Ajuns la 52 de ani, Cătălin Zmărăndescu și-a deschis o academie în apropiere de municipiul Târgoviște. Elevi îi sunt și propriii copii, Matilda și Vladimir, obișnuiți deja cu competițiile internaționale de jiu-jitsu brazilian. Într-un interviu pentru Gazeta Sporturilor, fostul campion european la arte marțiale a povestit cu ce se ocupă acum și a abordat mai multe subiecte, printre care lipsa sponsorilor în sport și dezinteresul politicienilor față de tinerii sportivi.
Echipa lui Cătălin Zmărăndescu participă des la competiții internaționale, iar fiica sa, Matilda, este deja dublă campioană europeană la vârsta de 6 ani. Întors din Anglia în urmă cu aproximativ 7 ani, fostul luptător a decis să se mute în apropierea orașului Târgoviște și a investit într-o sală de antrenamente, unde își petrece majoritatea timpului.
VIDEO. Cătălin Zmărăndescu: „Noile generații sunt dependente de fast-food și gadgeturi”
- Ce face Cătălin Zmărăndescu acum?
- Jiu-jitsu brazilian în momentul ăsta. Tocmai ce am venit de la turneul european pentru copii și juniori de la Roma. Urmează să plecăm la un turneu de kickboxing, trebuie să mă concentrez pentru ceea ce urmează. Multă muncă cu copiii, pentru că, până la urmă, asta îmi place să fac. În momentul în care vezi că ai rezultate, îți dorești și mai mult să te implici și să demonstrezi că se poate, că românii pot, în primul rând.
- Deci viitorul este promițător...
- Dacă ne luăm după ce s-a întâmplat la Campionatul European... am prins 9 finale. A fost surprinzător și pentru mine. Anul trecut am prins 4 finale la Europene și toate s-au soldat cu aur. Anul acesta, obiectivul a fost cel puțin 5 medalii de aur, doar că niciodată socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Am luat 2 medalii de aur, 7 de argint și 2 de bronz, din 18 sportivi. Dar e bine, deși se putea mult mai bine.
- Ce vedeți la noua generație de sportivi?
- E un pic ciudat cu noile generații. Sunt dependente de fast-food și de telefoane, de gadgeturi în general. Majoritatea copiilor care vin la mine sunt ori supraponderali, ori dependenți de tablete, de jocuri. Părinții încearcă cumva să-i scoată din zona asta și să le dea puțină energie. Dacă stai toată ziua cu nasul în telefon, ajungi legumă. Dacă nu faci sport... Nu doar creierul trebuie să ți-l pui în mișcare, ci și corpul! Degeaba ești o minte sclipitoare dacă nu te ajută și corpul. În maximum un an copiii încep să prindă drag, prind gustul competițiilor, li se schimbă total atitudinea, renunță la vechile obiceiuri. Pe de altă parte, este și o competitivitate la mine în echipă, cumva se împing unul pe celălalt. Așa am ajuns la rezultatele de azi.
- Dacă un copil se apucă de la o vârstă fragedă de sport, presupun că n-a apucat deja să fie distras de ce am vorbit mai devreme?
- Din păcate, părinții sunt atât de ocupați încât preferă să le lase televizorul deschis, să le dea un telefon sau o tabletă, ca ei să aibă timp pentru alte lucruri. Atunci copilul devine dependent de tot ce înseamnă tehnologie. Fata mea a primit telefon abia când a început clasa 0, asta în urma faptului că a ieșit campioană europeană a doua oară la jiu-jitsu brazilian, asta a fost dorința ei. Lui Vladimir, băiatul cel mic, îi cam place televizorul. Desene animate toată ziua, chiar imită multe personaje. Încerc să fiu foarte atent la ce se uită, dar mai scăpăm...
Dacă aș face o paralelă între fete și băieți, fetele sunt mult mai «smart», mai muncitoare, mai dedicate în ceea ce fac. Matilda a început la 3 ani și jumătate, deja la 5 ani era campioană europeană, la 6 ani a doua oară. Vladimir, în schimb, trag de el să vină în sală. E foarte oportunist și cumva șantajist la chestia asta. El încă o ia ca pe o joacă. E complicat, dar nu e imposibil. Și atunci încercăm, cumva, prin jocuri, să introducem lucrurile serioase. Am copii care de la 5-6 ani vin cu mine în cantonamente de pregătire și stau fără părinți câte o săptămână. Mergem la competiții internaționale. Încep să devină independenți, să aibă încredere în ei, să aibă puterea de a merge singuri.
- Cât de dese sunt competițiile, la nivel național, european?
