„E leu, ăsta te devorează!” » Câți îl mai știți pe atacantul FABULOS care a marcat împotriva României, descoperit de nicăieri de „nebunul” Marcelo Bielsa? „NU-l lăsați să scape, e o binecuvântare!”

Un simbol pur-sânge al fotbalului sud-american, Gabriel Batistuta (56 de ani) a reprezentat întruchiparea pasiunii, a sacrificiului și a loialității absolute față de culori și idealuri. „Îngerul Gabriel” sau mai ales „Batigol”, cum a fost poreclit, nu a fost doar un marcator feroce sau un idol la Florența și Buenos Aires, ci o veritabilă legendă, care a constituit liantul de foc dintre cei doi zei ai nemuririi albiceleste - Maradona și Messi.

A început cu mingea de baschet, visând să strălucească sub panou, nu pe gazon, dar destinul i-a schimbat traseul. L-a aruncat din modestia unei simple familii din Reconquista în tumultul tribunelor din Serie A, acolo unde a scris istorie cu șuturile sale explozive și cu devotamentul dus până la sacrificiu, ajungând să fie recunoscut drept unul dintre cei mai mari atacanți din toate timpurile.

La Fiorentina a ales inima în detrimentul trofeelor. A refuzat transferuri uriașe și a rămas alături de formația „viola” chiar și în eșalonul secund, devenind astfel un erou etern pe malul râului Arno.

În tricoul naționalei Argentinei a fost liderul unei generații, purtând pe umeri speranțele unei țări care tânjea după un nou geniu. A fost puntea dintre două ere divine, dar nu a fugit niciodată de responsabilitate – a marcat, a plâns, a luptat și a căzut în genunchi, dar nu în fața adversarilor, ci în fața durerii, pentru că în spatele zâmbetului molipsitor și a gloriei, se ascundeau suferințe cumplite.

După retragere, problemele de la nivelul picioarelor l-au chinuit atât de tare, încât s-a discutat chiar despre amputare. Dar, asemenea unui gladiator, Batistuta a îndurat, așa cum a făcut-o toată viața - cu demnitate, cu tăcere și cu o forță ieșită din comun.

Sub cerul din Reconquista - copilăria băiatului care visa coșuri, nu goluri

Gabriel Omar Batistuta s-a născut pe 1 februarie 1969, în Avellaneda, provincia Santa Fe, într-o familie cu posibilități materiale reduse. Tatăl său, Omar, era muncitor la abator, iar mama lui, Gloria, lucra ca secretară la o școală din Reconquista - orașul în care protagonistul nostru și-a petrecut copilăria.

Crescut împreună cu cele trei surori - Elisa, Alejandra și Gabriela - într-o casă în care umorul contrabalansa lipsurile financiare, Gabriel a practicat sportul încă din primii ani ai vieții, dar nu fotbalul a reprezentat prima sa opțiune. Acesta a fost puternic atras de baschet, o activitate care-l fascina și în care visa să se afirme, aspirând mai degrabă la coșuri de trei puncte decât la voleuri sub transversală.

Totul s-a schimbat însă în vara anului 1978, când puștiul în vârstă de 9 ani avea să fie cucerit de magia Cupei Mondiale. Atunci, Argentina nu doar că a găzduit turneul final, dar l-a și câștigat pentru prima dată în istorie, fiind purtată spre glorie de legendarul Mario Kempes.

Carisma rar întâlnită, stilul electrizant de joc și golurile spectaculoase ale lui „El Toro” l-au fermecat pe micuțul Gabriel, făcându-l să viseze, în premieră, la o carieră de fotbalist.

În acea clipă s-a aprins o scânteie în sufletul său. Nu mai exista loc de îndoieli sau de obiective împrăștiate – fotbalul devenise farul care-i lumina copilăria. Astfel, pe străzile prăfuite din Reconquista, unde fiecare zid devenise o poartă și fiecare gol o promisiune, Gabriel „bătea mingea” cu ochii și inima larg deschise către un destin glorios, care, încetul cu încetul, avea să prindă contur.

Dispunea de o etică a muncii de-a dreptul impresionantă, moștenită din familie. Tatăl său, o figură autoritară și statornică, purta cu mândrie semnătura „vechii școli” – o disciplină aspră, dar plină de sens, care l-a învățat că răbdarea și dăruirea sunt cheia oricărui succes. De asemenea, bunicul Melchior i-a sădit în suflet lui Gabriel spiritul de truditor, întărindu-i încă de la o vârstă fragedă convingerea că „dacă vrei să obții un lucru, trebuie să muncești din greu pentru el”.

Anii copilăriei s-au împărțit între școală, familie și primele meciuri organizate. Fiecare partidă pe care o disputa pe terenurile cartierului era o nouă șansă de a învăța. Se antrena cu prietenii din vecini, iar când se organizau turnee locale, era primul care se înscria. Treptat, a început să-și facă un nume în oraș. Nu era cel mai tehnic, dar lovea mingea cu forță, nu renunța niciodată și, mai presus de toate, marca.

