Îl mai știți pe „Bam Bam”? A spălat geamuri în „Petroșani”, apoi a ajuns la Real Madrid, iar recordul său de goluri a fost bătut abia acum, de Mbappe!

Liderul unei generații și un adevărat simbol sud-american în ceea ce privește pasiunea și dăruirea pentru sportul-rege, Ivan Zamorano (58 de ani) a reprezentat mai mult decât un atacant redutabil care a făcut istorie pentru Real Madrid și Inter Milano. „Bam Bam” a fost un luptător, un visător și un veritabil pionier pentru fotbalul chilian pe scena internațională. Iată poveste lui incredibilă!

De la primele meciuri pe terenurile prăfuite ale cartierului Maipú până la serile de glorie în tricoul lui Real Madrid și Inter Milano, Zamorano a scris o poveste despre ambiție, sacrificiu și perseverență.

A fost un jucător care a rămas fidel propriilor convingeri și care a marcat istoria fotbalului atât prin golurile sale memorabile, cât și printr-un gest devenit iconic: atunci când a trebuit să renunțe la numărul „9”, și-a improvizat propriul număr – „1+8” – doar pentru a-și păstra identitatea.

A evoluat la echipe pline de legende ale fotbalului mondial, dar acest lucru nu l-a copleșit. Faptul că a avut o etică a muncii ieșită din comun, l-a ajutat să-și câștige respectul în vestiar. A fost un căpitan, un lider, un exemplu. A continuat să inspire chiar și după retragere, rămânând aproape de sportul care i-a oferit totul.

Povestea lui Iván Zamorano nu este doar despre goluri și trofee, ci despre un vis, care deși părea imposibil, a fost dus la bun sfârșit. Este o poveste despre curajul de a ieși din tipare și despre un traseu unic, care a luat naștere în America de Sud și a fost purtat de pasiune până în inimile fanilor din întreaga lume.

Maipú, punctul zero - de la spălător de geamuri și mașini, la primul contract ca fotbalist profesionist

Iván Luis Zamorano Zamora s-a născut pe 18 ianuarie 1967, în La Legua, o suburbie săracă a metropolei Santiago. A crescut într-un cămin simplu, fără mari posibilități, alături de mama sa, Alicia, care era casnică, de tatăl său, Luis, șofer la Coca-Cola, și de sora sa, Erika, care a venit pe lume câțiva ani mai târziu.

Dragostea pentru fotbal a apărut natural în viața lui Iván, fiind insuflată chiar de tatăl lui, care era un mare amator al fenomenului.

Acesta a povestit că a primit prima minge la o vârstă extrem de fragedă, când nici nu se putea ține bine pe picioare: „Primul balon mi l-a oferit tata. În perioada aceea învățam să merg, dar a însemnat enorm pentru mine. Cred că abia împlinisem un an. Era de culoare alb-negru și avea stema echipei Colo-Colo. Țin minte că a rezistat mult timp, am avut mare grijă de ea. Tot timpul dormeam cu ea lângă pat pentru că mama nu mă lăsa să o iau cu mine ca să nu murdăresc așternuturile”.

Zamorano nu a stat pentru mult timp în La Legua, deoarece la vârstă de trei ani, acesta s-a mutat împreună cu întreaga familie în Maipú, un cartier ceva mai răsărit din Santiago, atunci când tatălui său i s-a ivit oportunitatea de a lucra în minele din Regiunea Atacama și de a câștiga mai mulți bani.

Diferența financiară nu a fost una spectaculoasă, însă noul mediu l-a ajutat extrem de mult pe Iván să-și dezvolte abilitățile care aveau să-l transforme într-unul dintre cei mai buni atacanți ai generației sale.

Acesta a început să joace fotbal zi de zi în curtea bisericii din cartier, alături de ceilalți copii din vecini, dar și de câinele său, Peligro, care îl însoțea peste tot.

Ulterior, la șapte ani, Zamorano a început școala primară și, astfel, s-a acutizat sentimentul de apartenență la comunitate și disciplina necesară unui copil dornic de performanță, chiar dacă începutul nu a fost deloc unul ușor.

Iván era un copil fragil, chiar „slăbănog” după spusele sale, iar acest lucru l-a făcut ținta unor reprize de glume proaste. Fostul fotbalist chilian a recunoscut mai târziu că a primit mult „bullying” din cauza staturii sale subțiri, dar această chestiune l-a determinat să-și întărească atât corpul, cât și voința.

