Marius Mitran a fost invitatul săptămânii „Prietenii lui Ovidiu”. Unul dintre cei mai cunoscuți jurnaliști sportivi din România, el și-a început cariera în presă în 1992, la ziarul „Ora”, continuând apoi la Sportul Românesc, Gazeta Sporturilor și ProSport.
„Maestrul Mitran” a fost, timp de peste un deceniu, una dintre gazdele emisiunii Replay de la Televiziunea Română, show-ul care a scos la lumină istoria fabuloasă a sportului și fotbalului românesc, cu imagini dintr-o arhivă de aur a postului național de televiziune.
În prezent ocupă funcția de director de comunicare al Ligii Profesioniste de Fotbal. E îndrăgostit de Universitatea Craiova și Rapid, poveștile sale pline de culoare fac, de fiecare dată, deliciul publicului.
- Un invitat din breaslă, Marius Mitran.
- Mulțumesc tare mult pentru invitație! Am mai avut așa emoții, domnul Ovidiu, când am fost, în ‘98, la primul Mondial din viața mea. Și emoții și am simțit o onoare deosebită că sunt acolo. Ceea ce se întâmplă și în seara asta. Ambele seri sunt legate, și cea de Mondial, și cea de dumneavoastră.
- Erai în echipa ProSport.
- ProSport, da. Mondialul din ‘98.
- Cât am lucrat noi împreună?
- Am lucrat din 1994 până în 2000. Șase ani.
- A, deci ai suficientă experiență cât, asemenea altora, să mă înjuri și tu. Că eram, cum să spun, dictator, că opream articole...
- Nu recunosc portretul ăsta. Nu-l recunosc.
- Țipam prin redacție. Îmi făceam interesele.
- Țipa cineva prin redacție. Nu răspundea la numele de Ovidiu Ioanițoaia. Se mai țipa prin redacție, adevărat. Și eu am condus niște redacții și mi se întâmpla. Nu rețin genul acesta de manifestare din partea dumneavoastră.
Marius Mitran explică de unde s-a ales cu porecla „Manase”
- Hai să le spunem oamenilor de unde până unde această poreclă de Manase?
- De la Sportul Românesc. E amuzantă ca orice poveste. La Sportul Românesc se întâmpla în ‘95, în decembrie. Se întârziaseră salariile ceva timp și aveam un băiat care abia se născuse. Și îi spun colegului nostru Marius Mărgărit, "Eu plec până la Craiova. Nu mai stau să văd dacă primim sau nu primim de la direcțiune banii. În caz că îi primim până de Revelion, ți-am lăsat adresa și numărul de telefon, îi trimiți la oficiul poștal Brazda lui Novac din Craiova și mă suni pe numărul ăsta!".
- Așa.
- Marius Mărgărit, care era poreclit, foarte bine știți, Paci. Avea acest nickname foarte puternic. A fost important în povestirea noastră. Marius primește banii, se dau salariile, ia și banii mei. Numai că el avea un tic. De câte ori scria, punea hârtie, lumea nu mai știe... Pe vremea aia era cu hârtie în mașina de scris. Se autoîncuraja, pentru că pe vremuri, unde lucrase el, la o fabrică undeva, exista un șef al lui care se numea Manase. Și el, când scria, se închipuia în subordinea acelui șef și îi spunea, "Hai, Manase, acum fac Manase, acum trec Manase". Și avea ticul ăsta.
- Hai înapoi în 1995, ce s-a întâmplat?
- Sună la telefon, stăteam în casa socrilor mei, și răspunde soacră-mea. Și el, precipitat: "Manase, sunt Manase, Manase. S-au dat banii, Manase". Soacră-mea s-a speriat, în loc de obișnuitul "Bună seara, casa Ionescu"... El a avut pornirea asta, ca în fața mașinii de scris. Și soacră-mea a venit și a zis: "E cineva la telefon care spune ceva, că n-am înțeles, mase, manase". Eu am recunoscut imediat. Am vorbit cu el. M-am dus la oficiul poștal, am luat banii, s-a făcut 3 ianuarie.
- Așa.
- Pe 3 ianuarie, domnul Ovidiu Ioanițoaia ne-a chemat la muncă. Sau pe 4 ianuarie. Și nu era nimic de scris, cum bine știm, pe vremea aia. Era greu să scoți un ziar în 6 pagini, cu date de pe 2 ianuarie. Și stăteam de vorbă toți. Bun, ce a fost, pe la munte, pe la rude, și eu povestesc și eu pe asta. "Hai să vă spun ce mi-a făcut Paci. Paci sună la soacră-mea, zice, Manase, Manase, ai luat banii". Și de atunci, de 30 de ani, mi-a rămas mie numele ăsta.
Transferul în echipa lui Ovidiu Ioanițoaia, la Sportul Românesc
- Ai 58 de ani, dar nu arăți. Născut la Bârlad, dar absolvent al Liceului Lazăr din centrul Bucureștiului. Cum Dumnezeu ai ajuns de acolo la Lazăr?!
- Da, mult mai repede am părăsit Bârladul. Taică-meu a terminat facultatea de mecanică la Timișoara și a primit repartiția în Vaslui. Tata era din Bistreț, județul Dolj. Era născut la câteva case de Ilie Balaci. Și bineînțeles că ai mei au primit repartiția după studii și au primit la... În Moldova.
- Ai moștenit ceva din umorul lui Tănase, că Tănase era vasluian.
- Nu doar că era vasluian, dar e născut în aceeași zi cu mine, 5 iulie. Am două celebrități născute de ziua mea, pe una dintre ați iubit-o, dacă nu pe amândouă le-ați iubit. Constantin Tănase și Gianfranco Zola. Marele dumneavoastră napoletan.