O detentă naturală și simț al porții. Și o soție cunoscută la 15 ani

Chiar dacă fizicul său era încă în formare, avea o detentă naturală și un simț al porții care nu putea fi dobândit din cărți sau de la televizor. Nu a privit niciodată fotbalul ca pe o pasiune în adevăratul sens al cuvântului, ci mai degrabă ca pe o șansă. O șansă de a-și scoate familia din lipsuri și de a-și mulțumi părinții care depuneau eforturi mari, în încercarea de a-i oferi o viață mai bună.

La 15 ani, făcea deja parte din Grupo Alegría – o echipă de cartier, alcătuită din copii care erau mari amatori ai fenomenului. Cu tricouri improvizate, mingi uzate și un antrenor voluntar, acești băieți au început să înfrunte formații din ce în ce mai bine organizate, iar rezultatele n-au întârziat să apară, Gabriel fiind, de cele mai multe ori, omul decisiv.

Tot în acea perioadă avea să-și cunoască și viitoarea soție, pe Irina Fernández, pe atunci o adolescentă cu „un zâmbet ușor ironic și o privire sigură”, care i-a stârnit imediat interesul. Lucrurile nu au început însă cu dreptul pentru el, fiind refuzat inițial de Irina, chiar la quinceañera (n.r - aniversarea de 15 ani) acesteia.

Totuși, protagonistul nostru nu s-a dat bătut, iar la câteva luni distanță, datorită insistențelor caracterizate de „umor” și, paradoxal, „timiditate”, cei doi au format un cuplu. Astfel, Irina a devenit o parte importantă a echilibrului său, un sprijin emoțional constant, lucru care este valabil și astăzi.

Pe măsură ce legăturile personale se consolidau, și pașii din fotbal deveneau tot mai hotărâți. La 17 ani, Gabriel evolua pentru echipa de tineret a clubului local Platense, cu care avea să cucerească titlul regional, după o finală electrizantă împotriva celor de la Newell’s Old Boys.

I-a sărit în ochi lui Bielsa

A fost un meci în care Batistuta a strălucit cu adevărat, marcând două goluri extrem de importante, care pe lângă câștigarea competiției, i-au adus și titlul individual de cel mai bun jucător al ultimului act.

Prestația sa remarcabilă i-a atras atenția renumitului Marcelo Bielsa, care la vremea respectivă era antrenorul echipei de juniori din Rosario. Ba mai mult, impresionat de forța, determinarea și instinctele sale de atacant pur-sânge, „El Loco” a purtat numeroase discuții cu staff-ul clubului, fiind convins de faptul că avea în față un jucător care „nu putea fi lăsat să scape”.

Așadar, la scurt timp după acel meci, Gabriel a primit oferta care urma să-i schimbe viața - primul său contract de fotbalist profesionist, semnat în 1987, la vârsta de 18 ani, cu Newell’s Old Boys.

De la spălător de geamuri și curățător de scaune la campion continental și idol în Serie A

Începutul nu a fost deloc ușor. Ținând cont de faptul că primul sezon l-a petrecut la echipa de juniori, acesta nu câștiga suficient de mulți bani încât să se poată întreține singur la Rosario. Ba mai mult, Batistuta a ținut neapărat să-și finalizeze studiile, o condiție impusă chiar dinaintea semnării contractului.

Clubul l-a ajutat însă. I-a plătit școala, i-a dăruit o cameră în incinta stadionului unde se putea odihni și i-a oferit posibilitatea de a lucra cot la cot cu personalul pentru a obține niște bani în plus. Astfel, după cursuri, antrenamente și meciuri, în loc să se recupereze, Gabriel tundea gazonul, spăla geamurile vestiarelor și curăța scaunele din tribune.

În ciuda acestor activități solicitante, la care s-au adăugat dorul de casă, de familie și de iubită, precum și câteva kilograme în plus, prestațiile lui Batistuta au depășit nivelul așteptărilor, lucru care l-a făcut pe Bielsa să-l propună pentru lotul de seniori. Totuși, înainte de a face pasul către „echipa mare”, tehnicianul l-a convocat la o discuție, care, după spusele lui Gabriel, s-a dovedit a fi decisivă în ascensiunea sa.

Mi-a spus că am un potențial uriaș, că pot ajunge cel mai bun atacant din lume. A repetat de foarte multe ori că, din punct de vedere al atitudinii, trebuie să existe tot timpul un echilibru perfect între motivație și modestie.



Știa deja că muncesc foarte mult, așa că de acest aspect nu s-a mai legat. El (n.r - Bielsa) a fost cel mai important antrenor din câți am avut. M-a învățat tot ce știu.



Avea și câteva idei mai nebunești, dar care s-au dovedit a fi extrem de inspirate. Țin minte că atunci când ploua, ne scotea la antrenament, ca să ne îmbunătățim capacitatea fizică și să ne adaptăm mai ușor condițiilor nefericite din timpul meciurilor.