Totuși, nu acesta a fost cel mai dificil moment din copilăria sa. La vârsta de 13 ani, Zamorano a încasat o dublă lovitură - pierderea tatălui, care a murit de peritonită apendiculară fulminantă, respectiv refuzul celor de la Colo-Colo, echipa sa de suflet, care l-a respins după ce a dat probe de joc pe motiv că „era prea slab”.

Cele două episoade nefericite l-au maturizat timpuriu pe tânărul Iván, care s-a trezit peste noapte în postura de cap al familiei și, în același timp, a început să se antreneze obsesiv pentru a-și îndeplini visul de a deveni fotbalist profesionist.

Ca să-și poată ajuta familia, care a început să aibă mari probleme financiare odată cu moartea tatălui, Zamorano a fost dispus să practice orice meserie doar ca să aducă un ban în casă.

Ne chinuiam financiar. Îmi ajutam familia făcând treburi mărunte – curățând mașini, geamuri, orice îmi permitea să câștig niște bani. Tot ce încasam foloseam că să cumpărăm mâncare.



După moartea lui tata, mă simțeam responsabilul casei, dar nu am renunțat niciodată la visul meu. Nici nu mi-a trecut prin cap. Voiam doar să joc fotbal, nimic altceva nu conta.



Tatăl meu mereu m-a încurajat. Știa că am talent. În unele seri, jucam fotbal până târziu, iar el stătea treaz și mă aștepta ca să-i povestesc cum a fost și câte goluri am dat. Îmi aduc aminte că, uneori, petreceam atât de mult timp la teren încât venea să mă caute, întrucât cartierul nu era într-o zona foarte sigură



- a declarat Iván Zamorano, într-un interviu pentru Marca

În paralel cu școala și munca, din cauza – sau, mai bine spus, datorită – refuzului celor de la Colo-Colo, Iván a început să se antreneze din ce în ce mai des, cu scopul de a-și îmbunătăți calitățile de fotbalist pe cât de mult posibil.

Faptul că nu a fost acceptat de echipa sa favorită a reprezentat punctul de plecare al unei revoluții personale, care l-a făcut pe Zamorano să devină arhitectul propriului său destin: „Decizia unui om nu îmi poate defini viitorul”.

Acesta a pus o presiune imensă pe el însuși, făcând o adevărată obsesie din antrenamente. Stătea până seară târziu pe terenurile improvizate din cartier ca să practice centrările, dar și pentru a exersa loviturile de cap, pentru care folosea mingi ude, cu scopul de a-și fortifica zona cervicală.

Ba mai mult, Iván improviza și acasă, sărind spre becurile atârnate de tavan, pentru a-și îmbunătăți jocul aerian, aspect la care a excelat mai târziu, primind chiar și porecla „El Helicóptero” – elicopterul. Totuși, principalul său apelativ a fost „Bam Bam”, inspirat din personajul cu același nume din Familia Flintstone, pentru că, la fel ca acesta, Zamorano impresiona printr-o forță ieșită din comun.

Munca titanică pe care a depus-o nu a rămas nerăsplătită, acesta fiind remarcat în timpul partidelor de cartier de scouterii lui Cobresal, iar în anul 1983, pe când avea doar 16 ani, Zamorano a semnat primul său contract de fotbalist profesionist.

De la becurile din tavan la reflectoarele Europei

După ce și-a croit singur drumul către profesionalism, Iván a început treptat să strălucească, conturându-se astfel povestea unui copil din cartierul Maipú, transformat într-un vârf de lance – un protagonist menit să răsune dintr-un colț uitat de lume până pe marile stadioane ale Europei.

Ajuns în El Salvador, orașul minelor de cupru, Zamorano şi-a început ascensiunea în cadrul academiei celor de la Cobresal, unde a petrecut doi ani, înainte de a face pasul la echipa mare, în 1985.

Primul sezon la seniori nu l-a petrecut însă alături de „Mineros”, ci a fost împrumutat la Trasandino de Los Andes, un club din eșalonul secund al fotbalului chilian, care la vremea respectivă se numea Cobreandino.

Cele 27 de goluri pe care Iván le-a înscris i-au determinat totuși pe cei de la Cobresal să-i acorde încredere și să-l transforme, la doar 19 ani, într-un om de bază al echipei, iar în următoarele două sezoane, acesta a punctat de 22 de ori în 45 de meciuri.

Apogeul a venit în vara lui 1987, atunci când Cobresal, pentru prima și singura dată în istoria clubului, a cucerit Copa Chile, iar Zamorano a fost desemnat cel mai bun jucător, fiind și golgheterul competiției.

