Drama celui mai bun jucător al României la Mondialul din '70: chinuit de boala Parkinson, își îngrijește soția imobilizată la pat! » „Nici nu mai știu de când n-am mai reușit să văd un meci cap-coadă”

La 79 de ani, Emeric Dembrovcshi a rămas fidel marii sale pasiuni, fotbalul, chiar dacă recunoaște că „nu mai reușesc să văd meciurile cap-coadă, fiindcă nu-mi prea place ce văd, nu sunt prea interesante. Prea multă luptă, prea mulți nervi și prea puțin fotbal creativ".

Fostul golgheter și internațional de Bacău sau Poli Timișoara a acceptat să depene amintiri cu GSP.ro despre cariera de jucător, de antrenor, despre fotbalul din vremea sa și cel de acum.

Dar și despre situația din Timișoara, orașul în care s-a stabilit de jumătate de secol, deși este originar din Câmpulung la Tisa, un sat unguresc de lângă Sighetul Marmației. De mai bine de un deceniu s-a retras din fotbal, ultima oară fiind scouter pentru echipa orașului de pe Bega.

Interviu cu Emeric Dembrovcshi, cel mai bun fotbalist român de la Mondialul din 1970: „Bine că mai pot să conduc, să mă mai mișc, când e nevoie de ceva”

- Buna ziua, domnule Dembrovschi, ați cam dispărut de multă vreme din spațiul public. Ce mai faceți?

- Cu bătrânețea, pe acasă, împreună cu soția. Stau mai mult cu ea fiindcă e bolnavă, e la pat, și normal că eu trebuie să fac cam de toate. Mă mai doare spatele, mă mai atenționează inima, de vreo doi ani ne chinuim amândoi cu un început de Parkinson. Luăm medicamente, să mai oprim boala, dar e rău că dau, așa, o stare de somnolență. Bine că mai pot să conduc, să mă mai mișc, când e nevoie de ceva prin casă.

- Bănuiesc că la fotbal vă mai uitați.

- Mă uit și nu prea. Așa, mai mult pe ciugulite. Nici nu mai știu de când n-am mai reușit să vad un meci cap-coadă, mai ales în campionatul nostru. Sincer, nu că mă dau eu mare, dar nu prea am ce să vad, îmi pierd repede răbdarea. Rar poți să vezi ceva interesant, să te captiveze. E prea multă încrâncenare, dar fotbal creativ foarte puțin. lar la noi fotbalul mai mult se ceartă decât se jocă! Uite, acum, când s-a jucat meciul tur dintre Barcelona și Dortmund, în Liga Campionilor, am reușit să urmăresc toată partida. Fiindcă îmi place ce văd, ce fac copiii ăia e incredibil, te unge pe suflet. Sper să nu se îmbete de succes prea repede tinerii ăștia. La retur nu am mai văzut chiar tot meciul. Nu mai era așa interesant. Nu avea cum Dortmund să întoarcă soarta calificării. Barcelona a lăsat-o mai moale, că dacă avea nevoie, bătea și acolo, stai liniștit! Nu văd cine să o învingă, deși Inter, Arsenal sau PSG sunt echipe bune, periculoase. Dar eu cred în fotbalul-spectacol, creativ, jucat cu mintea, nu doar cu mușchii și doar din talent. Iar la Barcelona vezi tot, spectacol, tehnică, creativitate, tactică. Bine, tactică mai puțin, că purtătorul de balon stabilește strategia. Chiar îmi place să-i urmăresc.

Dembrovschi: „Uneori parcă regret că am rămas în Timișoara!"

- Va mai duceți pe la meciurie celor de la Poli Timișoara?

