Lia Bugnar este un nume important în teatrul și filmul românesc. Este actriță, dramaturg, regizor. A scris scenariile unor seriale TV foarte populare. Spectacolele după piesele sale de teatru fac săli pline de zeci de ani deja. Are o etate pe care n-o vom divulga, dar nu o arată pentru că face sport constant.
Printr-o conjunctură s-a trezit la spectacolele sale din teatrul independent cu mai mulți sportivi și foști sportivi, “de la domnul portar Stelea” la “domnul tenismen Copil”.
Lia Bugnar: „Voiam să fiu Nadia!”
- Lia Bugnar, actriță, regizoare, scenaristă, dramaturg. Vă văd așa. mai longilină. Ce gimnastă erai tu în copilărie așa, longilină? Nu cădeai de pe bătătorul de covoare? Unde vă jucați voi de-a Nadia Comăneci?
- Ba exact pe bătătorul de covoare îmi desfășuram talentul. Ca mai toate fetițele de pe vremea aia. Și băieții erau destul de performanți la bătător. Care bătător avea ciment dedesubt. Privind retrospectiv, cred că performanța Nadiei de la Montreal a trimis mulți copii (decreței) la camerele de gardă ale spitalelor. Eu n-am căzut niciodată, deși atârnatul cu capul în jos pe bara de bătut covoare era cea mai puțin periculoasă figură pe care o făceam.
- Prietena ta din copilărie, din Balta Albă, marea noastră artistă Maria Buză, era mai iscusită ca tine la gimnastică sau alte sporturi?
- Să știi că Maria Buza a fost un copil supradotat pe tot ce ținea de mișcare. De la dans la orice sport. De muzică nu mai zic, că se poate auzi de către urechile contemporane chiar și în zilele noastre. Știu că aterizase la un ansamblu din ăsta de dansuri populare (unde a tot mers cu sârg vreo zece ani, cred) și mai lipsea de la liceu, că dansurile-alea chiar erau grele și se făceau la nivel profesionist (oricum și acolo era cea mai bună). Și, la un moment dat a venit o directiva de-asta să facă tineretul sport și s-a organizat un maraton la nivel de capitală. Și, ca să se înscrie cât mai mulți elevi de liceu, li s-a spus că le vor motiva absențele daca merg. Maria nu făcuse niciun sport vreodată. Da' avea absențe cu duiumu', așa că s-a înscris. Bref, din sute de participanți, a ieșit a doua pe capitală. Era talent la orice. Iar, în ce privește copilăria timpurie, la exercițiile la sol de pe asfaltul dintre blocuri, efectiv strălucea. Țineam și eu pasu', din ambiție, da' la ea totul era ușor, curgea pur si simplu.
- Ai avut și tu idoli dintre sportivi? Îți doreai să fii "ca" cineva anume? Cine? Și de ce?
- Voiam să fiu Nadia, dar eforturile spre îndeplinirea visului s-au limitat la prestațiile interbloculare. Și mai voiam să fiu o fată, Nicoleta Visa, care era cu mine-n clasă și, când a venit un antrenor de atletism să selecteze dintre noi posibili sportivi, s-a dovedit a fugi ca din pușcă, deși era deosebit de mică de statură. Eu eram opusul. Un bețigaș deșirat care alergam total neconvinsă că am înspre ce. Nicoleta Visa a făcut ceva sport de performanță după aceea, din câte știu, dar nu într-atâta încât să aud de ea după ce nu ne-am mai văzut.
- În ziua de azi care e relația ta cu sportul? Știu că ai un lung istoric cu yoga și cu alimentația sănătoasă. Poate și de-asta arăți cu douăzeci de ani mai tânără, nu știu. E vreo legătură sau cum e? La ce ne folosește sportul, cum te-ar întreba și regele nostru, Gică Hagi?
- Între timp am reușit să constat (ca adult, abia) că și eu sunt un pic ieșită din normal cu ale corpului. În sensul că am o mobilitate multicel peste medie și capacitatea de a face tot felul de lucruri la care alți oameni sunt mai degrabă rezervați spre temători. Yoga e ceva ce mă fascinează, am făcut niște ani, acum doar așa, sporadic, dar tot sper că într-o zi mă voi întoarce serios la practica. Altfel, fac sport mereu, am o adevărată sală acasă. De la bară de tracțiuni, bandă de alergat, trampolină, până la tot felul de ustensile pe care dacă le-aș folosi constant, aș putea ajunge olimpică (deci și președintă) într-o bună zi. Problema cu mine e că n-am măsură. Am puseuri în care exagerez, fac mai mult decât trebuie, după care o vreme fac mai puțin decât trebuie. Da', una peste alta, putem zice că fac sport constant, de tot felul. Am ambiția asta să fiu Miss Bellu, cea mai frumoasă de pe aleea mea la cimitir. Ceea ce e totuși o glumiță, pentru că nu vreau să fiu îngropată, fiind claustrofobă, ci incinerată. Las și aici să fie scris, să nu fie discuții.
