A fost un jucător excepțional, cu 135 de goluri în Liga 1, dar în umbra lui Balaci! Interviu rar, după 40 de ani: „Ne-au dus cu pușca și ne-a salvat Lucescu: «Bă, cum i-ați lăsat să vă tundă?!»”

Ioan Petcu, fost fotbalist cu 363 de meciuri și 135 de goluri în Liga 1, vorbește despre impactul lui Mircea Lucescu în fotbalul românesc și începuturile lui „Il Luce” în antrenorat. Fostul mijlocaș care nu a prins „naționala din cauza lui Ilie Balaci” și căruia Hagi i-a suflat titlul de golgheter face un portret al fotbalului din „epoca de aur”, într-un dialog cu reporterii GSP la Hunedoara.

Hunedoara, oraș cu două fețe: în centru, timpul pare să fi mers înainte - străzile curate, clădiri noi, aer proaspăt. La margini, trecutul încă își ține respirația. Blocuri cenușii, tăceri lungi, siluete neclintite de 35 de ani.

Și totuși, pentru mulți dintre cei care au scris istoria Corvinului pe gazon, Hunedoara a rămas acasă. Deși au cunoscut gloria, deși ar fi putut trăi oriunde pe hartă, puțini s-au desprins. Au rămas aici, printre ziduri care nu mint și amintiri care nu ruginesc.

Condiția fizică nu-l trădează pe Ioan Petcu nici la cei 66 de ani împliniți. Ochii, de un albastru aprins, adânc așezați într-un calm care dezarmează. Vorbește blând, aproape șoptit uneori. Blajin, fără emfază, dar cu siguranță. Un calm care nu vine din resemnare, ci din educație. În fața lui nu ai cum să te grăbești. Te obligă, cu un iz de bunătate tăcută, să încetinești tu.

Ioan Petcu: „Pentru Lucescu, școala era la fel de importantă ca fotbalul!”

„Tot ce făceam în timpul nostru liber era să jucăm fotbal. În spatele blocului, pe terenuri improvizate, la școală, pe terenuri de handbal. Jucam pe zgură, pe piatră, pe orice”, rememorează acesta.

Chiar dacă a rămas o joacă până la finele carierei, Ioan Petcu și-a dat seama devreme că poate trăi din asta: „Prin clasa a cincea, a șasea, m-am gândit să o fac serios. Am fost încurajat, în primul rând, de tatăl meu, care a ținut foarte mult să joc fotbal. M-a dus la stadion, la Corvinul.

Prima satisfacție a venit în clasa a opta, când am câștigat campionatul pe școli în oraș. Am început să simt gustul competiției. Dumitru Pătrașcu m-a selecționat, era antrenorul la centrul de copii și juniori. Mi-a spus: «Uite, văd că vrei să faci asta, de azi trebuie să vii în fiecare zi». Eram foarte strâns de maică-mea cu școala, am fost printre primii întotdeauna, dar am reușit să le fac pe amândouă”.

Era un moment zero la Corvinul. Lucescu a venit la Hunedoara în 1977. Eu fiind selecționat la echipa mare dintre juniori. Am și retrogradat atunci. Chiar și din postura de coleg, era ca un părinte, un frate mai mare. Pe lângă el mai era și Radu Nunweiller.

Peste vreo jumătate de an a venit și Florea Dumitrache. Erau jucători cu performanțe mari în fotbal, aveai efectiv de unde învăța. Și, pe lângă că erau fotbaliști, erau oameni deosebiți. Nu făceau nicio deosebire între ei și noi.

În special nea Mircea, care ne oprea după antrenament câte o jumătate de oră. Ne centra din stânga, din dreapta. Ne învăța cum să lovim cu capul, cu latul, cum să centrăm. Pe lângă antrenamentele propriu-zise, era practic antrenorul nostru din teren: ne-a dirijat, ne-a încurajat. Ulterior a devenit a antrenor și a schimbat Corvinul”.

