Loja și peluza Rapidului

E conciliabil conflictul din Giulești? În viziunea conducerii, da, dar numai să nu mai arunce suporterii cu petarde. În teorie lucrurile par simple, dar în practică ele sunt mult mai complicate.

Când Victor Angelescu a spus că acei peste 100 de mii de euro plătiți de club pe amenzi pentru folosirea materialelor pirotehnice, dar și pentru alte „nereguli” de peluză înseamnă prea mult, bănuia că afirmația sa nu va fi savurată de fani. Dar nu-și închipuia că la meciul cu Dinamo va avea parte de atâtea bannere împotriva sa, de la cele cumva șugubețe la cele de-a dreptul țintite.

Meritele lui Angelescu

Comunicatul șefilor clubului către suporteri fusese dulceag-povățuitor, însă suporterul rapidist clasic, acela cu burtică, tatuaje și ceafă tunsă are școala vieții și simte când vorbele meșteșugite, deși par să-l roage ceva, de fapt îl ceartă. Iar dacă Victor Angelescu n-ar fi avut merite clare în redefinirea Rapidului, în suișul dinspre ligile inferioare până pe prima scenă, probabil că acele bannere de la meciul cu Dinamo ar fi fost mult mai condimentate.

Sigur că e plină lumea de pedagogi de școală nouă, milenarist-corporatistă, care le știu pe toate și care proclamă, sentențioși, că dacă la lege spune că nu e voie să dai cu petarde, atunci nu trebuie să dai.

Că în Germania, Anglia, Elveția, Norvegia, Insulele Feroe și Luxemburg piromania a dispărut. Că în alte părți nu se văd asemenea manifestări, că pe-acolo există o civilizație a societății, implicit a fotbalului, care pe meleagurile noastre meridional-levantine încă n-a pătruns. Nici la noi, nici la sârbi, nici la greci, nici la turci. Popoare barbare, în viziunea esteților.

Crearea omului-suporter nou

Departe de a încuraja nu piromania, nici măcar aprinderea unui chibrit în tribună, se cuvin totuși câteva contraargumente. Primul, că noi, românii, ăștia suntem, și dacă nici măcar Ceaușescu n-a reușit să formeze omul nou pe care și-l dorea, n-o să făurească niciodată Victor Angelescu (abil, sau ocupat cu problemele de la Genoa, Dan Șucu s-a ținut departe de acest conflict) suporterul de tip nou, complet atipic spiritului giuleștean.

Apoi, că de regulă războaiele cu mulțimea le câștigă mulțimea. În fine, că poți certa pe cineva doar atunci când tu ești impecabil, iar păcatele se află în totalitate în curtea celui certat.

Colecția de locuri mediocre

Mai concret, dacă în cei patru ani scurși de la promovarea pe prima scenă Rapidul ar fi cucerit măcar un trofeu (sau mai multe), dacă ar fi mers în Europa, dacă ar fi trecut acolo câteva tururi, dacă nu i-ar fi vândut cei mai buni jucători, dacă gândirea șefilor (management, că așa e la modă) ar fi fost asta, atunci și argumentele lojei ar fi fost mai trainice.

În sensul de a spune, măi băiți, suntem în luptă la titlu, dacă mai dați cu petarde ne suspendă ăștia terenul, înțelegeți și voi, potoliți-vă că vom avea de suferit. Dar când poziția lojei față de peluză este cea din comunicat, atunci suporterii nu doar că afișează bannere, dar arată și rafturile goale, fără trofee, își aduc aminte de colecția de locuri 5-6 din ultimii ani, de centenarul (sărbătorit prin câștigarea campionatului) care se tot amână, de statutul de oficină pentru Genoa al clubului. Și-atunci dreptatea nu e doar de partea esteților care spun că dacă dai cu petarde ești primitiv și needucat.