- Știu că la spectacolele tale au mai tot venit sportivi, cred că pe filiera actriței Irina Antonie. Dar ai avut-o în sală pe Simona Halep, de pildă. Ai vorbit cu sportivii aceștia după spectacole? Ce ziceau? Au fost mulțumiți de teatrul tău sau n-ai avut trecere la dânșii?
- Da, așa e, Irina Antonie ne-a adus-o pe Simona Halep la Green Hours la "Stă să plouă" (un spectacol de-al meu, în care joacă si Irina) și la "Două liniuțe". La Green Hours, Simona a venit chiar de vreo trei ori să vadă "Stă să plouă". O dată chiar cu domnul Țiriac. Altă dată cu domnul portar Stelea, cu domnul tenismen Copil și mai era cineva, dar n-aș mai ști să-ți spun cine. Știu că o dată când a venit Simona Halep la Green, tocmai ajunsese numărul unu în lume, de vreo două zile, adică era proaspătă treaba. Și nu mai știu cine, poate că eu, că am uneori o latură din asta pupincuristă, am propus s-o aplaudăm la final și să zicem nu știu ce în sensul ăsta, dar Irina Antonie (care e prietenă cu Simona) a zis că să nu facem asta, că nu-i place Simonei, vrea și ea să fie un om normal pe un scăunel acolo în Green și să se bucure de spectacol. Mi s-a părut frumos.
- Bagi referințe la sport în ce scrii? Prin filme, prin piesele de teatru? Ai treaba asta cu sportul și în scris?
- Parcă nu prea am. Cred că doar în "Două liniuțe" personajul jucat de Marius Manole zicea la un moment dat că personajul jucat de Mihaela Velicu e vicecampioană balcanică la lupte greco-romane. Ceea ce era simpatic, că Miki Velicu e mică și delicată ca o păpușă de porțelan. Alte trimiteri la sport nu-mi amintesc să am. Să-mi spui dacă ți se pare necesar, că voi strecura în următoarea mea operă.
- Știu că oamenii din anturajul tău sunt și ei îndeajuns de sportivi. Marius Manole aleargă de nu-l poți nici opri, nici prinde. Atâția actori fac și ei tot felul de sporturi, de la mereu tinerii Raluca Aprodu și Cătălin Babliuc până la infatigabila Maria Obretin. Dă-ne un pic din casă, din lumea actorilor, și spune-ne unde se intersectează ea cel mai spectaculos cu sportul.
- Da, așa e, mulți actori fac sport. E și normal, totuși, suntem niște indivizi a căror profesie cere condiție fizică și să ai un corp armonios e clar un avantaj. Marius e și el un caz aparte de supraînzestrări naturale în ce privește capacitățile corpului ce i-a fost repartizat la naștere. Se mișcă minunat, uite-așa, de la Dumnezeu și, pe parte de sport, e bun la orice. A avut o perioadă în care mai făcuse un pic de burtă (nesesizabilă neapărat sub veșminte), dar acum mai are un pic și levitează. E numa' fibra tot. A fost simpatic cum am fost noi doi într-o vacanța în Turcia vara trecută la un resort de-ăsta all inclusive, de o sută de mii de stele (plus noi doi). Primise cadou el vacanța asta și m-a luat și pe mine. Și cred că în prima zi ne-a picat fisa că suntem cam dolofani amândoi și, cât am stat acolo o săptămână, n-am mâncat mai nimic, n-am băut, doar am stat în sala de sport. Practic, am fi putut face asta și acasă. Ne minunam amândoi de cât suntem de fraieri, dar continuam să lăsăm litri de transpirație în sala de sport și să nu ne atingem de mai nimic din minunățiile culinare de acolo. De atunci Marius a rămas chitit pe asta și nu mai are gram de grăsime pe el, eu am mai calcat strâmb, că-s mai în etate și-s mai blândă cu mine decât odinioară. Altfel, actori care fac sport, cum ți-am zis, sunt sumedenie. Raluca Aprodu, Mihaela Velicu, Irina Antonie, Silviu Mircescu, Daniel Nuță, Catalin Babliuc și sotia lui, Andrada Corlat, Ana Ularu, Dana Rogoz, Sabrina Iașchievici, Radu Iacoban, Mirela Oprișor, Vlad Zamfirescu și mulți alții. Și să nu cumva s-o omitem pe Pisica, supranumită Maria Obretin, care înoată zilnic zeci de bazine, neostoită.
- Te uiți la sport, la tenis, la ce îți place să te uiți? Federer sau Nadal? Djokovic sau Nadal?
- La sport mă uit mai mult prin alianță. Ce-am mai preluat de prin amorurile care mi-au populat viața. Mereu Nadal.
- În prima dintre tinereți, ai fost și manechin la Casa de Modă Venus, sper să nu greșesc. Așa ai fost tu de la mama ta natură sau mai făceai în mod constructiv vreun sport care te ajuta în sensul menținerii supleței atât de apreciate în anii respectivi?