Dincolo de fotbal, Lucescu punea accent și pe educație. Venea pe la casele noastre, vorbea cu părinții. Pe ai mei i-a vizitat de câteva ori - stătea de vorbă cu mama, cu tata, le explica cum trebuie să mă susțină, când să mă lase să plec, ce să mănânc. Avea timp pentru fiecare. Nu făcea asta zilnic, evident, dar lunar ajungea pe la mine, apoi pe la alt coleg. Nu făcea vreo ședință oficială cu părinții, dar avea grijă să discute personal cu ei. Chiar dacă nu toți aveau părinți implicați - cum era cazul lui Romică, care avea o situație mai grea – tot găsea o cale să fie aproape de fiecare

- Ioan Petcu - fost mijlocaș Corvinul

„A văzut ceva în grupul nostru de 9-10 jucători și s-a bazat pe nucleul ăsta. Pe ceilalți i-a îndepărtat, a terminat cu cei care erau împrumutați, aveam jucători din toată țara. În primul an am promovat în Divizia A. Și echipa aia avea să țină 10-12 ani, a rămas și a rezistat”.

În meciurile de acasă, după 15-20 de minute era deja 3-0. Serios! Începeam tare, îi asediam pe adversari, dădeam goluri repede și făceam meciul ușor

Ioan Petcu - fost mijlocaș Corvinul

„Lucescu a fost întotdeauna adeptul promovării tinerilor. În primul rând ne-a spus: «Bă, trebuie să fiți educați, să faceți școală, să vă bazați pe ea, nu trebuie să neglijați asta». Și ne-a insuflat obligația asta de a face școală. Mai și glumeam pe vremuri, că noi ar fi trebuit să ne numim Sportul Studențesc Corvinul Hunedoara.

El trata fiecare jucător în particular. Mă lua separat, mă trimitea la sala de forță. Îmi spunea că am forță, tehnică, inteligență, dar că trebuie să lucrez la capitolul fizic, ca să pot crește. Am jucat la toate naționalele de juniori”.

Ioan Petcu: „Ne-a dus peste tot: Italia, Israel, China, Egipt!”

Întrebat despre tânărul antrenor Mircea Lucescu și particularitățile sale, fostul mijlocaș al celor de la Corvinul explică unde a făcut diferența: „Era tot timpul informat. Și acum este. Un bun pedagog, un individ care știa să atragă și să formeze o familie acolo unde lucra. După meci, indiferent dacă pierdeam sau câștigam - deși pierdeam foarte rar acasă! - ne întâlneam cu familiile toți, cu nevestele, copiii, prietenele și stăteam undeva la o masă.

Discutam ce s-a întâmplat, ce am greșit, ce am făcut bine. Asta a fost prima lui calitate. Când a trebuit să ne luăm carnetele de conducere, el mergea cu noi la Deva, se interesa de noi la școală, se interesa de problemele de acasă: de dimineața până seara era cu noi non-stop și cu problemele pe care le aveam. În plus, era un tip care știa să valorifice calitățile fiecăruia.

Știa, de exemplu, că eu nu pot să fac faza defensivă foarte bine - dar în față, la 30 de metri, lucra cu mine tot felul de acțiuni și scheme, până deveneau mecanism: un foarte bun tactician”.

Nu am jucat atât de mult la naționala mare dar, cum spunea și Lucescu, eram pe același post cu Ilie Balaci. A fost mult mai bun și mai talentat. Dar am ajuns acolo și sunt mulțumit că am bifat această performanță. Pentru mine - și cred că pentru orice fotbalist! - ăsta e țelul suprem: să ajungi acolo

- Ioan Petcu - fost mijlocaș Corvinul

Un lucru mai puțin întâlnit în epoca apusă erau deplasările în străinătate. Ca jucător al Corvinului, însă, aveai să vezi lumea: „Am mers peste tot, în Italia, în Israel, în China, Egipt, unde n-am fost? A fost un mare avantaj că l-am avut pe el. Venise de la Dinamo, avea relații. Cel puțin de două ori pe an ieșeam în turnee în străinătate.