- Gabriel Batistuta, despre sfaturile primite de la Bielsa și ce a însemnat „El Loco” pentru cariera sa

A urmat apoi primul (și singurul) sezon petrecut de Batistuta alături de Newell's Old Boys în primul eșalon al fotbalului argentinian, iar dialogul cu Bielsa și-a făcut efectul, tânărul atacant reușind să puncteze de șapte ori în campionat.

De asemenea, în stagiunea respectivă, acesta a marcat un gol și în Copa Libertadores, competiție în care formația din Rosario a ajuns până în ultimul act, unde a pierdut însă în fața uruguayenilor de la Nacional. Pe atunci, câștigătoarea trofeului era decisă în urma unei duble manșe, câte un meci pe terenul fiecărei pretendente. Newell's Old Boys s-a impus la limită în tur, 1-0 pe teren propriu, însă a cedat la scor de neprezentare la Montevideo, Gabriel fiind integralist în ambele partide.

Finala pierdută nu a umbrit însă ascensiunea lui Batistuta, care, deși abia împlinise 20 de ani, dădea impresia că dispune de o experiență comparabilă cu cea a unui veteran, iar aplombul cu care făcea față presiunii și instinctul de goleador l-au transformat într-unul dintre cei mai vânați atacanți din fotbalul argentinian.

Drept urmare, în sezonul viitor, Gabriel nu a mai evoluat sub culorile lui Newell’s, ci a făcut pasul către River Plate, unul dintre coloșii Americii de Sud, club la care așteptările erau foarte mari, iar concurența acerbă - detalii care și-au spus cuvântul.

Aventura din Belgrano (n.r - cartier din Buenos Aires) nu s-a transformat în povestea de succes pe care o visau cele două părți (n.r - jucătorul și clubul). Deși echipa a cucerit campionatul în acea stagiune, contribuția lui Batistuta a fost extrem de discretă – doar patru goluri în cele 21 de apariții înregistrate în campionat.

Noul mediu, cu cerințe tactice rigide și un stil de joc care nu i se potrivea, l-a constrâns adesea pe Gabriel să evolueze în zone mai aglomerate ale terenului, neavând astfel parte de spațiul necesar pentru a-și putea pune în aplicare execuțiile tăioase.

Mai mult decât atât, a fost implicat într-un clinci permanent cu antrenorul Daniel Passarella, care îi reproșa mereu lipsa de implicare în faza defensivă, de aici și timpul redus de joc pe care l-a primit.

Așadar, la finalul stagiunii, despărțirea s-a produs în mod firesc, iar în vara lui 1990, Batistuta a traversat orașul Buenos Aires pentru a semna cu marea rivală, Boca Juniors – o alegere curajoasă și riscantă în același timp, dar care s-a dovedit a fi, în cele din urmă, cât se poate de inspirată.

În tricoul galben-albastru al celor de la Boca, Batistuta s-a descătușat în adevăratul sens al cuvântului. Avea de partea sa libertatea, publicul, dar și o echipă care știa cum să-i pună în valoare instinctul de prădător.

În sezonul 1990/1991 a înscris de 19 ori, fiind de departe cel mai eficient jucător al trupei lui Oscar Tabarez. Golurile sale, multe dintre ele marcate cu „o naturalețe înspăimântătoare”, i-au făcut loc rapid în inimile „Xeneizes” și i-au consolidat numele în presa locală, care începuse deja să-l compare cu marile legende ale clubului.

Gabriel Omar Batistuta spulberă Copa America 1991: „Îl lași o clipă nesupravegheat și te devorează”

Apogeul a venit însă după încheierea sezonului regulat - la doar 22 de ani, Batistuta îmbrăca pentru prima dată tricoul naționalei Argentinei într-o competiție oficială: Copa América (Chile, 1991).

Cu părul lung fluturând sub soarele andin și cu o poftă de gol nestăvilită, Gabriel a fost revelația turneului. A punctat de două ori în meciul de debut contra Venezuelei și nu s-a mai oprit până în finală.

În ultimul act, contra Columbiei (victorie cu 2-1), a înscris printr-un șut violent, marcă înregistrată, ce a sărutat plasa laterală în stilul caracteristic Batistuta. A fost golul care i-a adus Argentinei trofeul, dar a reprezentat și încheierea perfectă a unui parcurs individual remarcabil: 6 reușite în total, titlul de golgheter al competiției și aplauze la scenă deschisă din partea suporterilor albicelești.

Prestațiile sale impresionante nu l-au lăsat indiferent nici pe selecționerul Alfio Basile, care a scos în evidență calitățile de vârf veritabil ale lui Gabriel: „Batistuta e un leu în careu. Îl lași o clipă nesupravegheat și te devorează”.

Era, fără îndoială, momentul în care echipele din Europa nu-l mai puteau ignora, iar inevitabilul s-a produs pe 9 august 1991, când Fiorentina l-a transferat, plătindu-i lui Boca Juniors o sumă echivalentă astăzi cu aproximativ 2,5 milioane de euro. Astfel, pentru Batistuta era începutul unui nou capitol – unul scris sub lumina reflectoarelor din Serie A, locul în care a devenit „Batigol” - o legendă a fotbalului mondial.