Acesta a punctat de 13 ori în 14 meciuri, unul dintre goluri fiind marcat chiar în marea finală cu Colo-Colo, câștigată de echipa sa cu 2-0. La finalul competiției, un cronicar local l-a descris pe Iván drept „o forță a naturii în careu, care pare că sfidează gravitația”.

În 1988, pe când avea 21 de ani, inevitabilul s-a produs pentru Iván Zamorano. Atacantul chilian a făcut marele pas către fotbalul european, semnând cu Bologna.

Echipa italiană le-a plătit celor de la Cobresal 300.000 de euro, dar protagonistul nostru nu a evoluat nici măcar un minut într-un meci oficial pentru formația „rossoblu”. Acesta a fost împrumutat în Elveția, la St. Gallen, deoarece Gigi Maifredi, antrenorul Bolognei de la vremea respectivă, l-a considerat pe Zamorano „prea crud” pentru nivelul din Serie A.

Trimis în Elveția ca un pariu fără mari speranțe, Iván a răspuns pe teren. În sezonul de împrumut petrecut la St. Gallen, a marcat 13 goluri în toate competițiile, lăsând o impresie excelentă atât conducerii clubului elvețian, cât și celor de la Bologna, care abia așteptau să-l aibă din nou la dispoziție.

Totuși, Zamorano nu a dorit să se întoarcă, personalitatea sa puternică începând astfel să iasă la iveală. A ales să rămână în Elveția, motivând că cei de la St. Gallen i-au oferit mai multă încredere și simțea că e momentul să le întoarcă gestul.

Așadar, în 1989, Iván a fost transferat definitiv de clubul elvețian, eveniment care s-a dovedit a fi extrem de benefic pentru cariera sa.

În stagiunea 1989/1990, Zamorano a punctat de 23 de ori în campionat, devenind astfel golgheterul din Swiss Nationalliga A, lucru care a făcut-o pe FC Sevilla să-i plătească două milioane de euro lui St. Gallen în schimbul său, o sumă-record pentru un fotbalist chilian la vremea respectivă.

Ajuns pe Estadio Ramón Sánchez Pizjuán, „Bam Bam” a continuat să impresioneze, nesimțind presiunea faptului că evoluează într-una dintre ligile de top ale Europei.

În cele două sezoane petrecute în Andaluzia (1990/1991, respectiv 1991/1992), atacantul chilian a bifat 63 de apariții în toate competițiile, timp în care a reușit să înscrie 23 de goluri, fiind om de bază în echipa pregătită de Vicente Cantatore.

Acesta a dezvoltat un „parteneriat de temut” cu Davor Šuker în compartimentul ofensiv al Sevillei, așa cum era descris de presa spaniolă de la acea vreme. Cei doi se completau excelent - Iván era extrem de puternic fizic și imbatabil la jocul aerian, în timp ce croatul se baza mai mult pe viteză și tehnică.

Deși au reușit să-l păstreze după primul sezon, în ciuda numărului mare de oferte care bătea la ușă, cei de la Sevilla nu au mai putut face nimic în vara lui 1992, atunci când a sunat...Real Madrid.

Momentul în care a aflat că va fi noul jucător al formației „blanco” a fost unul „puțin nepotrivit”, după cum afirma chiar Zamorano. La finele stagiunii 1991/1992, acesta a plecat acasă, în Chile, pentru nunta surorii sale.

Ținând cont că tatăl lor nu mai era, cel care a dus-o pe Erika la altar a fost Iván, moment în care a sunat telefonul fix - „Bam Bam” fiind chemat la aparat.

Era impresarul meu, Alberto Toldra. Mi-a spus că sunt noul jucător al celor de la Real Madrid și că trebuie să plec chiar în acea seară către Spania, pentru a semna contractul. Vreo 100 de ochi erau ațintiți asupra mea. Nu știam ce să spun, mă blocasem complet. Apoi, cei de acolo au deconectat telefonul, efectiv l-au scos din priză. L-am sunat după (n.r - pe Toldra), l-am rugat să mă lase să intru cu sora mea, la braț, în biserică. Să fac asta în memoria tatălui meu. M-a înțeles. Sâmbătă eram la ceremonie, duminică semnam contracul, la Madrid



- a declarat Zamorano, într-un interviu acordat pentru AS

Chemarea galactică – Zamorano, în lumina reflectoarelor de pe Bernabeu: 37 de goluri în primul sezon

„Los blancos” au plătit 3,5 milioane de euro pentru a-l aduce pe „Bam Bam” pe „Santiago Bernabeu”, iar atacantul chilian a pășit astfel într-o nouă dimensiune - elita fotbalului european.