Dinamo avea atât de multe turnee de onorat că nu făceau față cei de acolo, așa că ne mai dădeau și nouă câte unul. Era un mare avantaj pentru noi. Ne întâlneam cu adversari mai puternici, echipe bune, care ne căleau. Când ne întorceam în România părea că jucăm așa...mai ușor.

Am avut mici avantaje pe care nu le avea toată lumea. Jucam foarte ofensiv, nu jucam niciodată în spate. Azi fotbalul s-a tacticizat, multe pase înapoi, fotbalul și-a pierdut din spectacol. Jucam pe stadioane pline, încercam să pătrundem, să dăm goluri, să facem spectacol”.

Corvinul. Sfârșitul. Străinătatea: „Pentru mine a fost un fel de concediu. Ne chemau la meci cu două ore înainte!”

Deși o epoca romantică și o echipă care atrăgea suporteri din toată țara, ce se sudase la Corvinul avea, inevitabil, să se risipească într-o zi: „Primul semn a fost când a plecat el, s-a dus la echipa națională. Ăla a fost primul semn. Nu știam ce se va întâmpla. Dar el a spus clar că vom rezista cel puțin 10 ani cu ce am construit aici, că nu o să avem probleme cu retrogradarea. Și așa a și fost.

Echipa a căzut după aproape un deceniu. Odată cu plecarea lui, au început să se transfere și din jucători. Andone, Rednic, plecau pe rând, Mateuț, mă rog, care au mai fost pe acolo. Încet-încet a început să slăbească și puterea grupului. Bine, ne-am menținut un timp la un nivel ridicat, însă nu ca înainte”.

Odată cu sfârșitul unei ere la Hunedoara, Ioan Petcu - ca mulți dintre fotbaliștii români - a luat drumul străinătății: „După Revoluție am plecat în Cipru, unde am stat un an. Așa era moda atunci, să pleci! Pentru mine a fost un fel de concediu: aici era un program strict, profesionist, cantonamente.

Aici intram joia în cantonament când aveam duminică meci. În Cipru, făceam două antrenamente pe săptămână. Am rămas mască la antrenament. Se făcea seara, pe la șase, că era foarte cald. La meci ne spunea să venim cu două ore înainte. Eu nu eram obișnuit cu așa ceva. Dar, în cele din urmă, a fost un an foarte frumos”.

„M-am întors pentru că în 1991 s-a dat o lege privind jucătorii străini. Venisem în vacanță acasă și m-au sunat de acolo și mi-au zis că nu se mai poate. Atunci am zis că rămân la Hunedoara, s-a bucurat toată lumea. Antrenor era Jacky Ionescu.

Ne pregăteam să plecăm într-un cantonament la Sovata. Și cu două zile înainte m-a sunat alt antrenor, Ladislau Vlad. Îl chemaseră la o nou-promovată în Ungaria, Diosgyori. El mă văzuse la Corvinul și m-a vrut acolo, i-am zis că nu pot, dar m-a convins până la urmă. Și atunci am plecat în Ungaria. Poate a fost o greșeală, dar am ajuns la concluzia că trebuie să mă împac cu ce a fost”.

Barajul cu Sportul: „Dan Dragoș Crăciun ne-a furat! Ne-a rupt atunci!”

„Am ajuns acolo și cu Romică, cu Gabor. Am ajuns la baraj pentru rămânerea în prima divizie. Am reușit să ne impunem într-o dublă cu o echipă din Budapesta. Erau foarte încântați de mine și de Romică. Contractul era bun. Am semnat pe încă un an. Atunci ne-au sunat de aici iar. Le-am explicat că am semnat în Ungaria, că trebuie să mergem înapoi, dar au insistat că trebuie să ajutăm echipa - deși aveam 30 și ceva de ani.

Au zis să ne pună în club. Eu președinte, Gabor antrenor. Am cedat până la urmă, după atâția ani de cantonamente. Am căzut cu echipa în 1992, am avut oportunitatea să repromovăm atunci, baraj cu Sportul Studențesc, dar n-am reușit”.