„Batigol” - Leul din Florența, dublu rege al Americii de Sud și moștenitorul lui Maradona

„Mi-au spus că aici iubirea nu moare. Am învățat că suferința te face nemuritor”.

Ajuns în Italia, tânărul Gabriel era încă o necunoscută pentru suporterii formației „viola”, într-un moment în care Fiorentina traversa o perioadă tulbure, marcată de instabilitate financiară și schimbări haotice la nivelul conducerii.

Totuși, aceste lucruri nu l-au împiedicat pe Batistuta să devină un idol pe „Artemio Franchi” încă din primul sezon. A înscris 13 goluri într-un campionat în care apărarea era considerată artă și marcatorii se nășteau rar, jucând cu o libertate specifică fotbalului sud-american, dar cu o forță balcanică. Era genul de atacant care nu întreba dacă are spațiu, ci pur și simplu îl crea.

Legenda spune că în primele luni petrecute la Florența, Gabriel locuia într-un apartament modest împreună cu Irina, iar primele salarii le-a trimis acasă, în Argentina. Nu avea încă permis auto, prin urmare mergea adesea pe jos până la stadion, iar fanii îl urmăreau de la distanță cu o fascinație tăcută.

Ba mai mult, în 1992, un suporter în vârstă al Fiorentinei i-a lăsat o scrisoare emoționantă sub ușa locuinței: „Batigol, dacă tu nu ne părăsești, nici noi nu te vom trăda vreodată”. Mai târziu, avea să spună că aceste cuvinte i-au cimentat decizia de a rămâne pe malul râului Arno „chiar și în infern”.

Acest infern avea însă să vină mai repede decât s-ar fi așteptat toată lumea. La sfârșitul stagiunii 1992/1993, Fiorentina a retrogradat în Serie B, eveniment ce a provocat o adevărată dramă în rândul susținătorilor „viola”.

Nu a fost vina lui Batistuta, care marcase, luptase și suferise, dar clubul era dezorganizat, iar finalul de campionat a venit cu o ploaie de lacrimi și revolte. Suporterii invadau terenul, cereau demisii și aruncau cu obiecte pe gazon. Într-un astfel de context, plecarea lui „Batigol” părea cea mai logică decizie. Dar...

„Unii fug când începe furtuna. Eu atunci îmi leg mai strâns ghetele”.

Într-o epocă în care jucătorii mari părăseau corăbiile scufundate, Gabriel a ales să rămână, deși cluburi importante din Italia, precum Juventus și AC Milan, s-au arătat interesate de serviciile sale. Acesta și-a expus clar dorința de a continua la Florența, motivând că hotărârea sa a venit drept mulțumire pentru clubul care l-a ajutat să se maturizeze: „Nu pot pleca. Fiorentina m-a făcut bărbat. Mă simt dator să întorc favorul”.

Gestul său de loialitate i-a emoționat până la lacrimi pe fani, care i-au scandat numele pe străzi și i-au dedicat o pictură murală în centrul vechi al orașului, înfățișându-l pe Batistuta drept sfânt, iar mingea ținea loc de aureolă.

Vara anului 1993 avea însă să mai spele din amărăciunea retrogradării. La doar câteva săptămâni distanță de la coșmarul trăit pe „Artemio Franchi”, „Batigol” a aterizat în Ecuador, pentru o nouă ediție de Copa America, fiind pregătit să întoarcă fila și să scrie, alături de echipa națională, un nou capitol glorios.

Era al doilea turneu consecutiv la care Diego Armando Maradona a lipsit din lotul Argentinei. Deși revenise pe teren după suspendarea de 15 luni, cauzată de testul pozitiv la cocaină, tensiunile cu selecționerul Alfio Basile l-au ținut departe pe „El Pibe de Oro” de competiția din Ecuador. Astfel, Batistuta a reprezentat, din nou, talismanul formației albiceleste, care și-a apărat cu succes titlul cucerit în Chile.

La fel ca în '91, Gabriel a punctat în meciul de debut, golul său fiind cel care a făcut diferența pe tabelă, 1-0 împotriva Boliviei. Au urmat apoi patru partide de secetă pentru el, dar s-a revanșat în finală, înscriind de două ori, și cu stângul și cu dreptul, în poarta Mexicului, iar Argentina s-a impus cu 2-1, menținându-și astfel supremația în America.

Presa locală a salutat prestația de zile mari a atacantului lui Fiorentina cu titluri elogioase: „Batistuta, omul care apare atunci când istoria o cere” (El Gráfico), în timp ce Clarín sublinia: „Nu mai este doar o speranță pentru viitor. La 24 de ani a devenit liderul naționalei”. De asemenea, nici selecționerul nu a ezitat să-și exprime în mod public admirația si recunoștința față de „Batigol”: „Este jucătorul care face diferența. Este o binecuvântare să știi că îl ai de partea ta. Nu doar pentru goluri, ci și pentru calmul și siguranța pe care le transmite întregii echipe”.

Așadar, cu bateriile încărcate din punct de vedere moral în urma noului triumf continental, Batistuta se întorcea la Florența pe cai mari, având în minte un singur gând - să o readucă pe Fiorentina în prima ligă a fotbalului italian. Și asta a făcut.