Performanțele nu au întârziat să apară, Zamorano setând o bornă impresionantă în primul său sezon petrecut la Real Madrid. Acesta a marcat 37 de goluri în cele 45 de apariții în toate competițiile, devenind, la vremea respectivă, cel mai prolific debutant din istoria clubului. Recordul a stat în picioare până de curând, Kylian Mbappe fiind cel care l-a detronat pe „Bam Bam”, după ce a înscris 39 de goluri în stagiunea recent încheiată.

Odată cu terminarea campaniei 1992/1993, Iván și-a trecut în palmares și primele două trofee majore din cariera sa în „fotbalul mare” - Cupa Regelui și Supercupa Spaniei.

Pe lângă aptitudinile de golgheter, Zamorano s-a dovedit a fi un jucător exponențial și în planul tactic al echipei, contribuind inclusiv la faza defensivă în meciurile cu Barcelona lui Johan Cruyff.

Benito Floro, tehnicianul „galacticilor” din acea perioadă, a dezvăluit, la ani buni de la evenimentele respective, că i-a încredințat lui Iván sarcina de a-l marca pe Ronald Koeman în momentele în care catalanii atacau, pentru a-l putea împiedica pe acesta să șuteze de la distanță, olandezul fiind renumit pentru ținta sa fantastică.

„Îi spuneam mereu: Bam-Bam, stai în permanență lângă el (n.r - Ronald Koeman). Trebuie să îi închizi tot timpul partea dreaptă…”, a declarat antrenorul spaniol. De asemenea, într-un interviu acordat în 2016 pentru El Tiempo, Zamorano a mărturisit că perioada în care a fost pregătit de Floro l-a ajutat să-și îmbunătățească considerabil calitățile: „Benito Floro m‑a făcut să fiu un jucător mai bun, mai complet, atât pe plan ofensiv, cât și defensiv”.

Sezonul 1993/1994 nu a mers la fel de bine, lucru valabil atât pe plan individual, cât și la nivel colectiv. Zamorano a punctat doar de 17 ori, iar Real Madrid nu a reușit să cucerească niciun trofeu major, lucru care a dus la demiterea lui Benito Floro. Totuși, pentru „Bam Bam” a existat o mică consolare, acesta fiind din nou golgheterul echipei.

Stagiunea 1994/1995 avea să fie cea mai productivă pentru Iván pe „Santiago Bernabeu”, deși lucrurile nu au început cu dreptul.

După înlăturarea lui Floro, Vicente Del Bosque a fost interimar până în vara lui '94, iar odată cu startul noului sezon, cârma echipei „blanco” a fost preluată de Jorge Valdano, care a fost extrem de sceptic în privința lui Zamorano la început, considerând inclusiv o potențială despărțire de acesta, mai ales că la vremea respectivă, doar cinci fotbaliști străini puteau fi prezenți în lotul echipei: „Dintre cei cinci stranieri, Zamorano este la coada listei”.

Cu toate acestea, prestațiile solide din pre-sezon ale lui „Bam Bam” l-au convins pe Valdano să-i acorde încredere atacantului chilian: „Zamorano este al meu”.

A urmat apoi o perioadă cu adevărat memorabilă pentru Iván, care s-a încheiat atât cu câștigarea campionatului, Real Madrid oprind astfel supremația Barcelonei lui Cruyff, cât și cu Trofeul Pichichi pe plan individual, care este acordat de Marca celui mai bun marcator al sezonului în Spania (28 de goluri).

Mai mult decât atât, în stagiunea respectivă, „los blancos” au reușit o „manita” istorică în El Clásico, 5-0 pe „Bernabeu” în fața rivalilor catalani, Zamorano semnând un „hattrick” și fiind desemnat omul meciului.

Atacantul chilian a dezvăluit ulterior că la finalul acelui meci, Jorge Valdano i-a oferit o replică memorabilă în vestiar: „A venit la mine și mi-a zis: Dacă o să joci mereu așa când mă urăști, sper ca relația noastră să nu se schimbe niciodată”.

Momentele sale de glorie de pe „Santiago Bernabeu” aveau însă să apună încetul cu încetul în sezonul 1995/1996, ultimul de altfel pentru „Bam Bam” la Real Madrid, deoarece atât atenția fanilor, cât și cea a antrenorului s-au mutat către tânărul Raul Gonzalez, un fotbalist devenit ulterior unul dintre cei mai emblematici sportivi din istoria clubului.