Sportul fiind o echipă a sistemului, antrenată la momentul respectiv de actual președinte LPF, Gino Iorgulescu: „Ne-a furat arbitrul atunci, ne-a rupt. Dan Dragoș Crăciun. Îmi pare rău, dar tot timpul am zis că o să spun. Știi cum e vorba aia? Te iert, dar nu uit. Ne-a furat atunci la Sfântul Gheorghe, a fost pentru o noi a mare lovitură.

Aveam echipă bună. Foarte simplu, n-am avut voie să depășim centrul terenului. Tot ce făceam: «Ofsaid! Ofsaid! Ofsaid». Au dat un gol după o greșeală flagrantă și au făcut 1-0, scor cu care s-a și încheiat partida. Dar orice, toate deciziile era contra noastră. Sau pro Sportul!

Mulți ani mai târziu, în 2010, am ajuns la FC Bihor. Am ajuns acolo într-o duminică, am discutat la un restaurant, am încheiat contractul și, la un moment dat, mi s-a spus să aștept și doctorul echipei. Când, pe ușă, intră Dan Dragoș Crăciun. Când m-a văzut acolo, s-a schimbat la față! «Bună ziua, eu am plecat, nu mai rămân!»”.

Aranjamentele cu Dinamo: „Ce faceți, mă, nuntă? Avem meci cu Dinamo mâine!”

Deși susține că nu a participat niciodată la meciuri trucate, când vine vorba de Dinamo, Ioan Petcu își reconsideră poziția: „Asta o recunosc, clar, cu Dinamo, care pe vremea aia trebuia să...așa era, așa erau legile” - „De exemplu, mă chema la Deva, pe la Securitate sau ce naiba era acolo și spuneau: «Bă, uite, jucați cu Dinamo („sau cu Victoria sau cu nu știu cine!”) Trebuie să facem un egal, că e nevoie». Mai făceam lucruri d-astea, că așa era atunci. Ne ajutam, cum s-ar zice”.

Întrebat dacă Lucescu era cumva catalizatorul aranjamentelor, fostul mijlocaș reacționează imediat: „Nu! Nu! Nu! El avea ambiția întotdeauna să-i încurcăm pe Dinamo, cum am și făcut-o în Cupă”.

Eliminare care are în spate o anecdotă: „Jucam cu Dinamo în Cupă, la Sibiu. Erau sferturi de finală, parcă. El ne-a spus clar: «Trebuie să-i batem. Suntem mai buni». Se simțea ambiția lui. Cu o seară înainte de meci, eram deja în cantonament la o pensiune din oraș.

Mâncăm seara, ne urcăm sus... și ce să vezi? Gălăgie, muzică, scandal! Jos, în sala de mese, era o nuntă în toi. Petrecerea ținea până dimineață, normal. Când a aflat, nea Mircea a coborât nervos: «Ce faceți, mă, nuntă? Cum să doarmă băieții în vacarmul ăsta, avem meci cu Dinamo mâine!»”

Ne-a scos pe toți în stradă, a venit și ne-a zis: «Băieți, nu se poate, mergeți fiecare acasă, odihniți-vă. Am încredere în voi» Și ne-a lăsat liberi. Bineînțeles, noi, tineri, ne-am mai plimbat, ne-am dus pe o terasă, am băut câte o socată, o bere, nimic grav. El oricum ne permitea câte un pahar de vin roșu seara, zicea că ajută la somn.

Doar că s-a făcut vreo 10 și jumătate, aproape 11. Și ce să vezi? Nea Mircea apare peste noi. «Ce faceți, mă? Ce v-am zis?» - «Acum plecăm, Nea Mircea, pe cuvânt!» Și ne-a zis: «Dacă mâine nu-i scoateți pe Dinamo, cu mine ați terminat-o!».

Băi, ne-a ambiționat de ne-am dus a doua zi ca leii. Am jucat beton, i-am scos pe Dinamo. Eu cu Gabor am fost atunci decisivi: el a centrat, eu am dat golul de 1-0. A fost o victorie muncită, dar și cu suflet - pentru că nu voiam să-l dezamăgim”, povestește fostul fotbalist.

