Actrița Raluca Aprodu, 40 de ani, se face remarcată oriunde apare, în filme, la teatru. Nu rămân spectatorii indiferenți când apare Raluca. Este, indiscutabil, o prezență.
Scrie - compune versuri (și nu numai). Este talentată în atât de multe feluri, încât nici nu e surprinzător că e foarte bună și la sport.
Provine dintr-o familie de sportivi de performanță (tatăl – baschetbalist, mama – voleibalistă). A făcut ea însăși baschet și volei. Acum mai mult aleargă: 30 de kilometri pe săptămână, în medie (vara).
A impresionat-o cariera lui Michael Jordan. Și ea e o învingătoare care miroase de la trei metri când cineva se ascunde în spatele mentalității de victimă ca să nu-și asume responsabilitatea. Nu agreează acest fel de a trece prin viață.
Când era copilă, jucătorul ei preferat era Ilie Dumitrescu. A fost stelistă. Se uita la Formula 1 și îi plăcea de Jacques Villeneuve.
– Ce relație ai cu sportul, Raluca?
– Relația cu sportul e cea mai lungă din viața mea. Pentru că eu fac sport pentru cap, nu neapărat pentru corp. Trebuie să mă mișc, altfel simt că putrezesc interior. Ne uităm la lume în jur și ne dăm seama că oamenii ar trebui să se miște mai mult, pentru că suntem toți niște stătuți. E prea multă isterie!
– Când ți-ai dat seama că sportul e important?
– De copil. Am fost foarte activă mereu. Am avut o înclinație către joacă, mi-a plăcut să fiu competitivă și să câștig.
– Și câștigai? Erai cea mai bună la sporturi?
– Tot timpul. Doar când jucam cu băieții mai pierdeam. Practicam toate jocurile specifice anilor 1990.
– Unde se întâmplau toate astea?
– Calea Moșilor. București. În spatele blocului bunicii mele, o zonă foarte bună de copilărit.
– Când a devenit sportul ceva serios, mai mult decât o joacă?
– Când mi-am dat seama că nu mai erau copii cu care să mă joc și eu trebuie să mă mișc, indiferent dacă am sau nu partener de sport. Am făcut volei și baschet. La club am făcut volei, iar baschet la școala generală.
– Ce ai învățat de la sport?
– Extraordinar de multe. Tatăl meu a fost baschetbalist de performanță, mama a făcut volei de performanță. Am avut aceste modele și profesori foarte buni. Baschetul nu era perceput neapărat ca un joc de fete, dar eram foarte bucuroasă că la sport regulile sunt clare.
– Îți plac regulile clare?
– Da, foarte mult.
– Ce zodie ești?
– Sunt o combinație extrem de reușită și foarte încurcată. Sunt pești cu ascendent în balanță.
– Mă temeam că o să-mi spui asta.
– Mai am și trei planete în vărsător și trei planete în berbec.
– Să-ți fie de bine.
– Depinde cu cine te întâlnești în ziua respectivă. Am patru ași în mânecă...
– Ești dintr-o familie de sportivi, așadar. Ești singură la părinți?
– Nu. Mai am o soră. Face și ea sport.
– N-ai vrut să te faci Lavinia Miloșevici, când erai mică?
– Făceam și gimnastică, pe la bătătorul de covoare.
– Ți-ai spart capul?
– Nu. Nu știu cum s-a întâmplat. Nu mi-am rupt nimic.
– Nu ți-a fost frică.
– Frică nu am. Frica, din păcate, am împrumutat-o în viața de adult. Chiar târziu, înainte de pandemie sau pe acolo – am început să o simt în mine. Până atunci nu prea mi-a fost frică de nimic.
– De unde a apărut frica în viața ta?
– Am început să fiu mai atentă la oameni. Când eram mai tânără aveam o neatenție... Credeam că toți oamenii au intenții bune și că toți se gândesc și la binele din jurul lor. Cu timpul am început să mă uit mai atent și am descoperit cu tristețe că nu e chiar așa. Am descoperit că oamenii sunt foarte fricoși, foarte anxioși și că e multă minciună.
– Sportul te ajută și să stai departe de anxietate.
– Sportul te ajută să ai control asupra ta. Ești tu cu tine. Eu nu merg la sală. Sunt oameni care se mint, arată de parcă nu s-au mișcat de pe canapea de douăzeci de ani și merg la sală de cinci ori pe săptămână. Și nu mă refer la kilograme, mă refer la tonus.
– Poate merg să se uite.
– Își fură căciula singuri. Dacă îi întrebi ce fac – ei fac exerciții. Trebuie să îți depășești singur limita. Nu faci pentru că ți-a spus cineva. Este comic pentru mine. O să sune arogant, dar chiar cred că sportul te ajută enorm dacă îl faci din motivele potrivite.
– Ce sport faci tu acum cel mai mult?
– Alerg. Eu fac sport de mult timp și îmi cunosc bine ritmul. Alerg cam treizeci de kilometri pe săptămână.
– Ai anturaj?
– Îmi place să alerg singură. Dacă alergi cu cineva și poți să și vorbești în timpul acela, Dumnezeule!, înseamnă că nu mai alergi.
– Asculți muzică în căști? Ce ai în playlist?
– Da. Ascult de toate. Alt mit, că atunci când alergi pui muzică să-ți bubuie creierii – nu, dimpotrivă. Ascult piese chiar lente, care au mesaj. Reușesc să-mi organizez creierul. Alergatul este un sport contra-intuitiv. Vorba lui tata: alergi de nebun. N-are logică. Alergatul este un fel de luptă a ta cu mintea ta. Tot corpul îți spune să te oprești – ce ai, nene, de alergi, te-a luat gaia-mațu’? Și atunci tu trebuie să lupți cu tine. Continui pentru că prima regulă e că nu te oprești. Dacă am stabilit că trebuie să alerg cinci kilometri – îi alerg. Nu mă opresc. Nu alerg iarna constant. Deși am alergat și pe 2 ianuarie. Dar erau zece grade. Nu alerg când sunt sub cinci grade. Nu am corp de sportiv de performanță. Dar fac sport acasă. Fac și greutăți, fac de toate.