- Am înțeles. Mi-aduc aminte, când te-am angajat, te-am luat ca să mai înveselești un pic redacția.
- Nu mai știți când m-ați luat, bănuiesc, dar eu știu. Eram ziarist la Gazeta Sporturilor când am venit la Sportul Românesc. Ne-am întâlnit la un meci la Craiova, am discutat cu dumneavoastră. Era, ca și în această seară, o emoție teribilă pentru mine. Apoi am plecat cu Liviu Bistriceanu la un meci în Cupa UEFA în Belgia, cu Universitatea Cluj. Și pe drum, Liviu mi-a spus: "Am vorbit cu bossul de la noi. Mi-a zis de tine dacă pot să te corup, să te aduc la Sportul Românesc". Dar Liviu nu era întotdeauna foarte serios, așa, și nu mi s-a părut... Mi s-a părut că mai degrabă... Mi-a spus în avion. Nu aveam încredere în el, că zic, bă, o vrea el. Poate o fi părerea lui, nu a lui Ioanițoaia să mă ia.
- Așa.
- Am schimbat niște reviste în avion. Am mai vorbit și, întâmplător, un aparat de fotografiat de-al meu a rămas la el. Ca să aflu după aia, mi-a spus el, "Special ți l-am luat, ca să putem să te chemăm în redacție". Și mă sună, noi eram pe "Vasile Conta", unde ați lucrat și dumneavoastră, Sportul Românesc era la Universul. Și mă sună într-o zi și zice: "Ai uitat aparatul la mine, să vii să-l iei!". Și am mers. Am venit și dumneavoastră ați intrat în sala mare unde eram cu o cerere de transfer. Și mi-ați zis: "Ia semnează asta aici!". Evident că am semnat pe loc, problema a fost că trebuia să mă duc la Chirilă și la Radu Urziceanu, Dumnezeu să-i odihnească!, să le spun a doua zi, știți, eu plec. Și a fost o noapte albă aia, că nu știam cum să spun, nu știam de ce, nu știam... Și am venit întâi dimineața la Sportul Românesc și v-am întrebat: "Știți cum să spun, dați-mi un sfat!". Și dumneavoastră, așa, peste umăr, erați cu o foaie în mână, ați zis: "Spune-le că vii la ăia mai tineri!".
- Da, pe vremea aia eram tineri.
- "Că ai ales tinerețea". Și așa am făcut.
- Care ți-a plăcut? Cum era?
- Mi-a plăcut totul. Sigur că avem nostalgia asta de a...
- Că eram tineri pe vremea aia.
- Exact, și de a rememora acele vremuri.
- E o replică celebră din Bulgakov, dacă știi, "Când a fost?", "Pe vremea lui Stalin", "Bă, ești nebun", "Da, da, atunci eram tineri".
- E scritorul meu preferat Bulgakov, dacă tot l-ați amintit. Revenind. Mi-a plăcut întotdeauna, în primul rând, erau niște nume mari. Gândiți-vă la oamenii pe care i-ați crescut, dintre care fac parte, la generațiile pe care le-ați crescut, dar cele pe care le creșteți azi, sau în acești ani, n-au avut posibilitatea să crească la rândul lor, nu știu, în școală, în liceu, în facultate, citindu-i pe ei.
- Corect.
- Eu am crescut luând ziarul Sportul în fiecare zi, citeam. Iftimie Ionescu, Chirilă, Radu Urziceanu, Nertea, Paul Slăvescu. Și deodată am devenit coleg cu ei. Am debutat la "Ora", '92-'93. Eram încă la filologie, eram student, și acolo a fost singura pilă pe care am avut-o în viața mea. Apoi, Cataramă a oprit ziarul. A oprit ziarul, l-a desființat. Într-o zi s-a certat cu Nicolae Cristache, care era redactorul-șef al cotidianului "Ora". S-au certat și am rămas, evident, în aer.
- Așa.
- Numai că în anii la "Ora", evident că scriam despre Craiova, despre ce altceva, și mă împrietenisem cu Marian Bondrea. Și cu Cârțu, și cu Marian Bondrea, în general cu Craiova Maxima, dar Bondrea era antrenorul principal al echipei atunci.
„Ioan Chirilă terfelea toate cronicile sportive. Lipsea câte un jucător, le refăceam noi în redacție”
- Și de cine te-ai simțit mai aproape?
- Cel mai mult mi-a plăcut nea Vanea, care, într-adevăr, era foarte aproape de ceea ce citisem, de cronicile lui și mai ales de cărțile lui. Încă era spumos, era cu o anumită...
- Așa a rămas până la sfârșit. Era mai mult scriitor decât ziarist, după părerea mea.
- Așa este. Era aproape numai scriitor. Dar era flamboaiant... Terfelea toate cronicile sportive. Lipsea câte un jucător, le refăceam noi în redacție. Erau zece la Oțelul, nouă la Farul.
- Nu dădea importanță detaliilor.
- Dădea notele și țin minte o discuție cu Gică Nertea: "Cum, mă, ai dat lu' Marius Stan șase?!". Și nea Vanea zice: "Dă-i opt! Dă-i tu opt!". Nu era nicio problemă. La nea Vanea era o admirație teribilă. Era un tablou care te obliga să-l admiri și să-l privești. Dar omul care s-a apropiat cel mai mult a dispărut destul de repede în anii de după Revoluție. George Rotaru. E soțul Marilenei Rotaru. Mai cunoscută realizatoare și apropiată de Casa Regală.