- Cu părere de rău, în România competițiile nu sunt atât de puternice. Când, la nivel național, bați pe toată lumea și te duci la o competiție europeană și te bat toți... te întrebi: bă, eu unde sunt? Am luat hotărârea să mergem mai mult la competițiile internaționale decât la cele naționale. Deja se vede diferența, copiii sunt mult mai buni. Deja e un fel de încălzire, abia afară sunt testele adevărate. Numai anul ăsta am reușit să luăm cu echipa, la nivel internațional, de 3 ori locul 2. E o performanță! O luăm pas cu pas.
Ca să ai un copil bun, de la care speri că va ajunge un sportiv bun, trebuie să meargă la minimum 15 competiții pe an. Competiții tari, care să te solicite. La campionatul acesta european Matilda a fost înscrisă la 30,2 kg și avea doar 2 adversare pe categorie. La categoria de 27 kg erau vreo 10 și atunci a slăbit, s-a luptat la 27 de kg. Pentru copil e greu să înțeleagă, dar dacă îl obișnuiești de mic cu sacrificiile, satisfacția va fi extraordinară. Am un grup foarte competitiv și foarte bine pus la punct din punct de vedere psihic. La școală merg bine, la mine e o regulă clară: nu mergi bine cu școala, nu vii la antrenamente! Simplu. Eu n-am nevoie de sportivi care nu pot lega două vorbe sau care nu pot face două exerciții. Sportul de performanță îl faci, dar dacă te accidentezi, cu ce trăiești?
- Cât de importantă este disciplina, mai ales pentru un copil?
- Cei mici sunt mult mai disciplinați decât cei mari. Nucleul pe care l-am format aici e de așa natură încât oricine ar veni, chiar dacă e mai rebel, nu-i ia mai mult de o săptămână ca să intre în ritm, pentru că îl trag ceilalți de mână. În schimb, cei mari, de la 14 ani în sus, sunt mulți care nu știu care e stânga și care e dreapta... e fantastic! Pentru mine e de neconceput. Practic, sportul în școală este inexistent. Ne mai mirăm de ce sunt obezi, de ce nu au pic de vlagă...
Încet-încet, părinții care încă mai gândesc cu creierul își mai trimit copiii la sport. Eu nu zic neapărat jiu-jitsu brazilian, dar orice sport! Ceva care să solicite organismul... Școala e foarte importantă, dar nu poate să mă convingă nimeni că nu se poate face școală și sport în același timp. Am copii care au luat la capacitate 9,60 și sunt și sportivi buni. Au luat BAC-ul cu peste 9 și sunt sportivi buni. Eu am o relație foarte bună cu părinții. În momentul în care copilul șchioapătă la școală – OUT! Dacă e scandalagiu – automat OUT! Prefer 10 și buni decât 500 și cu dureri de cap.
- Există temerea ca un copil care practică un sport de contact ulterior să aplice asta la școală asupra colegilor?
- De obicei, cei care fac 2-3 luni de sport și au impresia că s-au umflat mușchii pe ei devin mai agresivi. Cei care vin la antrenamente regulat și încearcă să facă performanță au alt comportament. Practic, sportul și artele marțiale te disciplinează să devii om. Dacă un sportiv de-al meu ajunge doctor, inginer, are o direcție în viață, sunt mai bucuros decât dacă ar fi ieșit campion mondial. Și eu am contribuit puțin la disciplina lui.
Cătălin Zmărăndescu: „Politicienii vin doar să facă poze”
- Câți campioni a dat această sală?
- Academia face 7 ani în februarie. Avem copii bunișori. Din momentul în care am început să mergem la competiții internaționale, satisfacțiile au devenit mult mai mari. De multe ori presupune și eforturi destul de mari, mai ales financiare. Știm cum e cu sponsorizarea în România – greu găsești. Am ajuns la concluzia că te ajută doar cei care iubesc sportul. Nu există nicio lege care să-i sprijine pe cei care sponsorizează sportivi. E ciudat! Noi investim în copii! Decât să plec un weekend la mare, prefer să investesc în copii. Avem un nucleu de 20-30 de părinți care se interesează foarte tare de viitorul copilului.
Ajungem la o problemă națională – sportul în școli. Toți cei care ar trebui să se ocupe de asta, vorbesc de Ministerul Educației... nu-i interesează! Dacă ne uităm bine, nu prea mai avem sportivi. Avem un Popovici care a explodat, dar a explodat pe banii părinților. Politicienii vin doar să facă poze – «Ia uite ce avem noi, românii!». Am avut surprize de câteva ori, anumiți primari au venit să facă poze ba cu Matilda, ba cu mine. Pentru ce? Dacă veneam să vă cer ajutorul, spuneați că nu aveți buget. Unii știu să facă doar pentru fotbal, dar nu toți copiii sunt buni la fotbal.