Astfel că după alte 38 de apariții și 16 goluri semnate în toate competițiile pentru „galactici”, Iván alege să părăsească Spania la 29 de ani, din dorința de a deveni din nou principala forță ofensivă a unei echipe de top din fotbalul european.

101 goluri si 22 de pase decisivea înregistrat Zamorano în cele 173 de meciuri în tricoul lui Real Madrid (1992-1996)

Epoca „nerazzurra”: de la agonie la extaz în Cupa UEFA și legendarul număr „1+8”

Destinul avea să-l ducă în Italia, mai exact la Milano, cei de la Inter transferându-l pe „Bam Bam” de la Real Madrid în schimbul a 2,1 milioane de euro. Astfel, Iván devenea noul „nouar” al „nerazzurrilor”.

Acesta a petrecut patru ani și jumătate pe „Giuseppe Meazza”, perioadă care l-a transformat pe Zamorano într-un personaj emblematic în istoria fotbalului, în ciuda faptului că nu a mai fost la fel de prolific pe teren.

În primul sezon în care a îmbrăcat tricoul lui Inter, „Bam Bam” a fost considerat prima opțiune pentru postul de atacant central, evoluând în 48 de meciuri în toate competițiile, timp în care a înscris 14 goluri. Această performanță l-a clasat însă la finele stagiunii doar pe locul al 3-lea în topul marcatorilor echipei, după Maurizio Ganz (20) și Youri Djorkaeff (17).

În respectiva campanie, Inter nu a izbutit să-și adjudece niciun trofeu, terminând pe ultima treaptă a podiumului în Serie A și fiind eliminată în semifinalele Cupei Italiei de către Napoli.

Totuși, competiția pe care „nerazzurri” au fost cel mai aproape de a o câștiga în sezonul 1996/1997 a fost Cupa UEFA, unde trupa pregătită la vremea respectivă de Roy Hodgson a disputat ultimul act, în compania celor de la Schalke 04.

Pe atunci, învingătoarea era decisă în urma unei duble-manșe - câte un meci pe terenul fiecărei pretendente, la o distanță de două săptămâni între ele. Turul a avut loc la Gelsenkirchen, iar nemții s-au impus cu 1-0, grație reușitei lui Marc Wilmots, însă Inter a anulat acest avantaj minim în primele 90 de minute ale partidei de pe „Meazza”, Zamorano marcând golul care a dus finala la lovituri de departajare.

Din nefericire pentru cei peste 70.000 de fani prezenți pe stadion, „loteria” penalty-urilor a fost câștigată de Schalke, scor 4-1. „Bam Bam” a fost cel care a spart gheața în tabăra milanezilor, dar a făcut-o cu stângul (doar la figurat, căci dreptul era piciorul său de bază), execuția sa fiind parată de marele Jens Lehmann.

Dezamăgirea a fost extrem de mare pentru Iván, care descria acea seară ca fiind „cea mai neagră din cariera sa”. Totuși, în ciuda faptului că echipa lui a pierdut trofeul, Massimo Moratti, aflat în cel de-al doilea sezon la conducerea „nerazzurrilor”, a apreciat dăruirea cu care chilianul a pășit pe teren: „A fost un adevărat război pe teren. El (n.r - Zamorano) a luptat ca un soldat veritabil, nu doar ca un simplu atacant”.

Revanșa avea să vină însă un an mai târziu, Inter calificându-se din nou în ultimul act al Cupei UEFA, după un alt sezon fără trofeu pe plan intern.

Cu toate acestea, echipa era schimbată semnificativ. Printre principalele noi atracții din tabăra milanezilor se numărau Ronaldo Nazario și Diego Simeone. De asemenea, pe banca tehnică nu se mai afla Roy Hodgson, ci Luigi „Gigi” Simoni.

Odată cu aceste modificări, Zamorano a intrat într-un con de umbră, pierzând din atenția fanilor, lucru care s-a reflectat și în eficiența sa din fața porţii — a reușit să marcheze doar trei goluri de-a lungul sezonului 1997/1998.

Unul dintre ele a venit totuși într-un moment extrem de important, și anume în finala Cupei UEFA, care din stagiunea respectivă, a adoptat o desfășurare similară cu cea din zilele noastre - un singur meci, pe un teren neutru.