- George Rotaru a lucrat și el la Sportul.
- Eu l-am cunoscut la Gazetă. George Rotaru era moldovean. Era din Galați. Avea un spirit de Creangă în el.
- Pe mine știi cine m-a ajutat? Marius Popescu, cu care m-am certat tot timpul. Mă certam cu el, Dumnezeu să-l ierte!, mai ales de la șah. Aveam cu el și cu Vladimir Moraru meciuri de șah. Și după ce m-am întors din America și am stat 13 luni fără serviciu, ca să citez un clasic de la Scânteia, "scuipasem pământul patriei".
- Știu povestea...
- M-a angajat Păunescu și mi-a spus: "Dorin Tudoran și mai ales Marius Popescu au insistat să te angajez". Ceea ce pe mine m-a surprins, fiindcă aveam mai degrabă relații contondente de la șah. Jucam pe țigări. Și mi-a făcut un foarte mare bine, că Păunescu nu mă cunoștea, probabil că nici nu m-ar fi angajat dacă nu erau aceste recomandări pozitive.
- Da, erau așa cei de la... Așa cum îi citisem din clasa a șaptea, a opta, în liceu, în facultate, așa erau. Nu m-au surprins. Așa erau. Mi-l închipuiam pe Radu Urziceanu foarte rece. Rece era și distant. Nea Vanea din cărți se vedea că e un poet, e un visător. Așa era. Îl țin minte mergând desculț prin redacție, desfăcut la cămașă, fără niciun nasture, și având celebrele discuții despre Maradona și Pele.
- Numai în superlative și numai în exagerări. Adică unul era genial, altul era nimica toată,
- "Dragă, Măchiță", îi spunea lui Eftimie Ionescu. "Dragă, ăla al tău, Pele, dribla cu pumnul în aer. Cum să dai cu pumnul în aer? Ăla nu e gest de fotbalist, e altceva. E o rușine pentru Sud-America".
Ziaristul la care am ținut cel mai mult în toată viața mea e aici, la trei metri de noi. Este redactorul-șef al site-ului libertatea.ro, Cosmin Stăniloiu. Care a fost cu mine la "Ora" din 1993 și uite că sunt 32 de ani de când sunt prieten și coleg cu el și a fost cu mine peste tot. Și la ProSport, și la Sport Total, peste tot pe unde am putut să-l iau, l-am luat. E adevărat, el nu m-a luat acum pe mine, dar asta...
Marius Mitran, jurnalist
Marius Mitran, dezvăluiri după 30 de ani la o discuție secretă cu Mircea Lucescu: „O să-ți spun acum care cred eu că e cel mai mare talent dintre toți”
- Ai spus că ai o poveste legată de Mircea Lucescu.
- Da, după doi ani, vine un zvon în redacție că vine Mircea Lucescu. Și asta era un eveniment, era un revelion, eu așa l-am văzut. A doua zi, când s-a spus că vine, lumea a venit îmbrăcată altfel, la cămașă, la sacou, domne, venea Lucescu. Care era antrenor la Brescia în perioada aia.
- Așa.
- Și evident că a venit la nea Vanea, au discutat. Toată lumea era alai. După el, pe holul acelea lung. Înainte să vină, eu i-am spus: "Nea Vanea, vreau și eu să-l întreb pe domnul Lucescu ceva. Dacă puteți să-mi facilitați, că va fi lume multă și...". A ținut minte și, la un moment dat, m-a văzut mai mult pe acolo și l-a chemat pe Lucescu: "Uite, puștiu' vrea să te întrebe ceva".
- Bun. Și ce-a urmat?
- Și Lucescu, foarte amabil, da. Și eu i-am spus: "Domnule Lucescu, o singură întrebare am, pentru mine. Care a fost cel mai mare fotbalist român, după părerea dumneavoastră?". Și a fost foarte amabil, am stat, am intrat într-unul dintre multele birouri de acolo. "E o discuție mai lungă, îți spun, dar să rămână între noi". Și mi-a spus că-s patru, după părerea lui, a zis: "Cu doi am jucat, pe doi i-am antrenat, pe unul, că nu mai antrenez, și patru sunt așa, Dumitrache, Dobrin, Balagi și Hagi".
- Da.
- Și zice: "O să-ți spun acum care cred eu că e cel mai mare talent dintre toți". Dobrin. "Nu, Dumitrache. Dumitrache a fost cel mai mare talent din istoria fotbalului românesc. N-a existat nimeni cu calitățile lui, stâng, drept, dribling, viteză, detentă. Dumitrache sărea mai sus decât orice portar. Era ceva... Avea o sensibilitate anume, avea un psihic mai fragil, avea, și atunci parcă nu l-aș pune. Ca talent nu exista altul mai mare".
- Mai departe.
- "Dobrin era de o fantezie neegalată nici pe plan mondial. Nimeni n-a avut gândurile și realizările lui în fotbal. Era ceva, un geniu, dacă putem vorbi de genii. Dobrin avea un minus, sau i-aș scădea ceva. În sensul în care Dobrin nu putea juca la maxima lui capacitate decât dacă avea atmosferă. Dacă avea un public favorabil, dacă atmosfera din jurul meciului era una deosebită. Dacă juca într-o deplasare oarecare, nu știu unde, la Bacău, nu mai era Dobrin cel care era. Îi trebuia o anumită stare ca să reușească", mi-a spus.
- Pe locul 3 cine era?