- Nu făceam nimic pe vremea aia. Manechinăritul a venit salvator să justifice faptul ca eram un schelețel ambulant. În sfârșit nimerisem undeva unde lumea se uita cu admirație că eram numa' piele și os. Lucru care nu mă făcea să mă și plac. Asta a venit mai târziu, când m-am prins că altă variantă de corp și chip nu mai primesc și trebuie să mă mulțumesc cu ce mi-a picat. După o vreme mi-am dat seama că aș fi putut nimeri mai rău, după care chiar am început să consider că-s de la drăguțicuțică în sus.
- Ai ținut vreodată cu o echipă de fotbal? Și dacă da cu care și de ce?
- Când eram mică eram stelistă, pentru că toți copiii țineau ori cu Steaua, ori cu Dinamo. Și taică-miu ura milițienii și-mi zisese să nu țin cu Dinamo, că-i echipa Miliției. Așa că am ținut și eu cu Steaua. Da' nu știam niciun fotbalist de la Steaua, deci eram microbistă din oficiu, așa, cam cum sunt și ortodoxă. Adultă fiind, m-am mai uitat la câte un meci, tot așa, prin alianță amoroasă, da' sunt destul de incomodă, întreb întruna "noi cu cine ținem" și uit mereu "în ce culoare sunt îmbrăcați ăia cu care ținem noi". Da', în mod ciudat, am niște capacități de a influenta un meci. M-am concentrat de câteva ori când situația era jalnică pentru ăia cu care țineam noi și au recuperat oamenii spectaculos.
- Ultima întrebare: cum, Lia, tu nu joci șah?
- Să știi că am o poveste cu șahul. Practic, nivelul meu la șah a fost constant toată viața, în sensul că se limitează la faptul că știu cum se deplasează fiecare piesă. Dar atât. Si, când eram în clasa a cincea, a venit în școală la noi un profesor de șah să selecționeze copii talentați. Și a intrat directoarea pe la toate clasele și a întrebat cine știe șah si eu am ridicat mâna, că ne scotea de la oră, deci era un câștig, că am fost chiulangioaică de mică. O scurtez, că sunt în etate și timpul contează, am ajuns în sala de sport eu și încă niște zeci de elevi. S-a făcut un careu de mese înșirate și fiecare stăteam cu o tablă de șah în față și nenea ăla stătea în mijloc și trecea pe la fiecare dintre noi și muta o piesă pe tablă. Până ajungea din nou la tine, tu aveai timp să te gândești și să muți. Și el venea și pac! muta imediat și trecea mai departe. Nu știu ce confuzie a astrelor s-a petrecut acolo, cert e că i-a bătut pe toți, le-a dat atât șahuri cât și maturi, am rămas numai eu pe baricade.
- Și?
- Și, în cele din urmă, nici măcar nu mi-a dat șah mat, m-a făcut pat. Eu nici nu știam că există chestiunea asta. Pe scurt, am fost selecționată și se vedea că omu' mă considera o mare speranta. M-a luat pe mine dintr-a cincea și pe vreo câțiva băieți dintr-a opta. Și ne-am dus peste câteva zile la nu știu ce club de șah de prin centru (noi, copii trăitori în Balta Albă) și acolo se juca șah cum nu văzusem, evident, în viața mea. Cu ceasuri de-alea de mutai și apăsai repede pe ele, cu lume care stătea de jur-împrejur și se uita la fiecare mutare. Și jucau doi ce jucau, cam la vreo cinci mutări de căciulă, după care antrenorul îi ridica de pe scaun și așeza alții să continue partida și tot așa. Și, la un moment dat, pac!, scoate asul din mânecă, adică pe mine. Mă pune pe scaun, eu mă uitam ca o curcă-n lemne, ți-am zis deja care era nivelul meu. Și am mutat și eu ce m-a tăiat capul, presupun că nebunu' pe diagonală și calul în formă de L, că astea erau principiile după care funcționa arta șahului la mine. Și ăia în jur făceau "ahaaa... știu... știu ce face", de-astea. Adică ei presupuneau ca am un plan, o strategie. Pe scurt, m-am dus acasă după acest prim antrenament la șah și, dacă am avut ceva bun cu care m-a înzestrat natura în viața asta, a fost rușinea de impostură. Așa că n-am mai mers niciodată la șah, iar omu' ala, antrenorul, a sunat luni de zile acasă la noi sa mă cheme la „antrenament". Știu că înghețam de cate ori suna telefonul și ziceam repede "dacă-i ăla de la șah nu sunt acasă" și mama răspundea și-i zicea omului că nu sunt și el îi zicea că "doamnă, va rog eu mult, copilu' are mare talent, convinge-ți-o să vină". Și până la urmă i-a zis maică-mea pe șleau să mă lase-n pace, că nu mai vin, să se obișnuiască, totuși, cu ideea asta. Cam asta a fost cu șahu' meu. Poți să tai și întrebarea asta, că am răspuns prea lung, nu citește nimeni, sper că ești conștient.
{{text}}