- M-aș duce, chiar și așa, bolnav cum sunt. Dar ce să văd la liga a 3-a? Nu îmi vine să cred cum s-a ajuns în Timișoara, să nu mai avem fotbal în prima divizie. Uneori îmi pare și rău că am rămas aici, fiindcă nu se întâmplă nimic în orașul ăsta, nu pot să ajut cu nimic, nu mă mai întreabă nimeni despre fotbal, mă simt așa neputincios. Când am venit, în '74, mi-a plăcut, că era un oraș viu, cosmopolit, nu se uita nimeni la tine că vorbeai ungurește sau nemțește. Tot trec pe lânga stadion în fiecare săptămână și îmi amintesc cum vuia. Acum au început demolarea, dar sper să nu treacă 10 ani până când se apucă serios de lucru. Am fost și noi, cei din generațiile vechi, la ultimul eveniment de pe vechea arenă. Am stat într-un colț, acolo, nu ne-a băgat nimeni în seamă. La pauză am și plecat, așa, cu un sentiment amar. Să vedem, poate s-or mișca totuși lucrurile și apuc să merg și eu pe noul stadion, dacă tot am fost și când s-a demolat cel bătrân.

- La Liga 1 vă mai uitați, urmăriți campionatul?

- Mă uit, dar cum ți-am spus, nu reușesc să văd un meci întreg. Îmi place FCSB, am văzut că a avut acum performanțe în Europa League, ceea ce nu s-a mai întâmplat de ceva timp. Au reușit să închege o echipă mai puternică, dar tot nu sunt așa entuziasmat de jocul lor, fiindcă nici ei nu au constanță în evoluții, uneori chiar în același meci. Dar pentru noi, e clar, sunt cei mai buni. Văd că deja s-au cam rupt de CFR, de Craiova. Îmi place și U Cluj, îmi place de Sabău, însă au mai pierdut din turație, chiar dacă dau semne de revenire. Hagi mi-a plăcut, dar acum se bate la retrogradare. E un fotbal prea tacticizat, prea rigid, prea la rezultat. Mă uit 25-30 de minute și cam trag concluziile. Nu prea văd jucători cerebrali, creativi. Uite, de exemplu, îmi place Mitriță. Viteză, dribling, marcator, dar nici el nu e prea cerebral. Mai sunt și alții care iau ochiul, așa, un meci, două, dar nu au constanță. Mie mi-au plăcut mereu jucătorii ăștia care gândeau jocul, cum erau pe vremea mea Lucescu, Dinu, Sătmăreanu, Dobrin.

- Apropo de Dobrin, s-au spus atâtea povești. Erați acolo, știți ce s-a întâmplat, până la urmă de ce n-a jucat deloc la Mondialul din '70?

- Eu nu pot să vă spun decât ce știu, ce am văzut. Sincer, la decolarea spre Mexic, Dobrin era titular în compartimentul ofensiv al naționalei, alături de Lucescu, de mine și de Dumitrache. Dar pe avion a băut cam mult, s-a îmbătat și a început să facă scandal. Îi înjura pe șefii federație, chiar și pe nea Angelo, antrenorul, îi amenința că îi dă el jos din funcții, lucruri d-astea. El avea și spate, că era susținut de presă, de Eugen Barbu și de Fănuș Neagu, care săreau imediat, că de ce nu joacă Dobrin. Ăsta a fost primul episod. La hotel sau pe timpul șederii noastre acolo, nu mai știu. S-au zis multe, că bea, că pleca din cantonament, dar nu l-am văzut vreodată beat pe acolo. Apoi, a mai fost și problema de acomodare cu clima, cu condițiile. La meciurile de pregătire din Mexic, sau la antrenamente, Dobrin stătea numai în cercul de la mijlocul terenului. Nu putea să alerge. Știu cum e, că mi s-a întâmplat și mie cu un an înainte, în turneul din Brazilia, când ceream schimbarea în minutul 20. Nu reușeam să stau pe picioare, îmi venea să mă las de fotbal. Așa a pățit și Dobrin. Era el un fotbalist imens, dar era totuși un om. Și atunci s-a pus problema să joace cine poate, cine rezistă, cine e capabil să alerge, să facă față. Amintește-ți, era grupa aia groaznică, cu Anglia, campioana mondială en titre, cu Cehoslovacia, viitoare campioană europeană, cu Brazilia, cea care a câștigat titlul mondial la acea ediție. Eu cu Dobrin m-am înțeles foarte bine, ne respectam, nu am avut niciodată probleme. Poate cu el în teren am fi fost și mai puternici. Dar totul e istorie, au trecut 55 de ani.

27de meciuri și 9 goluri a strâns Emeric Dembrovschi pentru naționala României

- Dacă ar fi să alegeți cel mai bun jucător român, cine ar fi?