- Mi-a zis de Hagi că "n-aș insista, că îl am în continuare la Brescia, e încă tânăr, încă joacă. Dar Hagi, îți spun, are nevoie de o echipă care să-l ajute. Hagi e un distribuitor, un dirijor și un individualist, dar și un om de echipă. Și are nevoie ca să se sincronizeze ceilalți cu ce face el pe teren. Ai să vezi tot timpul, lângă Hagi se nasc fotbaliști mari. Tot timpul o să observi lucrul ăsta".
- Și de Balaci?
- "Singurul care n-avea nevoie nici de public favorabil, nici de coechipieri, nici de nimic, care era puternic la toate, ăsta a fost Balaci".
- Bun. Am înțeles.
- A plecat! Eu am scris, așa, un text pe acolo și m-am dus, apropo de cei tineri care se uită la noi, și m-am dus la Laurențiu Dumitrescu și i-am zis. "Nea Laur, am scris și eu un text după ce am vorbitcu domnul Lucescu. Dar mi-a spus că e o discuție între noi. Să n-o public. Eu l-am scris, dumneavoastră decideți cum credeți. Mie mi s-a părut frumoasă povestea, mai ales că era Balaci al meu, ca să zic așa". Și Laurențiu s-a uitat pe el așa și a zis: "pagina întâi!".
- Și?
- Îl cunoașteți bine pe Lucescu, ce credeți, a sunat a doua zi? Evident că da, evident că...
- Dacă așa v-ați înțeles, poate că era normal să respecți.
- Eu m-am dus la redactorul-șef. Am fost și eu după aia redactor-șef. La fel aș fi făcut. Eu am greșit. Nu Laurențiu Dumitrescu. Eu am greșit.
- Absolut!
- Dar eu am făcut șmecheria asta, viclenia asta.
Marius Mitran către Ovidiu Ioanițoaia: „Aș fi fost tare dezamăgit când v-am cunoscut să fi aflat că nu țineți cu Craiova”
- Tu ce modele ai avut? Pe care ai încercat să-l imiți. La vârsta aia cam asta facem.
- Pe dumneavoastră! N-am avut modele la ei. Erau intangibili și citindu-i atâția...
- O să creadă lumea că de aia te-am invitat, ca să dai răspunsul ăsta.
- Da. Dar pe dumneavoastră înainte de a vă cunoaște, înainte de a vedea ce se întâmplă într-o redacție cu Ovidiu Ioanițoaia, pentru că vă știam oarecum din niște... Știam și biografia și m-am mândrit după aia mult timp, și la ProSport vorbeam în cercul nostru... Ca să spun, până la urmă, că eu eram singurul care aveam și eu filologia, ca și dumneavoastră, care făcusem română, o limbă străină, care țineam cu Universitatea...
- Știi că Banciu a povestit că vă întâlneați la nu știu ce cârciumă și mă bârfeați.
- Nu, nu a participat, îmi pare rău pentru el. La cârciuma respectivă, la Pescaru, nu era în... Nu era, ca să zic așa...
- Nu era în distribuție.
- Nu era. El a auzit la mâna a doua.
- Dar nu e de mirare. Nu există om fără defecte.
- N-avea cum să fie... Acolo discutam.
- Am mai spus. Să fii ziarist, ziarist bun, e greu. Să conduci un ziar e infinit mai greu. De 100 de ori mai... Tu ai trecut prin etapele astea.
- Prin toate am trecut. Și am înțeles. Deci vă știam oarecum din familie, pentru că la Flacăra am avut un unchi care a lucrat și lucrează și azi la Flacăra. E caricaturistul Alex, Aurel Ștefan Alexandrescu.
- Da, îl știu.
- Da, e unchiul meu.
- Bine, dar mai lucra cu el de 40 de ani.
- Acum scrie o carte despre Leonardo Da Vinci. Trebuie să se publice. Și știam...
- L-am cunoscut bine.
- S-a dus de multe ori acolo și s-au întâlnit. Îmi spunea. Evident că vă urmăream prin prisma Universității Craiova, acum să nu vă închipuiți că am avut altă filieră. Era Păunescu, la care evident ne uitam ca toată generația în blugi, mergeam la Cenaclu și apoi prin avalanșa de articole despre Craiova, Ovidiu Ioanițoaia, Nicolae Cristache și Dumitru Graur până la un punct. După care n-a mai scris. A plecat la televiziune. Și știam asta. După care sigur că am aflat de la Alex. Am aflat că ați făcut filologia și eu m-am dus la filologie, că țineți cu Craiova evident. Aș fi fost tare dezamăgit când v-am cunoscut să fi aflat că nu țineți cu Craiova și așa mai departe. Și atunci sigur că am avut orgoliul ăsta. Dar n-am copiat ceva, pentru că aici băieții au dreptate. Dumneavoastră n-ați învățat pe oricine. Adică n-ați făcut-o didactic. Nu m-ați luat de gât și ați zis uite așa! Așa se începe un interviu. Așa se încheie un interviu. Dar deschiderea extraordinară, transparența pe care o aveați în tot ceea ce făceați, trebuia să fii tâmpit să nu înțelegi cum se face un lucru. Iar ce am învățat, și asta ați predat direct, a fost capacitatea de a face o echipă. Lumea nu știe ce înseamnă.
- Da.
- Echipa aia a Sportului Românesc și echipa inițială a ProSport s-au construit din niște ziariști, cu niște eforturi. Era foarte greu să îl înțelegi și pe Buzărin, și pe Geambașu, și pe Cartianu, și pe Tolontan, și pe Mitran, și pe Vochin.
- De-aia am fost, cum să spun, nu siderat, ci îngrozitor de trist când a plecat Vochin. Avea fibră de ziarist. Cum să renunți la meseria asta, care mie mi se pare cea mai frumoasă de pe lume, să te duci fie și la Federatie. De-aia n-am înțeles niciodată și de-aia nici n-am mai vorbit cu el după aia.