Înainte de startul stagiunii 1993/1994, cârma formației „viola” a fost preluată de legendarul Claudio Ranieri, iar sub comanda sa, „Batigol” a devenit un veritabil simbol al renașterii pentru clubul rănit în orgoliu și însetat de revanșă. Cu 16 goluri marcate și o constanță impresionantă în joc, a fost principalul artizan al promovării, purtând astfel echipa pe umeri înapoi în Serie A.

Tribunele îl adorau și îl sorbeau din priviri la fiecare atingere de balon, chiar și unii susținători ai adversarilor îl aplaudau, iar presa italiană l-a numit „Il leone di Firenze” (leul din Florența) – un apelativ ce ilustra perfect combinația de curaj și pasiune cu care Gabriel lupta pe gazon în tricoul Fiorentinei.

De asemenea, sezonul respectiv a oferit unul dintre cele mai memorabile momente din întreaga perioadă petrecută de Batistuta pe „Artemio Franchi”. Într-un meci cu Pescara, după ce a marcat, „Batigol” s-a dus în dreptul galeriei, și-a smuls tricoul, și-a pus mâna pe inimă și a urlat: „Acesta e sângele meu, nu culoarea unui transfer!” - un episod ce l-a împământenit în inimile „tifosilor” din Florența, care, la vremea respectivă, îl strigau pe stradă „Capitano”, în ciuda faptului că acesta nu primise încă banderola.

Neputință, lacrimi și frustrare - Visurile interzise ale lui „Batigol”

După promovarea în primul eșalon a urmat însă un lung șir de dezamăgiri pe plan colectiv pentru Gabriel, atât la echipa de club, cât și la națională. Deși a continuat să înscrie cu regularitate, Batistuta avea să resimtă din plin gustul amar al eșecului.

Prima decepție a venit chiar în vara acelui an, 1994, la Cupa Mondială din Statele Unite, acolo unde albiceleștii erau cotați cu șanse mari la triumf, ținând cont de faptul că veneau după două succese consecutive la Copa America.

De asemenea, un factor poate și mai important îl reprezenta revenirea istorică a lui Maradona, care îmbrăca din nou tricoul alb-albastru, fiind pregătit să joace pentru prima (și ultima) dată alături de „Batigol” în compartimentul ofensiv al Argentinei - un „duo” visat de întreaga națiune, care părea capabil să ducă selecționata lui Alfio Basile până în vârful piramidei.

Așteptările erau foarte mari, însă echipa nu a făcut față presiunii, părăsind competiția încă din optimile de finală, după un 2-3 de neuitat împotriva... „Generației de Aur” a României.

Maradona apucase să joace în primele două meciuri din faza grupelor, dar ulterior a fost suspendat pentru dopaj (efedrină). Din acel moment, toate speranțele au fost așezate pe umerii lui Batistuta, autor a trei goluri în primele trei partide, toate marcate împotriva Greciei.

A punctat și în poarta „tricolorilor”, din penalty, iar alături de el, și Abel Balbo l-a învins pe Florin Prunea, însă aceste reușite au fost umbrite de „dubla” memorabilă semnată de Ilie Dumitrescu, respectiv de golul lui Gică Hagi.

După ani buni de la respectivul eveniment, Gabriel a afirmat că eșecul cu România a reprezentat un moment extrem de dificil al carierei sale: „Noi am tras de 30 de ori la poartă, ei de trei ori și s-a terminat 2-3. Este unul dintre cele mai mari regrete din activitatea mea de fotbalist profesionist”.

Deziluzia a fost completă. După acel Mondial, selecționerul Alfio Basile a fost demis, iar pe banca tehnică a naționalei a fost instalat Daniel Passarella, tehnicianul care nu-l avea neapărat la inimă pe Batistuta, lucru valabil și invers.

„Dacă vezi poarta, trage. Dacă nu o vezi, imaginează-ți-o”.

A urmat apoi sezonul 1994/1995, primul după întoarcerea în elita fotbalului italian, care, la vremea respectivă, era considerat cel mai puternic campionat din lume, însă acest lucru nu l-a copleșit pe Gabriel, ba dimpotrivă, l-a ambiționat și mai tare, iar performanțele individuale au vorbit de la sine.

A înscris 26 de goluri în Serie A, câștigând astfel titlul de cel mai bun marcator al stagiunii respective, dar aceasta nu a fost singura performanță notabilă pe care Batistuta a izbutit-o. Argentinianul a punctat în 11 meciuri consecutive, stabilind un record absolut în fotbalul italian, care a fost egalat abia în 2019 de Fabio Quagliarella, iar apoi de Cristiano Ronaldo, în 2020.

În partida cu Sampdoria, ultima din cele 11, publicul prezent pe „Artemio Franchi” a afișat un banner uriaș în tribune, declarându-și încă o dată admirația pentru idolul lor: „Batigol, dacă n-ai fi existat, trebuia să te inventăm”.

