Liga a II-a, ca-n vremurile Cooperativei

Dacă nu interesează pe nimeni, doar pe băieții care înjură că pierd la pariuri, ne întrebăm dacă Federația Română de Fotbal va analiza meciurile suspecte din play-out-ul ligii secunde, mai ales pe cele din ultima etapă

Multe din meciurile de final de sezon în Liga a 2-a - mai ales în play-out - pot ridica serioase semne de întrebare. Când vezi scoruri ciudate, reveniri spectaculoase în ultimele minute sau echipe fără miză care parcă „se lasă bătute”, îți vine inevitabil în minte ideea de blat. Și nu e paranoia, ci o suspiciune logică într-un campionat în care transparența și integritatea sunt, din păcate, adesea discutabile.

Există câteva semnale tipice care apar frecvent în astfel de meciuri: cote suspecte care fluctuează brusc înainte de meciuri aparent banale (n.r. - vezi meciurile Ceahlăul - Șelimbăr 1-2 sau Afumați - Chindia 0-2), echipe deja salvate care joacă cu rezervele și par să nu opună rezistență, scoruri neașteptate între formații care anterior aveau medii foarte scăzute de goluri sau prea multe, faze defensive ridicole, unde pare că apărătorii joacă „la mișto”.

În plus, în play-out e și o dinamică specială: o înfrângere „strategică” azi poate ajuta o echipă parteneră de interese să scape mâine.

Federația, teoretic, are un sistem de monitorizare a pariurilor prin parteneriate cu firme specializate (precum Sportradar), dar, în practică, sancțiunile concrete pentru blaturi sunt rare și aproape niciodată publice sau transparente.

Să jucăm artistic... balet la marginea câmpului

Într-o zi de mai cu ploaie timidă și tribune rarefiate, două echipe care cândva visau la promovare au compus, pe un teren din Ilfov, un duet suspect de armonios. CS Afumați și Chindia Târgoviște. Sau poate două nume puse pe foaie doar pentru a respecta regula: să se joace.

S-a început moale, ca într-o piesă de teatru prost regizată. Pase fără sens, dueluri de ochii lumii, mingi pierdute cu delicatețea cu care se servește un vin prost în pahare de cristal. Niciun fault serios, nicio intrare nervoasă. Parcă nici nu era fotbal. Era repetiție.

Apoi, ca la un semnal mut, a venit primul gol al oaspeților. Fără presiune, fără reacție. A urmat o liniște de biserică provincială. Publicul, puțin cât era, se uita nu la gazon, ci la telefoane. Probabil scoruri din alte meciuri, din alte ligi, din alte planuri ale realității. Gurile rele spun că erau mai multe aplicații de pariuri deschise la meci decât spectatori... lume rea, domnule!

Afumați? Apatici, inexpresivi, aproape deranjați că trebuie să se miște. Chindia? Determinată... dar doar atât cât trebuie să pară. Și totuși, 0-2. Un scor curat, liniștitor, fără complicații. Parcă ales dintr-un meniu fix de meciuri suspecte. Exact cât să nu bată la ochi. Dar bate.

Pe margine, un om din staff a ridicat două degete. N-a fost schimbare. A fost semn. Să nu se mai forțeze. Jocul s-a stins ca o țigară călcată de un pantof scump. Arbitrul, corect până la limita indiferenței, a fluierat finalul. Nici proteste, nici aplauze.

În tribunele goale, cineva a întrebat în șoaptă: „Ăsta a fost blat?”. Răspunsul a venit cu o ridicare din umeri. Adevărul nu se spune. Se joacă. În Liga a II-a, adevărul e un balet discret între retrogradare și supraviețuire, între pariuri și tăceri.

Ecouri pe marginea Ceahlăului

Pe terenul de la Piatra Neamț, unde istoria fotbalului pare a se derula în slow-motion, am asistat la un alt act dintr-o piesă cu final predestinat. Ceahlăul Piatra Neamț - o echipă care încă mai visează la vremurile sale de glorie, dar și la promisiunea unui loc în Liga 1 - întâlnea CSC Șelimbăr, un visător timid, o echipă care mai spera doar la o evadare onorabilă din meandrele retrogradării.

A început ca orice meci de liga secundă: cu speranțe subjugate de realitate și cu un public care parcă venea mai mult din obligație decât din pasiune. Ceahlăul, echipa gazdă, avea o încredere jenantă în propria apărare, iar Șelimbăr, echipa oaspete, punea presiune fără a părea conștientă de ceea ce se întâmplă cu adevărat pe teren.

1-0 pentru Ceahlăul, un gol marcat într-o primă fază care mai mult a stârnit râsul decât bucuria. Meciul părea să își urmeze cursul firesc. Totuși, ceva se clătina în aer, ca o adiere aproape imperceptibilă: nevoia urgentă de puncte, teama de un „nou început” pentru ambele echipe.

Și astfel, în loc să se încerce o adevărată bătălie pentru victorie, Șelimbăr a egalat rapid. Un autogol, oarecum inevitabil, dar nu atât din cauza erorii jucătorului, cât dintr-o stare generală de neatenție, ca și cum s-ar fi jucat cu o promisiune în spate. Scorul devenea 1-1 și totul părea deschis pentru o revenire spectaculoasă.

Dar nimic nu mai era de fapt deschis. În minutele ce au urmat, meciul s-a transformat într-un balet al formalităților, în care fiecare echipă știa exact cât trebuie să facă pentru a respecta rigorile jocului, dar nimeni nu voia să meargă până la capăt. Șelimbăr, cu un gol marcat dintr-un penalty, a închis partida. 1-2. O victorie care mai degrabă mirosea a complicitate tacită decât a triumf. Sau cum ar spune un clasic: 1 pauză, 2 final...

Corespondentul nostru de la Piatra Neamț ne-a spus că a lăsat stadionul cu un gust amar. Golurile nu au avut gustul unui adevărat meci, ci al unei simulări. Șelimbăr pleca având trei puncte, dar, cine știe? Poate că și Ceahlăul avea deja o promisiune în spate. Poate că nimic nu a fost ce părea. De fapt, cam așa e fotbalul de la noi, ce e sub Liga 1 seamănă cu Twin Peaks, adică nimic nu e ceea ce pare.