Cine o fi de vină?

Majoritatea echipelor din Superliga anunță la fiecare început de an un obiectiv, cu un plan sportiv relativ scurt. Obiectivele sunt de cele mai multe ori păreri subiective spuse în entuziasmul momentului.

Dintre cele 16 echipe care au luat startul campionatul trecut, cel puțin 10 au anunțat că au ca obiectiv play-off-ul. Unele îndreptățite prin prisma bugetului și lotului, altele, nu!

La sfârșit de an, apar tot felul de surprize în play-out, Sepsi și Iași retrogradează în acest sezon, FCU Craiova și Argeș au repetat contraperformanța. De altfel, sunt 4 echipe care au prins play-off-ul în ultimii 5 ani și în sezonul următor au retrogradat: Astra, FC Argeș, Academica Clinceni și Sepsi.

Totuși, cine e de vină?

Străinii?

Cel puțin așa ne spun la nivel declarativ Alin Roman, Mihai Bordeianu și, în urmă cu doi ani, Andreas Calcan. Unii dintre conducători spun și ei că preferă să nu transfere străini, că e mai bine cu români. Dar oare de ce Real Madrid nu joacă doar cu spanioli, City cu englezi sau Inter doar cu italieni?

Aflăm că străinii nu pun suflet. Șocant, jucătorii din Camerun sau Brazilia nu sunt fani Poli Iași de mici! Probabil Valverde a visat să ajungă la Real Madrid, dar mi-e greu să cred că Tailson a stat nopțile să-l vadă pe Ionuț Bâlbă la treabă.

Totuși, de ce sunt ei de vină și cum se creează „sufletul” local? Într-o organizație profesionistă, cu puțină informare, aflăm că există incluziune, diversitate și un „player care manager” care se ocupă tocmai de familiarizarea jucătorului cu clubul și cultura.

Edgar Schein ne spune, în cartea „Organizational Culture and Leadership”, că o cultură organizațională se formează prin valorile și convingerile personale, modul în care rezolvăm problemele și luăm decizii. Familiaritatea în leadership se formează prin subiectele aduse în discuție, reacțiile la eșec și succes, alocarea resurselor și cum se transmite viziunea, în cazul nostru, a clubului către jucători.

Sportiv, care e diferența între selecția străinului și a românului? Cine ne garantează că cine alege un străin greșit poate alege un român corect? Dacă dorim să semnăm mai mulți români, de ce nu direcționăm un buget mai mare către academii, în relație cu prima echipă? Când semnăm jucătorii, ne întrebăm ce ne pot oferi, dar nu ne întrebăm ce le putem oferi noi lor.

Trebuie să înțelegem că jucătorii pe care îi putem aduce în campionatul nostru au limite! E o relație buget-calitate. Totuși, nu ne împiedică nimic să jucăm fie pe calitățile lor, fie să îi dezvoltăm, dacă sunt tineri. Nu poți cere un atacant cu viteză, execuție, talie, joc fără minge excelent, cu tehnică bună și inteligent în joc având un buget de play-out. Poți avea 2-3 dintre calități care pot fi puse în valoare. Nu poți juca pe contraatac cu un atacant lent și să crezi că ai un jucător slab. Nu aducerea jucătorilor e problema cea mai mare, adaptarea lor e! Oricine vede un jucător în formă, dar nu oricine un jucător bun care nu e în formă.

Distanțele și orașele sunt de vină?

După ce Sepsi a retrogradat, am aflat că jucătorii nu stăteau în Sf. Gheorghe, ci în Brașov. Lucru văzut ca fiind inacceptabil și ca un motiv pentru care Sepsi a retrogradat. Două întrebări se nasc aici:

Când a câștigat Cupa și când a fost aproape de grupele Conference League, jucătorii nu stăteau tot în Brașov?

Singura explicație logică ar fi că Brașovul s-a degradat foarte rău în ultimii doi ani și afectează nivelul de concentrare al jucătorilor.

A doua întrebare are legătura cu distanța. O călătorie cu mașina durează, în medie, 35 de minute de la Brașov la Sf. Gheorghe. Nu cumva una din Voluntari în Berceni durează mai mult? Apartenența nu se măsoară în distanțe, ci în familiaritate și emoție. Tot român ești și dacă stai în Italia sau Spania și abia aștepți să ajungi acasă. Jucătorii abia așteaptă să ajungă la clubul nostru? Acasă nu e unde stai, ci unde te simți.

Banii sunt de vină?

Aflăm din diverse discuții că nu avem bugete suficient de mari, că sponsorii nu dau bani și că nu suntem acceptați în competiții europene din oficiu. Oare avem suficienți bani?

Într-un clasament al bugetelor europene, Superliga are, per echipă, un buget mediu mai mare decât Cipru, Croația, Serbia, Bosnia, Slovenia, Slovacia, Macedonia, Țările Baltice, Finlanda, Norvegia, Țara Galilor, Irlanda, Armenia, Muntenegru, Moldova, Islanda, Kosovo și Feroe. Suntem la un nivel asemănător cu Elveția, Ungaria, Austria, Grecia, Suedia, Polonia, Danemarca și Cehia.

În ediția trecută de Champions League, au fost prezente 7 echipe din țări cu bugete medii similare sau mai mici decât România. În Europa League, 11, iar în Conference League 24. În total, în grupele europene au fost 42 de echipe provenite din campionate care au un buget asemănător sau mai mic decât Superliga din România. Noi am avut 1 din 4. Două foste adversare ale celor de la Sepsi din urmă cu 3 ani au jucat semifinale europene: Djurgårdens și Bodø/Glimt, în timp ce Sepsi a retrogradat în liga secundă.

De menționat că echipele din Champions League au bugete cu mult mai mari decât media din campionatele lor. Steaua Roșie are un buget infinit mai mare decât Novi Pazar, dar și o diferență de 46 de puncte față de locul 3.

Merite sau motive?

Dintre toate motivele prezentate, nu auzim „educație”. Managementul organizațional, recrutarea jucătorilor și a oamenilor din departamente ar putea crește în priorități. Planul pe termen lung, gestionarea financiară, atragerea sponsorilor și marketingul sustenabil, adaptat nevoilor generației actuale sunt subiecte care pot crește în importanță. E mai importantă o decizie a arbitrului decât dezvoltarea pe termen lung?

Cine e de vină? Jucătorul, românul, străinul, antrenorul, arbitrul, terenul, vremea, distanța sau orașul?

Ar fi util dacă o parte din bugetele cluburilor ar fi direcționată către aspecte mai tehnice ale fotbalului. E mult mai importantă resursa umană educată specific decât un jucător în plus. Cel puțin pentru dezvoltare.

Nu e un ton critic, rolul e încurajator pentru investitorii care merită respectați.

Poate că atunci când vom aloca energia către ceva mai durabil decât emoția de moment, vom enumera merite în loc de motive. Până atunci, mai dezbatem.