- Ne mai întâlnim. Suntem colegi acum. Suntem în fotbalul românesc.
- Absolut, da. Fiecare alege într-o viață.
- Și acolo am învățat apropo și de ce se întâmplă într-o redacție.
- Dar cum ți se pare presa de azi față de aia pe care o făceam noi când eram foarte tineri, să zic așa.
- Complet diferită, complet dificilă pentru mine. Eu caut, cum am căutat încă din anii '70-'80, niște lucruri în fiecare dimineață când deschid site-urile, și nu un ziar palpabil pe hârtie. Foarte nedreaptă față de fenomenul sportiv. Mi se pare ușor de făcut pentru că îmi aduc aminte apropo de ce ne-ați învățat și ce nu. Sigur că nu m-ați luat de gât și mi-ați spus cum se scrie. Dar am văzut cum scriați. Am văzut efortul, am văzut felul de a scrie, corectura, am văzut paginile, duceam eu la Cristina tăieturile și învățam. Dacă vrei și-ți place meseria asta, vezi ce a tăiat. Vezi ce a tăiat. Ai luat manuscrisul de la Ioanițoaia și ai văzut că a tăiat aia și aia. Mai ales dacă ai, o să zicem că noi am avea ca ziariști, o recunoaștere a notei, a culorii. Înțelegi de ce n-a păstrat și de ce a insistat pe anumite lucruri. Ceea ce am învățat, că sar de la una la alta...
- Așa.
- Titlurile! Mă laud că am fost între cei pe care îi solicitați să dea titluri. Și am o contribuție la primul titlu din ProSport. Am și un articol pe prima pagină din ProSport.
- Dinamo ia tot?
- Da. Și jos am "Craiova e 51% Păunescu", că ăla e articolul meu.
„Pentru mine e mai greu de făcut acum presă. Eu azi, dacă aș avea 25 de ani, mi-ar fi mult mai greu”
- Crezi că e mai ușor de făcut presă acum? Mă rog, cât se mai face presă, că sunt mai puternici influencerii decât ziariștii.
- Din păcate, da.
- Eu la un moment dat am predat la Școala de Jurnalism și la Universitatea Media. Mă strigau ăia pe sală domn profesor și eu nu mă întorceam niciodată, că nu mă recunoșteam. Dar acum le spun. Duceți-vă în altă direcție, că meseria asta, din păcate, e muribundă! În curând nu o să mai aveți ce să lucrați.
- Eu cred că nu mai e. Efectiv nu mai e. E altceva. S-a transformat în altceva. Da, e cu totul altceva. Nu mai e.
- Crezi că e mai greu de făcut acum sau era greu când eram noi mai tineri, să zic așa, fără să fim nostalgici.
- Pentru mine e mai greu de făcut acum. Eu azi, dacă aș avea 25 de ani, mi-ar fi mult mai greu, dacă aș ține cont de ceea ce am citit și am învățat. Pentru că mi se pare că dacă ai ajuns la un anumit nivel de cunoștințe despre presă, despre sport, nu trebuie să o faci așa. Nu trebuie să te grăbești, nu trebuie să rănești, nu trebuie să arunci cu noroi. Mie mi-a spus-o profesoara mea de liceu, doamna Astrid Rodinciu, care mi-a zis așa: "Bă, țineți minte, băieți, copii, e foarte ușor să dărâmăm în viață".
- Așa este, da.
- Știți cât e de ușor? Cel mai greu e să construiești ceva, să faci ceva, un castel din domino. Știi ce ușor e să dai cu piciorul la orice? Duceți-vă acasă când face mama voastră mâncare și dați, așa, un brânci la oala cu mâncare. S-a dus. Deci, ținând cont de cum i-am perceput eu pe Nadia, pe Balaci, pe Hagi, ținând cont de ce înseamnă pentru mine România, de felul în care, de pildă, am gândit Replay-ul și toate lucrurile respective, azi dacă m-ați lua ca acum 30 de ani de mână și ați închide ușa ca să semnez, n-aș rămâne. Aș fugi. În ciuda personalității dumneavoastră, aș pleca pentru că nu pot, nu înțeleg.
Marius Mitran: „Actorie am vrut să fac! Am avut singurul 10 la română nu dintre cei care au picat, dintre toți care s-au înscris”
- Dacă n-ai fi fost ziarist, n-ai fi făcut gazetărie, ce crezi că ai fi vrut să faci?
- Ce aș fi vrut să fac? Actorie am vrut să fac. M-am și pregătit un an. Și n-aveam talent. Erau patru locuri pe an.
- Nici în gazetărie n-aveai talent...
- Da, da, m-am prins mai târziu. Acolo mi s-a spus, că am avut niște profesori... M-am pregătit în clasa a XII-a să dau și la filologie și am și picat din pricina aia și la IATC. Am stat doi ani acasă, că am picat și anul următor. Am mai picat încă o dată cu nota 10. Am dat cu Andrei Păunescu, apropo și de poveștile cu Păunescu. Am avut singurul 10 la română nu dintre cei care au picat, dintre toți care s-au înscris. Niciunul dintre cei admiși...
- Și cu zece ai picat?
- Da, pentru că am avut 7,73 la franceză. Și s-a intrat cu 9,47.
- La Vaslui, franceză...
- Când am intrat a treia oară am avut aproape 10 la franceză. Am avut nota cea mai mare. Aproape numai franceză am făcut.
- Deci dacă nu te-ai fi făcut ziarist, ai fi fost actor.