- Hagi, de departe. Am fost coleg cu Dobrin, a fost un artist, avea fentele alea de-i lăsa mască pe toți, pasele decisive de mare excepție, dar era mai static, nu alerga. Hagi a fost altceva, avea viteză de reacție, șut cum n-au avut mulți în lume, viziune în teren. Da, l-aș alege pe Hagi.

- Am revăzut recent acea poză a dumneavostră cu Pele. Ne spuneți povestea ei?

- A, poza aia... E mai simplu decât crezi. Multă lumea a zis că e de la Mondial. Nu, am făcut-o cu un an înainte, în turneul din Brazilia, unde, pentru câteva zile, a venit și naționala lor acolo unde eram și noi. Era nebunie în jurul lui. Mulți ne-am fotografiat cu el atunci, printre care și eu.

- Cum era Pele pe teren?

- Bun, foarte bun, dar și foarte obraznic. Scuipa, înjura, dădea cu coatele. Eu n-am avut ocazia unui duel cu el, din cauza pozițiilor noastre în teren, dar am văzut ce făcea. Valoare mare, dar avea și susținere, era o echipă cu multe vedete. Dar și noi ce echipă aveam... Se vorbește despre Generația de Aur, dar eu, ca și Mircea Lucescu, cred că echipa noastră de atunci a fost cea mai valoroasă din istorie. Păi ce grupă am avut noi și ce grupă au avut cei din '94?! Nici nu încape comparație.

Fără Pele în Top 3 all-time

- Ați jucat cu Eusebio, cu Pele, cu Cruyff, cu Beckenbauer, ați văzut toți marii jucători ai lumii din ultimii 60-65 de ani. Dacă ar fi să faceți un Top 3, cum ar arăta?

- Pe primul loc l-aș pune pe Messi. Superjucător, talent, creativitate, forță, de toate. Pe doi ar fi Cruyff. Am jucat împotriva lui, într-un meci în deplasare. Era prima lui reapariție la națională, după ce fusese suspendat o vreme, în urma unui scandal cu federația lor. Mare jucător, cerebral. Mai avea o calitate, pe care am avut-o și eu. Nu putea fi lovit peste picioare. Au încercat băieții noștri, Mocanu, Dumitru, dar nu reușeau să-l prindă. Avea o viteză, un demaraj, vedea jocul. Așa eram și eu în campionat la noi. Costică Rădulescu zicea că am ochi la spate. Nu aveam, normal, dar simțeam când vin atacurile alea. Am o poză dintr-un meci, m-au încolțit patru adversari, iar eu eram deasupra lor. Scoteam mingea dintre ei și plecam, fără să mă prindă. La fel și Cruyff. El ne-a bătut atunci, în acel amical din decembrie 1970. Ne-a dat două și gata. Iar pe locul 3 l-aș pune pe Maradona. Imens și el, a făcut istorie, mustea de talent. Creativ, marcator, lider, o splendoare de jucător.

- Fără Pele în primii trei?

- Fără, și am să-ți și spun de ce. El era foarte bun, dar nu așa mare creator, nu era combinativ. Stătea acolo, la lipitură cum ziceam noi, avea supercalitate și marca mult. Sau lua acțiuni individuale, când cu greu îl puteai opri. Dar nu era așa de cerebral, nu făcea el jocul. Ți-am zis, pe mine jucătorii ăștia m-au atras mereu. Uite, și pe Eusebio l-aș punea acolo, în primii 3-4, poate chiar și înaintea lui Pele. Era fâșneț rău, ce dribling, ce șut, ce viziune a jocului avea. Mare jucător!

- Meciul cu Brazilia de la Mondial rămâne cea mai frumoasă amintire, momentul de vârf al carierei dumneavoastră?