Așa cum era de așteptat, borna istorică atinsă de Gabriel nu a generat un val de reacții doar la Florența, ci în întreaga Italie. Legendarul portar Dino Zoff s-a arătat profund impresionat de calitățile sale ofensive, rezumând totul într-o frază memorabilă: „Nu poți antrena un goalkeeper pentru Batistuta. Trebuie doar să speri că trage pe lângă”.

Totuși, în ciuda cifrelor impresionante ale „leului”, Fiorentina a încheiat abia pe locul 10 în clasament, un rezultat care nu i-a permis trupei lui Ranieri nici măcar participarea în cupele europene. Un scenariu similar a avut loc și la Copa America din '95, unde Batistuta a fost golgheterul competiției (4 goluri), dar Argentina a ieșit din sferturi, fiind eliminată de Brazilia la penalty-uri (2-4, după 2-2 în 120 de minute).

„Am învins totul. Mai puțin nedreptatea”

Anii următori au fost construiți pe scheletul speranței. În ciuda ofertelor colosale de la cluburi precum Real Madrid, Manchester United sau AC Milan, Batistuta a rămas, în continuare, la Fiorentina: „Nu vreau să fiu o piesă dintr-un puzzle. Aici sunt acasă”.

Într-adevăr, la Florența, era realmente un superstar. În acea perioadă, la orice cafenea și în orice magazin din oraș existau oameni care purtau tricoul violet cu numărul „9” pe spate. De asemenea, pereții școlilor erau plini de „Batigol”.

Și pe bună dreptate, pentru că din punct de vedere individual a livrat în permanență, marcând în fiecare sezon cel puțin 20 de goluri, dar o echipă nu este formată dintr-un singur jucător, așa că titlul de campion în Serie A se amâna an de an. O mică consolare a venit în 1996, când a cucerit Cupa și Supercupa Italiei, dar nu era suficient. Voia „Scudetto”-ul.

Cel mai aproape de realizarea acestui obiectiv a fost în campania 1998/1999, atunci când Fiorentina a condus clasamentul de la începutul stagiunii și până la finalul lunii martie, dar au intervenit accidentări, meciuri pierdute inexplicabil și remize neașteptate.

Astfel, frustrările începeau, încetul cu încetul, să iasă la suprafață, iar după un meci cu AC Milan, în care a marcat un gol superb, dar pe care formația „viola” l-a pierdut, Batistuta a cedat, izbucnind în lacrimi la vestiar, o acțiune care reflecta perfect situația în care se afla - un fotbalist care se lupta cu morile de vânt.

Nici situația de la echipa națională nu s-a redresat (din punct de vedere colectiv, căci personal nu a avut niciodată de suferit). În '98, Argentina părăsea Cupa Mondială în sferturile de finală, după 1-2 cu Olanda, turneu la care Batistuta a punctat de cinci ori, fiind al doilea cel mai bun marcator. De asemenea, devenise și golgheterul all-time al grupării albiceleste, depășindu-și propriul idol, pe Mario Kempes.

Sezonul 1999/2000 avea să fie ultimul dans al lui Gabriel Batistuta pe „Artemio Franchi”. Avea 31 de ani, era într-o formă fizică impecabilă și marca goluri mai spectaculoase ca niciodată.

Torpilele de la distanță, execuțiile de finețe și loviturile de cap în forță, la care portarii adverși, similar publicului prezent pe stadioanele din Italia, rămâneau tablou, au însemnat însă doar locul 7 pentru Fiorentina în campionat.

A fost momentul în care Batistuta a acceptat că fidelitatea sa dusă la extrem nu putea învinge limitele unui club frumos, dar nu îndeajuns de competitiv. Atunci, în tăcerea grea a vestiarului dezamăgit, a făcut pasul pe care îl evitase ani la rând - a decis să plece. Nu din egoism sau dintr-o ambiție personală, ci dintr-o sete de dreptate sportivă. Fanii, care îl percepeau drept un sfânt în carne și oase, i-au respectat decizia, făcând o afirmație dură, dar considerată de mulți ca fiind adevărată: „Batigol merită titlul. Voi (n.r - clubul) nu”.

Despărțirea a fost sfâșietoare. La ultimul meci disputat pe teren propriu, lacrimile nu mai puteau fi oprite. Nici ale lui, nici ale suporterilor, care îl veneraseră pe Gabriel timp de nouă ani. Nu pleca doar un golgheter, ci un simbol al orașului. „Mi-aș fi dorit să câștig un titlu aici, dar nu s-a putut. Tot ce am, vă aparține și vouă”, avea să declare Batistuta cu glasul frânt.

În semn de recunoștință eternă, Fiorentina i-a dedicat lui „Batigol” o statuie amplasată la stadion, iar în inimile „tifosilor” din Florența, argentinianul nu a rămas doar un idol, ci martirul unui vis neîmplinit. Chiar dacă a părăsit echipa, nu a fost privit niciodată ca un mercenar. A fost un erou tragic, care a iubit prea mult și prea sincer un club prea mic pentru sufletul și performanțele sale inegalabile.