„Nu am cum să am amintiri urâte legate de Mircea Lucescu. Am avut o relație prea bună cu el. Chiar și atunci când greșeam – că eram tineri, mai făceam și noi câte o trăsnaie care nu-i plăcea – niciodată nu ne-a certat în stilul dur pe care-l aveau alți antrenori. Nu ne-a amenințat, nu ne-a tăiat din salariu, nu ne-a dat avertismente aiurea. Alții făceau asta, dar el nu. Știa că greșelile noastre erau minore și copilărești. Avea încredere în noi”

- Ioan Petcu - fost mijlocaș Corvinul

Ioan Petcu: „Lucescu știa să te corecteze fără te doboare”

În urma mai multor discuții la Hunedoara, am întâlnit și un fost fotbalist al Corvinului (care nu a dorit să-și dezvăluie identitatea) care îl dădea jos de pe piedestal pe Lucescu, susținând că „avea fotbaliștii lui, iar anumiți colegi se simțeau neglijați sau marginalizați”. Am deschis subiectul și cu Ioan Petcu:

„Nu, din punctul meu de vedere, nu pot să accept ideea că Mircea Lucescu ar fi făcut vreodată diferențe între jucători. E un om mult prea corect și integru pentru a crea astfel de separatisme. Din contră, oriunde a fost, a încercat să-și sudeze grupul cât mai bine.

Așa a fost și la noi – a format un nucleu puternic, unit, iar apropierea lui față de jucători era autentică. Își dorea ca echipa să nu simtă frică sau presiune, cum se întâmpla la antrenorii mai duri, gen Teașcă. El știa cum să te corecteze fără să te doboare și te încuraja chiar și când greșeai”.

Cu Dinamo aveam așa o prietenie mai veche. Ei practic aveau echipe foarte bune, nu cred că era nevoie de vreun aranjament. Dar ei, ca sa fie siguri, mai...

Ioan Petcu - fost mijlocaș Corvinul

Cum era să ajungă la Steaua: „Ne-au dus cu pușca în spate la frizerie și ne-au ras în cap”

Întrebat de regrete, Ioan Petcu dezvăluie un episod interesant, când a fost la un pas de a ajunge la Steaua: „Nu pot să spun că am regrete mari. Poate doar două lucruri. Unul ar fi că, deși am fost mereu sus în clasamentul golgheterilor, n-am reușit niciodată să iau titlul. Am peste 150 de goluri în Divizia A, dar în anul în care chiar aveam șansa să-l câștig, mi l-a suflat Hagi. A fost să fie”.

Al doilea moment e legat de o posibilă plecare la Steaua, când eram în armată. Ne-au vrut atunci, pe mine și pe Romică Gabor. Eram tineri, ne-au chemat la încorporare la Deva, pentru formalități. Se știa că fotbaliștii nu făceau armată pe bune, ci așa, de ochii lumii. Doar că noi am fost luați serios: direct în unitate, tunși la zero, militărie adevărată. Și pe vremea aia, să te tunzi zero era o rușine în oraș. Oamenii se uitau la noi de parcă ieșisem de la pușcărie”.

„În fine, ne-au băgat în unitate, gata să ne ducă – cred că la București. Dar l-am sunat imediat pe nea Mircea: «Suntem aici, la unitate.» A rămas uimit: «Ce căutați, mă, acolo?» A venit personal după noi, cu mașina.

Când ne-a văzut tunși, a început: «Bă, proștilor, cum v-ați lăsat așa?!». I-am explicat că ne-au dus cu pușca în spate la frizerie. A vorbit cu cine trebuia, a sunat unde știa el și ne-a scos pe loc de acolo. Ne-a dus acasă. Bineînțeles, am depus și noi jurământul, am bifat ce trebuia ca să fie totul în regulă, dar episodul cu transferul a picat.

La un meci ulterior, la Corvinul, am participat amândoi la un gol. Publicul era contrariat, nu știa cine a pasat și cine a marcat”, a povestit fostul mijlocaș pentru Gazetă.