- Cătălin Zmărăndescu
Întotdeauna mi-am dorit să ajungă un om care să poată face ceva pentru România și pentru sport. Din păcate, nici marii sportivi care au fost în funcții importante nu au făcut mare lucru. În general, banii se duc într-o singură direcție, iar restul sporturilor mor. Am avut lupte, gimnastică, scrimă... mai are rost să continui? S-au dus toate... Copiii mai primesc un mic sprijin financiar, dar doar dacă e vorba de campionate școlare. Când ajung pe scena internațională, toți vor să facă poze cu ei. Asta e România – un popor de oportuniști. Degeaba sperăm că se va schimba ceva! E rău și va fi și mai rău!
- Ca om angrenat în sport, spuneți că nu există nicio șansă pentru sporturile mai neglijate să evolueze?
- Atâta timp cât statul nu va investi în sport... România pentru ce a fost cunoscută în lume? Comăneci, Hagi, Năstase, Țiriac, Halep, Popovici. Ce aveau în comun? Făceau sport! Pentru ce suntem cunoscuți acum? Pentru scandaluri politice, pentru mânării în alegeri, pentru tot felul de porcării! Nu pentru lucruri bune...
Mie sportul mi-a adus foarte multe satisfacții. Am văzut lumea asta de la un capăt la altul! Am niște amintiri foarte frumoase și, în momentul în care îți cântă imnul României pentru că ești campion mondial sau european, e o trăire unică. Avem sportivi buni, dar, din păcate, nu se investește în sport! Ajungi la o anumită vârstă, 13–14 ani, și băieții se apucă de alte lucruri, fetele la fel. Ajung într-o direcție greșită, nu mai iau în calcul riscuri, nimic!
- Cătălin Zmărăndescu
Din păcate, majoritatea celor care puteau fi sportivi foarte buni... din 10 cu potențial, 2-3 ajung binișor, restul o iau în altă direcție. Când încerci să supraviețuiești și n-ai alte opțiuni, e foarte greu!
Pe vremuri, de bine de rău, când se investea în sport, nu conta din ce mediu veneai. Acum, rar vezi un băiat de bani gata care vrea să facă performanță. Atunci aveai o speranță. Acum... nu ai siguranța zilei de mâine. Cei care trăiesc cu minimul pe economie și au 2 sau 3 copii... ce fac? Cum trăiesc? E complicat...
Cătălin Zmărăndescu: „Motivația mea a fost frica zilei de mâine”
- Cum v-ați motivat de-a lungul carierei?
- Simplu: foamea! Părinții mei nu au avut posibilități. Am încercat să-mi croiesc propriul drum. Motivația mea a fost frica zilei de mâine, că n-o să am ce să le pun pe masă copiilor. Indiferent dacă mă simțeam bine sau nu, trebuia să merg la antrenamente, să trag de mine. Nu am fost o minte strălucită la școală. Am luat BAC-ul, am făcut o facultate, dar nu am fost un geniu, de ce să mă ascund? În schimb, am învățat să mă disciplinez singur. De aici a venit motivația mea: să devin mai bun. Viața te pune în fața multor obstacole. Când iei viața în piept singur, e greu.
Eu le spun sportivilor: pe drumul pe care plecați voi, eu mă întorc plin de răni, obosit. Ascultați ce vă spun! Nu trebuie să luați tot de bun, dar puneți în balanță.
După aceea, au venit copiii. Ei m-au motivat foarte tare. Pentru ei muncim! Din punctul meu de vedere, dacă un copil are o direcție și vrea să facă ceva, merită tot sprijinul. În momentul în care doar stă cu mâna întinsă, fără să aibă rezultate – în învățământ, în sport – atunci ce facem? Încercăm să le dăm educație, casă, masă, tot ce au nevoie. Dacă vor s-o ia pe un drum greșit, trebuie să se lovească singuri de viață ca să-și dea seama.
Mulți au aruncat cu pietre după mine când am spus asta, dar eu așa gândesc. Sunt câțiva copii care îmi aduc aminte de mine. De multe ori mă rog să nu nimerească un anturaj prost, să nu fie ușor influențabili. Să dezvolte un caracter puternic, să învețe să se descurce singuri, să ia decizii singuri. Doar așa poți deveni un adult responsabil.
Am foarte multe amintiri frumoase. Cea mai frumoasă este când am luat titlul mondial la box, la semi-pro, și am cerut-o de soție pe Luiza. Iar, ca antrenor, anul acesta a fost cea mai intensă trăire: i-am avut pe ambii copii în finală la europene. Din păcate, ambii au pierdut pe mâna lor. Vladimir a condus cu 6-0 și a pierdut. Matilda s-a blocat – încă nu mi-am dat seama de ce, probabil presiunea celui de-al treilea titlu european. Dar i-am văzut pe amândoi luptând, încercând să câștige. Chiar dacă au ieșit vicecampioni europeni, vorba lui Vladimir: «E bună și o medalie argintie». A fost o trăire uriașă!
- Cătălin Zmărăndescu
{{text}}