203 goluri și 20 de pase decisivea reușit Batistuta în cele 331 de apariții pentru Fiorentina (1991-2000)

Glonțul de aur tras pe Olimpico și deznodământul trist al unei ere albiceleste

„Dacă ai suferit o viață întreagă pentru un trofeu, îl vei prețui mai mult decât orice”.

Destinul l-a adus pe Olimpico, la AS Roma, în urma insistențelor lui Fabio Capello. Clubul din capitala Italiei i-a plătit Fiorentinei aproximativ 36 de milioane de euro (o sumă enormă, ținând cont de vremuri, dar și de vârsta jucătorului), iar astfel, „Batigol” completa poate cel mai puternic trio ofensiv din istoria „giallorossilor”, alături de Francesco Totti și Vincenzo Montella.

Nu a avut nevoie de timp pentru adaptare. A început să marcheze încă din primele meciuri, într-un sezon pe care l-a încheiat cu 20 de goluri în campionat. Unul dintre acestea a venit chiar împotriva Fiorentinei, reușită pe care nu a celebrat-o. Ba mai mult, după ce înscris în poarta echipei sale de suflet, a ridicat mâinile în aer, a privit galeria „viola” și a început să plângă, moment în care toată lumea a înțeles cât de mult iubea Gabriel clubul din Florența.

Totul a decurs perfect pentru Roma, iar la finalul ultimei etape, trupa lui Capello devenea campioana Italiei și, implicit, Batistuta își trecea în palmares primul (și singurul) „Scudetto” - trofeul după care alergase nu mai puțin de 10 ani.

Pe Olimpico era delir. Totti ridica trofeul, suporterii echipei exultau, iar în mijlocul acestei euforii, Gabriel a căzut în genunchi, cu lacrimi în ochi, fiind copleșit de emoții, de recunoștință și, bineînțeles, de fericirea unui vis devenit realitate.

„Nu aș fi putut face mai mult. Am dat totul. Chiar și când nu mai aveam nimic”.

Ultima participare pe marea scenă a fotbalului avea să vină însă în vara anului 2002. La 33 de ani, după un sezon în care Roma nu izbutise să-și apere titlul de campioană, dar câștigase Supercupa Italiei, Gabriel Batistuta ataca, pentru ultima dată, trofeul Cupei Mondiale.

La turneul final găzduit de Coreea de Sud și Japonia, Argentina beneficia de un lot excelent - Verón, Simeone, Aimar, Crespo, Zanetti, Samuel, Pochettino și, desigur, „Batigol”. De asemenea, pe banca tehnică era...„El Loco” - Marcelo Bielsa, omul care l-a propulsat pe Gabriel în tinerețe. Așadar, planetele păreau aliniate pentru o ieșire glorioasă din scenă a protagonistului nostru.

Cu toate acestea, „ultima reverență” a lui Batistuta a lăsat un gust amar în rândul suporterilor albicelești - Argentina a părăsit competiția încă din faza grupelor, principalul vinovat fiind considerat Bielsa, care a refuzat cu orice preț să joace cu doi atacanți veritabili în același timp - „Batigol” și Crespo.

La niciuna dintre cele trei partide, goleadorii echipei nu au avut șansa de a colabora. De fiecare dată, „Valdanito” l-a înlocuit pe Gabriel în repriza secundă, o alegere pe care „El Loco” a forțat-o la maximum, în ciuda faptului că nu adusese rezultatele așteptate.

Așa s-a scris ultimul capitol al poveștii lui Gabriel Batistuta în tricoul alb-albastru. După 78 de selecții și 56 de reușite — golgheter absolut la acea vreme, depășit între timp doar de Messi (112) — atacantul emblematic al unei generații își lua rămas-bun de la echipa națională într-un mod pe care nu și-l imaginase vreodată.

Deși a fost aplaudat la scenă deschisă de fanii prezenți în tribune în momentul în care a fost înlocuit, acest lucru a fost eclipsat de lipsa trofeului suprem. Simțea că a dezamăgit o întreagă națiune pentru că nu a izbutit să repete performanțele lui Kempes și Maradona.

În vestiar, a rămas pe bancă minute în șir, uitându-se în gol și oftând. Știa că acest capitol se încheiase. Era conștient de faptul că organismul nu-i mai permitea o nouă șansă și că aventura de fotbalist profesionist nu va mai dura mult. A fost o resemnare forțată.

Într-un interviu acordat în 2019, Batistuta a mărturisit că Mondialul din Coreea și Japonia a fost un eveniment extrem de greu de digerat. În plus, a mai precizat că nici până în acel moment nu a reușit să înțeleagă deciziile lui „El Loco”.

Trebuia să fi câștigat acea competiție. Dominasem calificările, eram favoriți, dar asta e viața. Nu întotdeauna cea mai bună echipă pe hârtie cucerește trofeul.



Încă nu înțeleg toate deciziile care au fost luate atunci, dar nici nu ar mai trebui să mă gândesc la asta. Până la urmă, antrenorul decide, nu eu.