- Mi-ar fi plăcut să fiu actor și... uneori, așa, când reușesc să visez și astăzi îmi închipui că poate aș fi avut... Adică uit ce vârstă am și mă gândesc câteodată...
- Dar nu-ți pare rău că ai luat-o pe drumul ăsta?
- Nu, niciun pic.
- Adică nu regreți?
- Nu, nu. Regret că nu mai e Replay. Regret că nu mai e presa scrisă pe hârtie. Regret că nu mai am emoția aia de a lua ziarul dimineața și de a îl desface să văd unde e articolul despre ai mei.
- Eu mă duc și acum în fiecare dimineață când nu vin la redacție și cumpăr Libertatea și Click. În fiecare dimineață mi le ține o femeie la un chioșc, că nu mă simt bine dacă nu mă uit în ziar.
- Așa fac și eu.
- Așa am crescut și probabil că așa o să mă duc.
- Așa am lângă fotoliu un teanc. Abia mai respir, de nu mai știu unde să pun telecomanda de ziare, și îmi spune Cristina, "Bă, am înțeles, dar mi-ai spus că a dispărut presa scrisă. Tati, unde a dispărut? Că ne sufocăm în casă".
- Bine, adevărul e că la alții n-a dispărut. Sigur, au mai scăzut din tiraje la francezi și la italieni.
- Dar sunt fabuloase în continuare.
- Dar e obiceiul dimineața să bea cafeaua și să citească ziarul. În toate cafenelele de la Paris sunt legate în lemn, așa, cu bandă de lemn, ziarele din ziua respectivă, toată lumea se înghesuie, bea cafeaua și citește ziarul.
- Am fost acum câteva săptămâni la Atletico de Madrid cu Real Madrid și am luat AS și Marca, dar în AS e o ziaristă care mie îmi place enorm, sunt topit după ea, Patricia Cazon. A scris foarte frumos despre penalty-urile prin care Atletico a pierdut calificarea și așa mai departe. Și acum, recent, a scris după ce Atletico a pierdut și cu Barcelona în returul din Cupă, un final de cronică minunat în care Atletico a condus cu 2-0, a luat 4 goluri în câteva minute și asta pentru că penalty-urile de acum o lună încă nu s-au terminat de bătut pe Metropolitan. Și mi-a plăcut. Și m-am gândit poate că aș fi scris și eu, poate că am scris vreodată așa ceva, poate că a existat lumea aia în care am condus o revistă sau un ziar.
- Ai lucrat în televiziune, ai lucrat în radio. Unde te-ai simțit cel mai bine?
- Cel mai bine în redacții, la ProSport, în toate variantele lui de ProSport. Pentru că a fost condus de dumneavoastră și de Cătălin Tolontan, înapoi de Dorin Chioțea și de mine, ca să spun așa, în varianta Ringier inițială din 2003. Dar cel mai greu, după părerea mea, este la radio. Dintre toate. E mai ușoară televiziunea decât radioul.
- Dar de ce ți se pare? Radioul mi se pare cel mai ușor de făcut.
- Mi s-a părut cel mai greu și făceam mult. Aveam ore multe în fiecare zi de direct. Ești închis în cabina aia, nu ai niciun fel de reper și cineva e polemic cu tine și ridică niște probleme. Și asta mi se pare foarte greu, și să trec de la unul la altul. Mi s-a părut mai greu decât televiziunea. La televiziune era Replay, aveam caseta, știam ce va face Hagi, o pregăteam, o știam. Iar în presă scrisă nu mai spun... Acolo a fost o plăcere. Televiziunea n-a fost o plăcere. Presa scrisă, da, a fost o plăcere.
- Am înțeles.
- Deci diminețile respective de la ProSport și de la Sportul Românesc, acolo lângă Cismigiu, cu geamul deschis și zumzetul ăla. "Bă, vine Ioanițoaia, bă, stinge și tu țigara". Chestiile alea, nu știu dacă cineva le mai poate înțelege.
- Da, bine, eram și tineri, avem nostalgia vârstei de atunci. Adică nu știu dacă era ceva ieșit din comun, dar acum ne aducem aminte cu plăcere.
- Față de vremurile astea, uite că se dovedește că erau ieșite din comun în anumite locuri.
Marius Mitran: „Am asistat la multe blaturi! Scriam chiar dacă luam cârnații de la Jean Pădureanu”
- Cum era fotbalul atunci față, ceea ce reflectam atunci față de azi?
- Evident mai valoros și noi eram mult mai critici și mai răi cu cât el era mai bun. Pentru că acei ani, de care amintesc acum, sunt anii Generației de Aur, da? Anii în care Steaua juca în Champions League, șase ani la rând, anii în care România, '90, '94, '98, 2000, mergea la toate turneele finale europene, mondiale. Și noi eram niște dulăi, niște răi, sfâșiam pe Hagi, pe Gică Popescu... Care venise în București și trebuia să sară șinele de tramvai ca să nu-l curenteze. Asta era o anumită...
- Da.
- M-am bucurat tare mult că după un an de ProSport m-ați ridicat de la reporter special și m-ați făcut, împreună cu Cristi Geambașu, editorialistul ziarului. Scriam la pagina...
- Am făcut și eu greșeli.
- Eu sunt una dintre ele, da? Și scriam la pagina 4, și pe pagina 4 erau corifeii. Cosașu, Păunescu, Chirilă, cine mai era? Fănuș Neagu.
- S-au dus toți, săracii, din păcate! Toată generația aia este criticată și astăzi că n-a stârpit Cooperativa. Dar uite că în timpul Cooperativei rezultatele erau mai bune decât astăzi.