„Bam Bam” a deschis scorul în disputa de pe Parc des Princes, pe care Inter a câștigat-o la scor de neprezentare în fața celor de la Lazio, iar astfel, Zamorano și-a trecut în palmares primul (și singurul) trofeu internațional din carieră.

Douăzeci de ani mai târziu, Iván a oferit un interviu pentru „SempreInter”, website-ul dedicat clubului din Milano, în care a rememorat acea seară „magică” de la Paris.

Înfrângerea din finală cu un an înainte împotriva lui Schalke a fost foarte dureroasă pentru noi și pentru toți fanii. Am avut o a doua șansă și nu puteam da greș. Era exclus. Nu uit nimic din acea seară. Golul meu de la început, golul lui Zanetti și apoi golul lui „Il Fenomeno” (n.r - Ronaldo) - o adevărată serbare sudamericană. A fost o seară magică pentru toată lumea. Cu siguranță una dintre cele mai frumoase din întreaga mea existență. Oamenii își amintesc și astăzi totul cu o pasiune incredibilă



- mărturisea Zamorano în 2018

În următoarele două sezoane și jumătate, „Bam Bam” și-a pierdut treptat locul de titular în primul 11 al celor de la Inter, oamenii care au preluat prim-planul în atac fiind nou-venitul Roberto Baggio, ajuns pe „Giuseppe Meazza” în vara lui '98, și, bineînțeles, Ronaldo.

În ciuda acestui lucru, Zamorano a revenit în lumina reflectoarelor, însă de astă-dată grație unui gest personal, care a rămas în cărțile de istorie ale fotbalului.

În primele două campanii petrecute la Milano, Iván a evoluat cu numărul „9” pe tricou, dar odată cu startul stagiunii 1998/1999, „Bam Bam” a renunțat la această cifră, cedându-i-o lui „Il Fenomeno”.

Varianta de compromis pe care a găsit-o Zamorano, cu scopul de a nu-și pierde identitatea de jucător la care ținea enorm, a fost să improvizeze numărul „1+8”, o construcție pe care a păstrat-o pe spate până în 2001, când a părăsit-o pe Inter.

Povestea din spatele ideii fără precedent a fost relatată de însuși Iván, care a mărturisit de unde a pornit această schimbare și cine l-a inspirat să aleagă noul număr.

Dar după Campionatul Mondial din 1998, unde a pierdut finala în fața Franței, Ronaldo s-a întors lipsit de energie, se vedea că este extrem de afectat. Îmi părea extrem de rău de el, aș fi făcut orice ca să-l pot ajuta.

Apoi, într-o discuție pe care am avut-o cu Sandro Mazzola, l-am întrebat ce aș putea face că să-i ridic moralul, iar el mi-a spus: „De ce nu-i dăm lui Roni numărul 9 să-l încurajăm? Cu siguranță va fi fericit”.

Nu m-am împotrivit. Totuși... îmi dădeam tricoul celui mai bun din lume. Dar nu puteam să nu mă întreb cu ce număr voi juca eu, aveam nevoie de ceva reprezentativ, iar atunci, Sandro mi-a dat această idee: „De ce nu porți numărul 18 și vom pune un plus la mijloc?” „E posibil așa ceva?”, am întrebat eu, iar el mi-a confirmat, așa că am ales numărul 18.

La început, foloseam bandă adezivă pentru a face semnul, dar după al patrulea sau al cincilea meci, producătorul de articole sportive care făcea tricourile lui Inter a început să le trimită direct cu numărul 1+8. A fost cel mai vândut tricou din istoria fotbalului italian.”



- a povestit Zamorano pentry TyC Sports

Ultimii ani petrecuți de Zamorano la Milano nu au mai venit cu realizări notabile nici pentru jucător, nici pentru club, lucru care cumulat cu faptul că „Bam Bam” nu mai era o prezență constantă în primul 11 al echipei, a dus la despărțire.

Cel care a venit cu propunerea a fost chiar Iván. Celor din conducere nu le trecuse nicidecum prin cap așa ceva, deoarece Zamorano era în continuare extrem de iubit de public și un om important pentru echipă. Cu toate că nu mai beneficia de timpul de joc pe care și-l dorea, acesta era un lider în vestiar, aspect pe care clubul îl aprecia foarte mult.

Moratti i-a respectat însă decizia, iar drumurile lui „Bam Bam” și Inter s-au separat odată cu începutul anului 2001, pe când Iván urma să împlinească 34 de ani.

Atacantul chilian și-a luat rămas-bun de la suporterii echipei chiar pe „Giuseppe Meazza”, înaintea unui meci de campionat al „nerazzurrilor”, mulțumindu-le atât lor, cât și oficialilor echipei pentru toate momentele frumoase petrecute împreună.

