Două lumi separate de un panou » Ce m-a surprins în culise, după România U21 - Italia

Grăitoare imaginile surprinse aseară, târziu în noapte, după ce Italia ne-a învins la debutul la EURO 2025. O scenă de la zona mixtă continuă să mă intrige și acum, la ore bune distanță după meci.

• Jurnal de Euro U21 este un proiect inedit. Unul dintre jurnaliști GSP prezenți la Euro 2025 va publica texte cu detalii de culoare, lucruri uzuale impresionante, experiențe nevăzute ale jurnalismului la firul ierbii;
• Remus Dinu este reporter special al Gazetei, cu 9 ani de experiență, o ediție a Jocurilor Olimpice pe teren și sute de texte originale scrise în Gazetă.

Suntem „bolnavi” după fotbal! Și nu, nu e o exagerare. L-am consuma non-stop, și dacă ar fi ultimul lucru pe care am avea dreptul să-l facem. Îi alocăm nopți nedormite, kilometri în neștire și ne „rupem” chiar și din timpul liber pentru a fi acolo, la un microfon distanță de respirația lui.

Și mai avem ceva, bine înrădăcinat interior în anii frustranți în care calificările și orice fărâmă de performanță ne-au fost interzise: o chemare intensă de a fi și noi în rând cu fotbalul ăla care contează cu adevărat. Să luăm parte măcar episodic în lume aceea relevantă la care tânjim.

Altfel, cum aș explica scena pe care am trăit-o pe viu, pe coridoarele de la subsolul stadionului din Trnava?!

Două lumi, separate de un panou

Tocmai ce mă pregăteam să cobor la parter de la conferințele selecționerilor, găzduite la un etaj superior, într-o încăpere dominată numeric de jurnaliști români. Unul singur era italian, stingher într-un colț, cu laptopul și o grămăjoară de hârtii pe genunchi.

Carmine Nunziata, antrenorul care-și confundase omologul cu o zi înainte, rămâne surprins când Ion Alexandru, colegul de la Eurosport - totodată cel care a comentat meciul la PRO TV - îi adresează o întrebare în limba maternă a selecționerului. „No english? Better!”, răsuflă ușurat și ofițerul lor de presă. OK...

Mai departe, zona mixtă. Două zone similare ca spațiu, despărțite de un panou uriaș cu sponsorii turneului.

În dreapta, 15-20 de reporteri și operatori români înghesuiți pentru a-l lua la întrebări pe Răzvan Sava, titularul din poarta naționalei.

Înaintea lui, mai fusese acolo și Matei Ilie, iar scenariul se repetase întocmai.

Interesul e palpabil, îți dai seama după microfoanele întinse de colo colo minute în șir. Aproape lipiți de perete, cameramanii televiziunilor, eroii nevăzuți ai ecranului, captează ambianțe cu „jucăriile” lor de mii de euro.

Dar în stânga? Ei bine, în stânga ai avea loc de un tenis de picior. Sau măcar de-un șotron (asta dacă te mai lasă articulațiile).

În același timp în care Sava dădea interviul vieții lui, TREI reporteri italieni discutau, mai mult amical, cu unul dintre fotbaliștii Italiei. Uitați de DSLR-uri și microfoane cu puf, de rucsacuri și trepiede, declarațiile sunt stocate pe un telefon, atât. Record, play, stop, arrivederci!

Morala? E posibil ca EURO 2024 de astă-vară să fi declanșat inclusiv printre jurnaliști un fenomen de profunzimea„Zidului Galben”. Suntem aici și nu vrem în ruptul capului să mai stăm acasă! Nici măcar la competițiile pe care alții le încadrează la „și altele”. Fotbal să avem.