- Gabriel Batistuta, despre CM 2002

După încheierea turneului final, a mai urmat o stagiune în Serie A. Prima jumătate a petrecut-o la Roma, iar cea de-a doua în tricoul lui Inter, sub formă de împrumut. Niciuna dintre acestea nu a venit însă cu realizări deosebite - un lucru perfect de înțeles, ținând cont că Gabriel nu se mai afla la prima tinerețe.

Așadar, fiind conștient că apusul carierei este aproape, „Batigol” se mută în 2003 în Qatar, unde semnează cu Al-Arabi, echipă pentru care a evoluat până în 2005, când și-a anunțat retragerea. Lumea fotbalului l-a aplaudat, iar el a ieșit brusc din viața publică.

Drumul lui „Batigol” dincolo de gazon – de la durerile care nu-l mai lăsau să doarmă, la liniștea găsită departe de lumina reflectoarelor

„Nu mai puteam suporta durerea. Am cerut să mi se taie picioarele”.

Odată ce „a agățat ghetele în cui”, corpul i-a cerut socoteală. Acesta a fost și principalul motiv pentru care a dispărut din peisaj - abia mai putea să meargă.

Dar ce putea cere, de fapt, un trup care ani la rând a fost ignorat? Un trup care, meci de meci, era împins peste limită, tratat cu infiltrații și pansat cu ambiție? Stilul de joc al lui Batistuta a fost unul foarte agresiv. Fiecare sprint, fiecare duel, fiecare aterizare dureroasă au fost trecute cu vederea la momentul respectiv.

A alergat cu gambele sfărâmate, a sărit cu articulațiile înțepenite și a tras la poartă cu gleznele sfâșiate. A făcut toate aceste lucruri fără să se plângă pentru că, în filosofia lui, „un fotbalist adevărat nu se oprește atunci când simte durere, ci doar atunci când nu se mai poate ridica”. Pentru el, suferința nu era un obstacol, ci o condiție, dar acest lucru avea să vină cu urmări extrem de grave mai târziu.

Nu reușea să stea în picioare mai mult de 20 de minute. Nu mai putea merge cum trebuie, mai mult se târa. Cel mai dificil moment a venit însă într-o noapte, când durerea l-a trezit pur și simplu din somn. Disconfortul era atât de mare, încât și-a deșteptat soția, spunându-i cu lacrimi în ochi: „Te rog, sună doctorul. Vreau să-mi amputeze picioarele”.

Până la urmă, acest lucru nu s-a întâmplat. În schimb, au urmat ani grei de tratamente și operații care i-au mai tăiat din durere, dar tot nu se putea considera complet vindecat. Calvarul a luat sfârșit abia în toamna anului 2019, atunci când a fost operat la Basel, de către profesorul Beat Hintermann, care i-a atașat o proteză la glezna piciorului stâng. După recuperare, s-a putut deplasa din nou, iar din acel moment, „Batigol” se bucură iarăși de viață.

Astăzi, Batistuta trăiește în Reconquista, orașul copilăriei sale. Deține o firmă de construcții, dar și un ranch. Crește vite, merge zilnic călare și joacă golf când îi permit gleznele. Este un bărbat de 56 de ani, cu barba albă și acei ochi albaștri care încă ard, la fel ca-n '94.

Are patru copii cu Irina, femeia care îi este alături încă din adolescență. Ba mai mult, din 2022 este și bunic.

Cât despre fotbal, acesta a mărturisit în repetate rânduri că nu a fost niciodată atras în adevăratul sens al cuvântului de fenomen. Nici măcar când era jucător. A privit acest sport mai mult ca pe o meserie pentru care trebuie să sacrifici totul. De aceea, nu și-a dorit niciodată să devină antrenor - spune că nu este pentru el. În schimb, a cochetat, la un moment dat, cu ideea de a intra în politică, dar până la urmă a renunțat, pentru că preferă liniștea.

„Am fost un tip simplu, dar am făcut lucruri mari”.

În lumea fotbalului, Gabriel Omar Batistuta a rămas o anomalie. A fost omul care n-a cerut niciodată un transfer, nici trofee de consolare. A jucat în genunchi pentru un oraș care l-a iubit ca pe un fiu, plecând în tăcere, când simțea că a dat totul.

A fost simbolul unei epoci în care atacanții nu se lamentau, ci doar făceau ce este prevăzut în fișa postului - înscriau. Cu lovituri de cap ca niște trăsnete, cu șuturi care rupeau plasele și excitau tribunele, cu o prezență care impunea respect și, de cele mai multe ori, chiar teamă, Batistuta a reprezentat poate cel mai important atacant al secolului XX și, cu siguranță, unul dintre cei mai mari din toate timpurile. Chiar marele Diego Armando Maradona l-a numit "cel mai bun vârf pe care l-am văzut vreodată jucând".

Chiar dacă nu a avut niciodată trofeele lui Zidane, aura lui Ronaldo sau tehnica lui Maradona, „Batigol” a dispus de o inimă și de o forță mentală pe care le au doar cei care practică acest sport pentru oameni, nu pentru faimă. Un bărbat vertical, loial și neînduplecat. Un leu care n-a cerut niciodată recunoștință – și tocmai de aceea a primit-o din plin.