Ne place să spunem că jucăm de la egal la egal. Că am fost acolo. Că Spania n-a arătat mare lucru. Că Italia n-a rupt norii. Că noi ne-am apărat eroic. Că am avut șansa noastră. Că dacă nu era greșeala aia, poate... poate!
Dar când tragem linie, avem: România U19 – Spania U19 1-3, România U21 – Italia U21 0-1, România U21 – Spania U21 1-2. Adică înfrângeri pe linie. Nu dezastruoase, dar nici egale. Fără egaluri. Doar vorbe.
Mihai Stoichiță, șef la Comisia Tehnică și voce cu rezonanță în fotbalul românesc, declară cu emfază după înfrângerea cu Spania U21: „Am demonstrat că nu suntem o echipă de mână a doua și că am jucat de la egal la egal și cu Italia, dar și cu Spania.”
Domnule Stoichiță, cu tot respectul, când joci "de la egal la egal" dar pierzi, înseamnă că egalitatea e doar în discurs, nu și în realitate. Poate o fi egalitate în dorință, dar nu și în selecție, în pregătire, în reacție, în mentalitate.
Vreți adevărul? Hai să vorbim despre el
În Spania, peste 1.250.000 de copii și tineri sunt legitimați și activi în fotbalul juvenil. În Italia, sunt peste 670.000. În România? Cu indulgență, estimările vorbesc de 120.000 - 140.000, cu tot cu cei din sate, orașe și ligi școlare.
Aici, selecția e minusculă. Acolo, selecția e industrie. La noi, un talent devine speranță națională. La ei, un talent e unul dintre sutele pe listă. Ei aleg din 1000. Noi alegem din 10.
Și când Spania pasează în jurul careului nostru, Stoichiță zice că joacă handbal. Nu, domnule, ei joacă fotbal pozițional, cu răbdare, cu școală. Noi ne aruncăm pe jos și așteptăm doctorul, cum spune chiar Stoichiță despre Ianis Stoica. Spaniolul se ridică. Românul așteaptă. E lecția supremă: ei sunt pregătiți să continue. Noi suntem pregătiți să comentăm.
Louis Munteanu a fost căpitanul naționalei în primele două meciuri de la EURO. A ratat un penalty cu Italia și a marcat un gol de autor contra Spaniei / FOTO: Ionuț Iordache (GSP)
Problema e la noi, tot timpul
Când pierzi cu 1-3, 0-1 și 1-2, dar spui că ai fost acolo, e ca și cum ai spune că te-ai luptat cu Nadal și ai pierdut 6-3, 6-2, dar ai ținut mingea în teren. La final, scorul rămâne. Nu joacă vorbele pe tabelă.
Ce ne mai spune Stoichiță? Că Blănuță are calități, dar mai scapă în timpul jocului. Că jucătorii trebuie să învețe la club, nu în națională. Dar cine i-a selecționat? Cine a garantat că sunt pregătiți? De fapt, problema nu e doar a lui Stoichiță. E a întregului sistem. Sistemul în care regula U21 e o pomană și nu o șansă. Sistemul în care un jucător tânăr nu concurează cu alți 5 la post, ci primește locul pentru că trebuie bifată o regulă. Sistemul în care se joacă în fața a 150 de spectatori și toți se miră de ce, la Euro, apar emoții.
Nu suntem egalii Spaniei și Italiei. Nici pe teren, nici în cifre. Dar putem fi. Cu strategie, cu selecție largă, cu antrenori formați, cu academii care chiar scot fotbaliști. Cu un campionat U19 care nu se joacă sâmbăta dimineața pe noroaie, ci în stadioane decente, cu public, cu atmosferă.
Până atunci, e nevoie de sinceritate. Și mai puține discursuri ca după un meci cu echipa de old boys din Trivale.
România nu e de mână a doua. Dar nu e nici de prima. Iar dacă vrem să fim acolo, nu e suficient să spunem. Trebuie să demonstrăm. Pe teren. Și în cifre.
{{text}}