Deși era ultimul lucru pe care voiam să-l mai urmăresc după eliminarea lui Liverpool, m-am trezit - fără să fiu întrebat! - cu cronica la dubla dintre PSG și Aston Villa. Aș fi ales Dortmund - Barcelona fără rețineri, dar cineva a vrut să-mi facă rău. N-a reușit.
Nu știu cine și-ar fi imaginat, la pauză, că PSG va trebui să supraviețuiască ultimei reprize din dubla cu Aston Villa. Privesc spre ecran și mă tulbură atitudinea englezilor, presiunea dirijată din tribune, golul lui McGinn, apoi cel al lui Konsa, doar trei minute mai târziu.
Mă întorc la Istanbul și la nebunia lui Liverpool din 2005 cu Milan – cele șase minute care au întors pe dos istoria fotbalului. O energie invizibilă care apare în fotbal la fiecare doi-trei ani și pe care puțini reușesc s-o ducă până la capăt. Aston Villa nu a putut.
În partea opusă a camerei, prietenul meu, fan Villa, e neobișnuit de calm. Iubirea pentru o echipă aflată la 3000 de kilometri distanță e studiu de caz – aș garanta că sunt mulți localnici care nu pun atâta suflet. E calm.
E pesimismul întruchipat când vine vorba de Aston Villa. Am asistat la crize de nervi după o ratare într-un duel de mijlocul clasamentului în Premier League, diatribe la adresa unor jucători care au ratat o preluare sau vreun monolog furios de cinci minute că nu s-a acordat un corner. Villa înscrie de două ori în trei minute. Iar el e calm.
Prietenul meu care ține cu Aston Villa nu zboară cu avionul. Nu i-a văzut statuia lui William McGregor, nici Cupa Campionilor din muzeu, nu a scris un mesaj pe cărămizile memoriale de la Holte End.
Villa a părut, azi-noapte, că zboară și pentru el. Nu poți părăsi Liga Campionilor cu capul mai sus de atât.
Sunt sentimente pe care banii le pot cumpăra o dată, de două ori, până când orice trofeu se confundă cu rutina, iar orice eliminare e plămădită din dezamăgiri crunte. Recunoștința devine doar un termen vag, pe care l-ai cunoscut cândva.
Naivilor care cred că banul e deja învingător în lupta cu fotbalul le recomand 20 de minute din partida de pe Villa Park. Sunt aproape 15 ani de când Qatar Sports Investments a preluat formația pariziană. PSG nu s-a atins încă de trofeul Ligii. Putea suferi și mai mult dacă lui Konsa nu-i lipsea un centimetru și făcea dubla.
Chiar și așa, să ne trezim. PSG e semifinalista corectă. A fost echipa mai bună. În orice registru cinic, statistic, valoric. Dar nu despre asta e vorba.
Esențial e că fotbalul încă mai oferă ce viața, de multe ori, nu poate - istoria, chiar dacă pentru o mână de oameni sau doar pentru o inimă de microbist, mai e scrisă și de învinși.
{{text}}