- Nu erau legate. Rezultatele erau obținute în principal de cei care jucau afară și care nu erau în Cooperativă, iar dacă a dat cineva în Cooperativă, noi am dat atunci.
- Se pare că lumea a rămas cu impresia că n-am dat destul. Dimpotrivă, că eram oarecum coalizați cu Cooperativa, ceea ce nu e adevărat. Câte procese am avut cu Mircea Sandu numai eu știu.
- Și noi și multe articole, articole peste articole. Mi-aduc aminte de un articol al lui Cătălin Tolontan în Sportul Românesc care se intitula "Talb". Și toți am rămas mirați pentru că citit invers era blat. Și noi ne miram cum e. Era o chestie și asta, ca să scapi de proces de...
- Ai asistat la vreun blat?
- E! La multe!
- Și ai scris?
- Sigur că da. Plecam pe tren. Cum să nu? Dar scriam. Scriam toți cei care eram. Cum să nu? Scriam. Păi la un moment dat tot dumneavoastră ați intervenit pentru că a fost o supărare la Sportul Românesc. Pentru că vă sunau, noi ne duceam, luam cârnații de la Jean Pădureanu...
- Da, dar știi ce se întâmpla? Mă, Jean Pădureanu, așa cum era el, dădea cârnați la toată lumea. Mă, o dată nu m-a rugat ceva.
- Dar nici pe noi. De-aia și scriam tot ce era acolo.
- O dată n-a zis: "Auzi, Ovidiu, laudă-l p-ăla sau scrie urât de ăla!". Niciodată. Și a murit sărac. Mai sărac decât toți.
- Știu de la Gino Iorgulescu.
- Mai sărac decât toți. A fost nevoie să pună mână de la mână ca să îl îngroape.
- Gino a fost unul dintre cei care l-a și ajutat în ultimii ani.
- Și am o amintire cu Pădureanu, iartă-mă, pe care n-am spus-o niciodată. La meciul ăla de tristă amintire de la Ljubljana.
- Cu Hagi selecționer.
- Bietul nea Jean nu știa nicio limbă străină. Și bate la ușă la mine la hotel și zice: "Hai să mă ajuți că vreau să fac niște cumpărături!". "Bine, Jean, hai să mergem!". Și mergem. "Da' ce vrei să iei?". "Metraj". "Ce metraj?". "Metraj pentru haine". "Nea Jean, acum te duci și cumperi sacoul, cumperi costumul". "Nu, nu, am rămas de modă veche".
- Așa. Și ce s-a întâmplat?
- Am intrat într-un magazin. A cumpărat vreo 10-12 soiuri de stofă. Zic: "Dar ce faci?". "Ăsta e pentru bărbatul secretarei, ăsta e pentru un vecin de-al meu. Ăsta e pentru Horoba". "Cumperi la toată Bistrița?". "Le trebuie și n-au".
- Da, așa făcea.
- Zicea: "Ce-mi trebuie mie, că eu nu port costume". Ăsta era Pădureanu. Dădea la toată lumea cârnați, miei, damigene de vin, dar mie, nu știu la alții, niciodată nu mi-a cerut nimic.
- Nici nouă nu ne cerea, dar noi scriam exact ce se întâmpla la Bistrița. Au fost anii în care ziarele conduse de dumneavoastră erau avangarda în a dezvălui Cooperativa. Cooperativa care se știa de mult timp cum lucra, ce însemna, care era înțelegerea.
- Eu câștig la mine și toată lumea e mulțumită.
- Nu toată lumea, pentru că nu intrau toate în Cooperativă și alea din coadă care...
- Ele își făceau o socoteală normală.
- Normală, sigur.
- Trei puncte. Dacă făceai două meciuri egale, aveai două.
- Sigur, se pierdeau patru puncte. Sigur că era nefiresc, dar era antisportiv. Însă era o lume în fața căreia noi nu ne-am plecat.
Un ziarist pe care l-am iubit, din păcate a murit foarte tânăr, și pe care l-am și cununat, Andrei Bălan, a murit acum aproape 3 ani, l-am considerat cel mai talentat ziarist cu care am lucrat. Apoi, Dorin Chioțea. Un ziarist cu care am lucrat la ProSport împotriva dumneavoastră și a lui Tolontan. Pentru că dumneavoastră ați schimbat echipa și v-ați dus la Gazeta Sporturilor și atunci ProSportul a rămas cu noi. Mă rog, Dorin Chioțea a fost numit redactor-șef și am avut niște lupte alături de el. Dar ziaristul pe care cred că l-am iubit cel mai mult, din generația dumneavoastră, și pe care dumneavoastră l-ați iubit foarte mult și cred că l-ați înțeles mai mult decât noi toți, a fost Johnny Cupen. Scria excepțional, o scriitură minunată.
Marius Mitran, jurnalist
Marius Mitran: „Craiova Maxima e mult mai frumoasă decât Steaua '86. Și povestea, și dramatismul, și tot ce s-a întâmplat cu ea”
- De unde până unde iubirea de Craiova Maxima?
- Vă spun ceva și nu știu dacă va deveni virală, dar trebuie să o spun. Mama, tata, soacra mea, socrul meu, sora mea, băiatul meu, nevasta mea toți sunt născuți în Craiova, eu la Bârlad, județul Vaslui. Toți! Revenind, tata fusese coleg de școală primară cu tatăl lui Balaci, Marius.
- Așa.