De asemenea, acesta i-a asigurat că atacul milanez va fi pe mâini bune chiar și după plecarea lui, menționând că jucătorii care rămân ori sunt deja niște „monștri”, ori vor deveni unii - la momentul acela, printre tinerii fotbaliști din compartimentul ofensiv al lui Inter se număra și Adrian Mutu, sosit pe „Meazza” la începutul anului 2000.

Cei peste 70.000 de fani prezenți pe stadion l-au aplaudat la scenă deschisă, afișând chiar și un banner prin care l-au numit pe Zamorano: „Atacantul coborât din cer”.

41 de goluri si 20 de pase decisivea bifat Zamorano în cele 150 de meciuri în tricoul lui Inter Milano (1996-2001)

Aventura din Mexic și finalul carierei la echipa visurilor din copilărie

Plecat din Italia, „Bam Bam” nu s-a întors direct acasă, așa cum se specula la vremea respectivă, ci a mai făcut o oprire de doi ani în Mexic, unde a semnat cu Club America.

Acesta și-a făcut simțită prezența pe „Estadio Azteca” încă din primul meci, când a marcat un „hattrick” de toată frumusețea, devenind astfel un adevărat erou pentru suporterii “Águilas”.

Nu doar debutul a fost însă spectaculos, ci întreaga sa ședere în Mexic, Zamorano jucând un rol crucial la ascensiunea fulminantă a echipei, care în 2002 reușea să cucerească campionatul.

Totuși, după 73 de meciuri și 38 de goluri înregistrate în tricoul celor de la Club America, Iván părăsea Mexicul pentru a reveni în țara sa natală, semnând cu Colo-Colo, echipa pentru care visa să joace încă din primii ani ai vieții.

La momentul respectiv, clubul trecea printr-o situație economică precară, iar pentru a ajuta, Zamorano a decis să presteze gratis, neprimind salariu, gest care a fost extrem de apreciat de public, și a scos în evidență calitatea sa umană.

Motivul pentru care acesta a decis să se întoarcă în Chile a fost unul clar: „vreau să mă retrag acasă”. Și așa a făcut. Astfel că după alte 14 partide și 8 goluri, „Bam Bam” a agățat ghetele în cui, la vârstă de 36 de ani.

Ultimul meci din carieră nu a fost însă unul pe care „Bam Bam” să și-l aducă aminte cu drag. Chiar în finala turneului Apertura din 2003, Colo-Colo a pierdut categoric trofeul în fața celor de la Cobreloa, scor 0-4, iar Zamorano s-a numărat printre cei trei jucători din echipa sa care au fost eliminați din cauza protestelor.

Cel mai dificil de ținut în frâu a fost chiar protagonistul nostru, fiind nevoie de o mulțime de oameni din staff-ul clubului pentru a-l împiedica să nu se năpustească asupra arbitrului, care a scăpat „doar” cu câteva împingeri din partea lui Zamorano. Pedeapsa primită? 16 etape de suspendare. Pedeapsa efectuată? 0. Acesta nu a mai apucat să-și ispășească sancțiunea deoarece s-a retras din activitate imediat după partida respectivă.

„Za-Sa”: Tango-ul golurilor care a readus-o pe Chile în elita fotbalului mondial

Pentru Iván Zamorano, tricoul echipei naționale a însemnat mult mai mult decât o simplă uniformă. Acesta a reprezentat „a doua sa piele”, după cum mărturisea chiar el, fiind ca o legătură de sânge cu o națiune care, pur și simplu, îl diviniza.

„Bam Bam” a debutat pentru Chile pe data de 19 iunie 1987, într-un amical câștigat împotriva lui Peru, scor 3-1, pe când avea doar 20 de ani, însă cu timpul, a devenit jucătorul de care s-a dovedit că „La Roja” avea mare nevoie pentru a scoate capul în „fotbalul mare”.

Un lider, un marcator și o figură emblematică, Zamorano a avut capacitatea de a strânge o întreagă echipă în jurul său, de a da tonul pe gazon și de a lupta până la ultima picătură de energie. Așa a ajuns să poarte, începând cu anul 1993 și până la ultima selecție din 2001, banderola de căpitan, să joace 69 de meciuri pentru echipa națională și să înscrie 34 de goluri, devenind astfel unul dintre cei mai importanți atacanți chilieni din toate timpurile.

