strivesc cu o viteză uluitoare, dar am stat 20 de minute în aer, făcând slalom în stânga și-n dreapta. Senzațional!”, și-a mărturisit Pîrnău experiența zborului cu parașuta.

Pîrnău crede că oamenii cu dizabilități ar fi mai ușor intergrați dacă societatea ar fi mai empatică

Costel Pîrnău cântă la nai, spunând că muzica are o mare importanță în viața sa. ”M-am întrebat și eu, parafrazând pe alții, cum ar fi viața fără muzică și muzica fără viață. Muzica are un rol terapeutic, liniștitor. Fie că e muzică clasică, fie că e muzică bisericească, este un leac alinător pe lângă bandajele medicilor sau ale vracilor sau ale felcerilor de altădată. Eu când mă apase niște situații sufletești profunde. Că nu vreau să le las acolo și nici nu vreau să se răsfrângă asupra celorlalți”, și-a tradus Costel Pîrnău relația pe care o are cu muzica.

Care e cheia integrării persoanelor cu dizabilități într-o societate civilizată, în viziunea lui Costel Pîrnău? „Întâi de toate cu inima, cu compasiune. Dacă nu există compasiune, milă, dacă nu te poți pune în pielea altuia, partea teoretică ajută, dar este rece. Nu are efectul și puterea pe care o are compasiunea. Că azi poți spune: «Ia uite-i și pe ăștia, ce mai vor și ei, uite cum arată» și într-o secundă, cum mi s-a întâmplat mie, poți ajunge în scaun cu rotile.

Ar trebui întâi de toate să-i privim ca oameni, ca ființe umane,care au o luptă de dus, dublă, triplă uneori, terifiantă comparativ cu persoanele valide. Și ar fi și moral, și spiritual, și binevenit, și uman, și social, să le întindem o mână de ajutor sub toate aspectele, printr-un zâmbet, printr-o amabilitate, printr-o lege socială, mult mai clară și mai concretă, prin accesibilizare. Accesibilizarea reprezintă o bareră fizică, emoțională, o margine a umilinței și o reprezentare a egalității”, a spus Costel Pîrnău, care este implicat în mai multe campanii de conștientizare despre drepturile persoanelor cu dizabilități.

„De multe ori văd încă, în societatea românească, mașini parcate pe locurile destinate persoanelor invalide. Pentru noi nu este un moft, este o necesitate. Oamenii cu dizabilități trebuie să trăiască în demnitate și normalitate, nu cu smerenie, cu umiliri, cu anularea personalității. Mereu încercați să vedeți omul din acel cărucior sau din acele cârje. Ce poate oferi? Ce abilități are? Ce plus-valoare poate să aducă societății? Sunt multe persoane cu dizabilități, cu o capacitate intelectuală extraordinară, care ar putea să aducă plus-valoare societății, dar sunt marginalizați”, a adăugat Pîrnău, care în această perioadă luptăpentru drepturile persoanelor cu dizabilități alături de fundația Accenture.

Care i s-a părut lui Costel cel mai greu lucru dintre toate pe cele care le-a făcut? „Niciunul. Pur și simplu le fac din dorința de a trăi, însă ceea ce a fost, este, și sper în curând să nu mai fie cel mai greu, este mentalitatea multor intelectuali din România. Acum 2-3 ani am fost undeva la băi, la tratament. În cea de a doua săptămână m-am dus la medicul stațiunii și l-am întrebat, de ce nu mi-ați prescris înot?

Mi-a răspuns: «Păi am crezut că nu puteți să înotați». I-am zis că măcar vreau să încerc. Domnișoara care supraveghea bazinul – mai să leșine. «Nu se poate, nu se poate». În două secunde am sărit în bazin, fără proteze. Bineînțeles că pot să înot. Dar mentalitatea oamenilor, din start, era împotriva mea. Noi nu vrem decât să ajungem la normalitate, la integrare”, a încheiat Costel Pîrnău.