- Cam așa ar fi, fiindcă am și marcat și este vorba despre un meci de referință la un Mondial. Dar, dacă mă gândesc, golul calificării, cu Grecia, a fost și mai important, fiindcă ne-a dus la Guadalajara. Presa internațională chiar a apreciat prestațiile nostre din Mexic, iar eu am fost considerat cel mai bun jucător al României. După mine au fost Dinu și Dumitru. Mie chiar urma să mi se ridice o statuie acolo, alături de cei mai buni jucători din fiecare națională participantă, pe o alee specială. Era un proiect al mexicanilor care nu s-a mai realizat însă. Dar cu toate astea, acasă, în acel an, nu am intrat nici în primii 10 din ierarhia celui mai bun fotbalist român al anului. Chiar am fost dezamăgit.

- Poate și fiindcă nu jucați la o echipă din București, ci doar la Bacău. Chiar, nu ați avut oferte de la Steaua sau de la Dinamo?

- Ba da, am avut, au vrut toți să mă ia, Steaua, Dinamo, Universitatea Craiova. Eu trăgeam spre Dinamo, dar unde să mă duc acolo unde erau Lucescu, Radu Nunweiller sau Dumitrache? Unde să mai intru și eu?! Nu, am preferat să rămân la Bacău, să fiu numarul 1. Și a fost bine, am mers până în "sferturi" și în Cupa Orașelor Târguri. Am fost prima echipă românescă care a ajuns așa departe într-o cupă europeană. Ne-a scos Arsenal, care era la ani-lumină de noi și care a și câștigat atunci competiția.

„Și acum sunt supărat pe Dumitru pentru meciul cu Celtic"

- Apoi mai e și acea calificare cu Celtic Glasgow, cu Poli Timișoara.

- Da, un alt moment drag mie. Aveam 35 de ani. În retur i-am bătut cu 1-0, a dat Păltinișanu gol, dar la tur am fost rezervă. Până la pauză era 2-0 pentru ei și antrenorul nostru, Jackie Ionescu, m-a scos la încălzire încă din prima parte. Am intrat, noi am dat un gol, dar mai puteam să dăm. Și acum sunt supărat pe Dumitru, că mă demarcasem foarte bine de două ori, în fața porții, m-a văzut și nu mi-a dat-o. Marcam măcar o dată, făceam 2-2 și gata, eram liniștiți.

- Dar de ce, erați certați?

- Nu, dar era, așa, o concurență, un orgoliu între noi. El nu suporta să fiu mai sus ca el, cum s-a întâmplat și la Mondialul din '70. Atunci, în meciul cu Celtic, a ales alte continuări ale acelor faze, care nu au dus însă la nimic. În sfârșit, ne-am calificat, asta a contat. Nu vreau să spun mai multe și să supăr foști colegi. Nu mai are rost.

- Ați jucat până la 38 de ani, o raritate pe atunci.

- Da, am fost ferit de multe accidentări, datorită instinctului meu de care v-am spus. Dar am și avut grijă de mine. Parcă Florea Ispir a jucat chiar mai mult decât mine. În 1983, când m-am retras, a fost frumos, au venit foștii colegi, prietenul meu, Mircea Lucescu, împreună cu Radu Nunweiler și cu alții, stadionul a fost plin. Pe drum, și-au lovit mașina la o trecere de cale ferată, și-au spart radiatorul. Au ajuns la Timișoara cu un Mercedes, aduși de șeful service-ului unde au lăsat Dacia lor la reparat. Au jucat atunci, după care și-au recuperat mașina. A fost frumos, asta e încă o amintire plăcută.

- Ati și antrenat o vreme, ați promovat-o pe Poli Timișoara în prima divizie.

- Ca să fiu iar sincer, nu am avut o pasiune așa de mare pentru antrenorat. Eu aș fi vrut mai mult să descopăr talente. Dar m-au rugat cei de aici să ajut, imediat după retragere. Am început mai greu, am luat un 5-0 la Cluj și se punea problema să fiu demis. Dar au fost mulți în club care m-au susținut și până la urmă am promovat la pas în '84. Am și acum o poză, cu stadionul plin, inclusiv pe scări, pe coronament, erau oamenii, la o partidă cu Jiul Petroșani sau cu UTA, că nu mai știu exact, când eram deja promovați. Cred că au fost aproape 60.000 de spectatori atunci, pe o arenă de 40.000 de locuri. Și am cîștigat cu 4-0 parcă. A fost un moment special. De aia mă doare când văd cum a rămas stadionul, atâția ani în paragină.