Cu „Bam Bam” în teren, formația „La Roja” a fost extrem de aproape, în două rânduri, de a cuceri prima Copa America din istoria țării, însă de fiecare dată a ratat titlul la mustață. Mai întâi în 1987, când Chile a cedat în ultimul act cu Uruguay, scor 0-1, respectiv în 1991, când formația pregătită de Arturo Salah a încheiat pe locul al 3-lea în „final four”-ul câștigat de Argentina.

Începând cu 1994 însă, Zamorano a primit un sprijin important în atacul chilienilor, și anume pe Marcelo Salas, alături de care avea să formeze unul dintre cele mai spectaculoase și eficiente duo-uri ofensive din istoria fotbalului sud-american — „Za-Sa”, așa cum a fost supranumit de presa vremii.

Grație golurilor marcate de cei doi, Chile a obținut calificarea la Cupa Mondială din Franța (1998), unde a ajuns până în optimile de finală. Zamorano a fost golgheterul preliminariilor (12 goluri), iar Salas a fost al doilea cel mai bun marcator sud-american de la turneul final (4), având un deficit de o singură lungime față de argentinianul Gabriel Batistuta (5). Gheata de aur a competiției a fost obținută de Davor Suker, care a izbutit să puncteze de 6 ori.

Ultima performanță notabilă în tricoul echipei naționale a venit chiar la ultimul turneu în care a reprezentat-o pe „La Roja”. Condusă din teren de „Bam Bam”, selecționata din Chile a obținut prima și singura medalie din istoria țării la Jocurile Olimpice – bronzul de la Sydney, în 2000.

După aproape un deceniu și jumătate în slujba naționalei, Iván Zamorano și-a luat rămas-bun de la tricoul roșu într-o seară de septembrie, în 2001. Chile a întâlnit Franța într-un meci amical, disputat pe stadionul „Estadio Nacional Julio Martínez Pradanos” din Santiago. A fost o victorie la limită, 2-1 pentru gazde, dar scorul a contat mai puțin. Toți ochii erau ațintiți asupra lui „Bam Bam”, care juca ultimul meci în culorile țării sale.

În minutul 88, Pedro García Barros l-a schimbat, iar în acel moment, stadionul a erupt. Întreg publicul s-a ridicat în picioare pentru a-și aplauda simbolul. Au fost minute în care emoția a plutit în aer, lacrimile au curs, iar ovațiile n-au mai contenit.

Cu mâna pe inimă, Zamorano a salutat în toate direcțiile. A părăsit gazonul exact așa cum a trăit toată cariera: demn, mândru și înconjurat de dragostea publicului. Pentru Chile, nu se retrăgea doar un atacant, ci un erou național. Un nume care deja nu mai aparținea doar fotbalului, ci istoriei.

După ultima fanfară: viața lui Zamorano dincolo de gazon

După retragerea oficială din 2003, Iván „Bam Bam” Zamorano a rămas aproape de sportul-rege, devenind analist TV și comentator sportiv în platourile Univision și TUDN – două dintre cele mai urmărite televiziuni ibero‑americane, unde împărtășește publicului din experiența și pasiunea sa, inspirând în continuare noile generații.

Cea mai mare moștenire pe care a lăsat-o este însă „Ciudad Deportiva Iván Zamorano”, numit în zilele noastre ”Club Deportivo USS” - un complex sportiv construit pe un teren de aproximativ 12 hectare, ce a fost gândit drept o ”fabrică de vise” pentru tinerii care vor să practice sporturi precum fotbalul, natația, tenisul, baschetul, gimnastică, handbalul, etc.

Creat din convingerea că sportul este o unealtă de transformare socială, complexul a devenit o resursă deschisă pentru copiii și tinerii din zonele învecinate, oferindu-le acestora oportunități de dezvoltare pe bază de educație sportivă.

Începând cu anul 2021, responsabilitatea administrației a fost preluată de către Universitatea San Sebastián, care a lansat un plan solid de investiții ce vizează sănătatea, educația și performanța comunității, Zamorano rămânând un consultant activ în acest demers.

Astăzi, în afara terenului, dar mereu aproape de valorile care l-au definit, Iván Zamorano continuă să inspire prin implicare și viziune.

Fie că este vorba despre proiecte educaționale, apariții în media sau susținerea sportului de performanță, prezența sa rămâne un reper. ”Bam Bam” a lăsat în spate o carieră spectaculoasă, povești și momente memorabile, care, cu siguranță, l-au transformat într-un model demn de urmat pentru tinerii aspiranți la performanță.