- Tata și-a construit toată viața în funcție de ce însemna Craiova. Juca în august la Farul, mergeam în concediu în august la mare, juca în octombrie la Brașov, plecam restul de concediu la munte. Și așa mai departe. Peste tot a fost cu mine de mână. Am un mare regret că a murit cu câteva săptămâni înainte de prima ediție de Replay la care am fost. N-a văzut niciodată. Dar sigur că m-a văzut cu hârtia semnată de dumneavoastră cu transferul la Sportul Românesc, a ținut-o în vitrină ani de zile până s-a scorojit transferul.
- Și mama?
- Mama a murit foarte repede, în urma unui accident de mașină. Tata a rămas singur cu mine și felul în care el în toți anii ăia m-a tras după el și a făcut tot ceea ce putea face un om singur în casă... el a avut un singur sprijin și era un tip destul de închis. Nu dur, dar tot ce a putut să-mi ofere ca sensibilitate a fost această echipă Universitatea Craiova, legat de ea, legat de felul de a fi și așa mai departe. În timp ce tot neamul maică-mii de la Otopeni e rapidist și eu am crescut cu ei în curte. A fost o chestie teribilă, am povestit odată la Clubul Aristocratic la Rapid.
- Așa. Spune-ne și nouă.
- Eram zăpăcit că ai mei din curte, am fost trei veri care am copilărit acolo, țineau cu Rapid. Și la un moment dat eram zăpăcit că tata era cu fularul alb-albastru și ăia cu Rapid. Și am spus, mama, noi cu cine ținem? Mama și ea rapidistă, frații ei toți rapidiști. Am înțeles multe mai târziu, după ce s-au prăpădit amândoi, am înțeles ce înseamnă... Mama a zis: "Ce zice tata?". "Cu Craiova!". "Atunci, cu Craiova!". OK și am ținut minte asta.
- Frumos.
- După aia, evident că mi s-au legat toate, așa, ca un destin la distanță. Îl citeam pe Păunescu și mergeam la Cenaclu și am aflat ce? Că și Păunescu ținea cu Craiova și cu Rapid. Că le-a scris imnul și Craiovei, și Rapidului.
- Da.
- Și tata m-a dus peste tot cu Craiova. Cu Dacia noastră 8B6884, cu care am bătut toată țara. Cu crenvurștii dinainte de meci. Nu era altă masă acasă. Ajungeam acasă, nu mai era nimeni, și el lua de pe drum ceva și după aia luam ziarul Sportul, unde scriați dumneavoastră și nea Vanea, și mă uitam și zicea etapa viitoare, că așa se încheia. Și etapa viitoare scria acolo Progresul - Universitatea Craiova. Și eram fericit că juca în București și nu mai plecam. De acolo a venit totul.
- Craiova de astăzi cum o vezi?
- Poate fi ceva, dar niciodată în sufletul celor care am trăit vremurile acelea nu cred, dumneavoastră credeți?, că mai poate fi posibilă o Craiova Maxima?
- E greu de spus! Craiova în orice caz e o echipă frumoasă și astăzi.
- E cea mai frumoasă!
- Nu știu dacă e cea mai frumoasă, dar cea mai valoroasă nu e în orice caz.
- N-am spus că e cea mai valoroasă.
- Într-adevăr Craiova Maxima a fost o echipă, chiar îndrăznesc să spun, mai frumoasă decât Steaua care a câștigat Cupa Campionilor.
- Mult mai frumoasă, dar și povestea, și dramatismul, și tot ce s-a întâmplat cu ea. E mult mai mai sensibil și a ridicat-o mult.
„Nu contează Burleanu, nu contează Ginu Iorgulescu, nu contează Ioanițoaia, care mi-e prieten de o viață. Nu contează cred că nici Răzvan”
- Cum ți s-a părut decizia lui Lucescu de a lua echipa națională la 79 de ani? Și câtă încredere ai în echipa asta?
- Surprinzătoare. Îl caracterizează pentru ce a făcut el în fotbalul românesc. El n-avea nevoie de așa ceva. E o evidență că nu avea nevoie de așa ceva, la 79 de ani să te înhami la un astfel de pariu cu două cărți în mână
- Cu doi șeptari.
- El dacă venea acum, la 80 de ani, la 90 de ani, și avea echipa din '94, da, îl înțelegeam. Vin și mă bat cu lumea. Mă bat cu toată lumea. Mă bat cu Anglia, cu Spania. Să vii în momentul ăsta, nu arată decât un singur lucru, după părerea mea. Iubirea lui totală pentru fotbal, indiferent de cine e în jurul fotbalului.
- E sclavul fotbalului.
- Nu contează Burleanu, nu contează Ginu Iorgulescu, nu contează Ioanițoaia, care mi-e prieten de o viață. Nu contează cred că nici Răzvan. Cred că n-a contat. Cred, nu știu. Dar cred că n-a contat, că eu mă îndoiesc că familia i-a spus du-te tată.
- Familia ar fi vrut să stea cu el, să stea acasă, cu strănepoții.
- Faptul că discutăm în seara asta, tot ca niște mapeți de demult, tot despre presă, e pasiune, dar și faptul că viața noastră s-a scris în perimetrul ăsta. Așa s-a scris și a lui. Nu banii au fost, sigur că e un om bogat, bănuiesc, da? Nu banii l-au condus aici. El n-a venit pentru bani aici. În niciun caz.
- Nici vorbă!
- Faptul că există fenomenul fotbal, el nu a putut să rămână fără să-și închipuie, s-ar putea să se înșele, după părerea mea, că poate ajuta. În viață, după experiența...
- Accept-ul ăsta riscă să fie un bumerang. Și primul lucru care i se va reproșa va fi vârsta. "Ce ai căutat, mă, nu ți-ai văzut anii?".
- Alții în parcuri și aia cu nepoții...
{{text}}