- V-ați retras ușor-ușor, discret, din fotbal.

- Simțeam că nu-mi mai place, că erau parcă tot mai multe suspiciuni de meciuri aranjate, de jucători racolați de adversari. Tot auzeam zvonuri, unele erau poate și adevărate. Iar mie nu mi-au plăcut niciodată lucrurile de genul ăsta. De aceea am și ales spre final să fac muncă de scouter. Preferam să fac asta, să caut jucători speciali. Foarte greu de găsit, că de ani buni calculatorul și telefonul au ajuns în prim-plan. Sportul, fotbalul, mai puțin.

- Ce, n-ați jucat în meciuri aranjate?

- Eu, nu, nu m-am băgat niciodată la așa ceva. Deși mi s-au făcut propuneri și ca jucător, și ca antrenor. Dar nu, le ziceam mereu că eu nu pot să mimez fotbalul, că nu pot să mă las învins. A fost un episod, când jucam cu Bacăul la Oradea, cu FC Bihor, care era la retrogradare. Au venit la mine cu un sac de bani, la propriu. S-o las mai moale. Le-am zis că eu nu știu cum să fac asta. Au lăsat banii într-un dulap din vestiarul nostru. Eu le-am zis: "Dacă puteți să câștigați, bine, dacă nu, eu nu mă dau la o parte". După nicio jumătate de oră, era 2-0 pentru noi, eu marcasem ambele goluri. I-am bătut cu 4-1, parcă. După meci au venit și erau, așa, încurcați. Nu știau cum să aducă vorbe. Până la urmă, au întrebat: "Cum facem cu banii?". Le-am zis doar atât: "Sunt acolo unde i-ați lăsat". Au luat sacul și duși au fost. Cum spuneam, de aia am și renunțat să mă mai implic în fotbal, au apărut prea mulți bani, prea multe interese.

„Țin cu naționala mai mult decât pe vremea când eram «tricolor»!"

- De echipa națională ce ziceți?

- După foarte multă vreme, acum am ajuns să țin cu naționala poate mai mult decât pe vremea când jucam în ea. Când joacă naționala chiar rezist să mă uit la tot meciul. Asta și datorită bunului meu prieten, Mircea Lucescu, cu care țin mereu legătura. De când jucam am legat o relație specială. Ne înțelegeam foarte bine pe teren, semănam și la caracter. Edi Iordănescu a pornit acestă echipă foarte bine, dar eu cred că Mircea o s-o pună pe roate și mai bine. Tot vorbeam cu el, zicea că mai poate, că vrea să antreneze, că vrea să facă echipa asta națională să funcționeze. "Bine, mă, bravo dacă mai poți, foarte bine!", îi spuneam. Și chiar am încredere în el că poate să facă asta. Chiar dacă au început rău, cu acea înfrângere cu Bosnia- Herrțegovina, nu e nimic jucat, eu cred că vor ajunge la Mondial.

- Vă place cineva din această generație?

- Parcă văd ceva la Nicolae Stanciu. Jocă bine, dar muncește prea mult, se irosește și nu are mereu limpezime în gândire. Face multe bune, mai face și rele, dar per total aș vrea mai mult de la el. Se vede că are calitate, dar încă nu e creierul ăla de care avem nevoie să lege jocul, așa cum aș vrea eu. Mai sunt și alții, dar tot așa, nu au constanță, continuitate. Poate că Mircea va reuși să-i facă mai buni. Știu că el poate face ceva în sensul ăsta.

- Ce ați vrea să mai vedeți în fotbalul românesc?

- Mai multă calitate, jucători cu personalitate, care și gândesc. Apoi, să văd România calificată iar la un turneu final Mondial. Poate joacă chiar în Mexic, ca acum 55 de ani. Ar fi ceva special. Ar merita efortul să stau să văd meciurile de acolo. Chiar am încredere în Mircea că poate să ducă echipa la turneul final. Pe lângă asta, mai vreau să prind noul stadion de la Timișoara și s-o mai văd pe "Poli" în A. Nu se poate să rămână orașul ăsta așa, în afara fotbalului mare. Sper să mai prind o dată noua arenă plină, să mai simt vuietul ăla de pe vremea noastră.