– Te ajută și în meseria ta.
– În mod normal, avem o meserie în care trebuie să te miști, să ridici, nu poți să gâfâi după două scări urcate. Trebuie să fii apt fizic, ca paramedicii de pe ambulanță.
– Viața ta sportivă intră în conflict cu fumatul, pe care îl practici.
– Nu m-a încurcat cu nimic la sport. Alt mit.
– Te și uiți la sport?
– Nu prea. Tenisul îl... „urăsc”. Mi se pare că la noi, la români, e așa în trend tenisul pentru că a avut Simona Halep rezultate foarte bune. Pe vremea mea, când eram copil, toate fetițele se făceau gimnaste, când aveam rezultate la fotbal – toți băieții se făceau fotbaliști. Acum, toți sunt cu tenisul. Nu știu dacă în mod real sunt cu tenisul, dar eu am o reticență vizavi de tot ce e așa, la grămadă. Sunt un pic mai atentă cu ce îmi place în mod real și ce nu îmi place. Mă uitam la fotbal când eram mică. Mă uitam cu tata, cu toată familia, de fapt.
– Care era fotbalistul tău preferat?
– Ilie Dumitrescu.
– De ce Ilie?
– Nu știu. Eram stelistă, familia mea era de steliști.
– Ai avut plăcerea să-l cunoști?
– Nu, nu ne-am cunoscut.
– Ce vârstă aveai tu în 1994?
– Nouă ani.
– Mai ții minte World Cup 1994?
– Cum să nu?! În America! Ne trezeam noaptea la trei și ne uitam cu toată familia la meci. Țin minte perfect.
– Ai fost fericită în vara aceea?
– Țin minte bucuria aceea și a durat, că am tot avut performanțe în fotbal. Mă mai uitam la Formula 1. Mi-a plăcut Jacques Villeneuve. Nu știu de ce îmi plăcea el anume. La el mă uitam. Pe finalul carierei sale.
– Conduci? Conduci prudent?
– Conduc extraordinar de bine. Sunt excepțională, chiar sunt un șofer foarte bun. De mașină. La motor – nu. Merg și cu motorul – dar ca o cizmă. Motorul să știi că nu e un sport extrem. Pare, dar nu e.
– Pe bicicletă mergi?
– Nu.
– Role?
– Nu.
– Snowboard?
– Da. Anul ăsta am fost prima dată. Mai mergeam la ski. Baschet nu mai fac. Am tot fost cu niște colegi, dar e greu să mai facem o echipă. Nu pot să joc singură. Și la volei e tot mai greu să găsesc de o echipă. Dar am mai jucat volei pe plajă. Îmi e dor!
– Erai mai băiețoasă când erai mică?
– Așa eram percepută, dar eu nu consider că o fetiță cu preocupări sportive trebuie catalogată ca băiețoasă. Mă jucam mult cu băieții, că fetele aveau alte preocupări. Dar nu eram băiețoasă, în niciun caz. Eram o fată cu înclinații sportive. Acum sunt o femeie cu înclinații sportive.
– Ai fost și model. Și atunci te țineai de sport?
– Da, tot timpul. Dar atunci nici nu era nevoie. Meseria în sine era suficient de solicitantă. La sport nu o să renunț niciodată.
– Ai 35 de ani de sport în spate. Mulți înainte!
– Așa este. Mulțumesc frumos. Disciplina am învățat-o de la sport, în mare măsură.
– Dacă pici, te ridici?
– Asta nu am învățat de la sport. Ține de personalitatea mea, de caracter. Da, dacă pic – mă ridic. Așa sunt construită.
– Ai mai eșuat în roluri și ți-ai revenit?
– Nu consider că am eșuat în nimic. Dacă nu mi-a ieșit ieri, mi-a ieșit azi. Mai și renunț – la lucruri care nu mă mai interesează. Nu mă simt o înfrântă.
– Te-ai înțelepțit?
– Nu. Sunt la fel, cum mă știi de zece ani. Doar că am mai mult curaj să arăt mai mult din cine sunt cu adevărat.
– Când te-ai uitat ultima dată la televizor la sport?
– Nu mă mai uit. Nu prea folosesc ecrane.
– David Popovici? Îți spune ceva numele?
– Bineînțeles. Bravo lui! L-am și întâlnit. L-am văzut pe David Popovici la un metru de mine, am făcut cunoștință. L-am mai întâlnit pe Ilie Năstase. La premiera documentarului „Nasty”. Am nimerit la premiera asta.
– De obicei nu te uiți la documentare despre sportivi?
– Nu am avut această înclinație neapărat. Nu sunt, în general, disperată să mă uit la filme și la seriale. La teatru îmi place să merg. Mă și enervez foarte tare – când văd lucruri care vor să fie altceva decât sunt. Când văd făcătură. Dorința de a fi un spectacol despre ceva când e evident că nu e.
– Îți place autenticitatea.
– Îmi place adevărul.
– Michael Jordan ți-a plăcut?
– Foarte tare! Am văzut documentarul despre el. Mi s-a părut excepțional. „Ultimul dans”... L-aș preda la școală – să învețe copiii mentalitatea de învingător! Nu suport mentalitatea de victimă. O miros de la trei metri.
– Știi ce mă fascinează?
– Ce te fascinează, Raluca?
– Dorința omului de a trăi viața din plin.
{{text}}