Lucescu, mai mare decât viața

Mircea Lucescu este Johan Cruyff al nostru. Sunt și din aceeași generație, Lucescu fiind chiar născut cu aproape doi ani mai devreme decât marele neerlandez, plecat dintre noi în 2016.

Doi mari jucători care și-au consolidat statura uriașă în fotbal și ca antrenori. Sigur, păstrăm proporțiile în comparație deși cred că superorgoliosul Lucescu ar spune că nu e nevoie de nicio proporție când e vorba de carierele lor de antrenori.

Ipostaza de antrenor o umbrește, nedrept, pe cea de jucător în cazul lui Mircea Lucescu. El a fost căpitan al României la un moment uluitor, prezență la un Mondial cu doar 16 echipe după ce am câștigat o grupă preliminară în care a fost și Portugalia lui Eusebio, națională de podium la precedentul Mondial.

Lucescu era o extremă clasică ale cărei centrări din alergare sunt tot mai rare azi într-un fotbal în care se insistă cu aripile pe picior invers.

Longevitatea sa extraordinară l-a dus la națională dincolo de Generația Mexicanilor, iar la Dinamo l-a făcut să cucerească șase titluri. El ți-ar spune că șapte, dar cel din ‘90 este o glumă cu apariția lui într-un meci la aproape 45 de ani.

Dincolo de trofee

Mircea Lucescu este cel mai titrat om din istoria fotbalului nostru. Este obsedat de colecția lui magnifică de trofee.

Mi s-a întâmplat să fiu într-o emisiune și să văd cum a trimis imediat un mesaj când a fost nemulțumit de totalul de trofee enunțat în dreptul lui. Se uitase vreo Cupă Anglo-Italiană, ceva.

Dar, pentru mine, Lucescu este Cruyff al nostru pentru calitatea sa intelectuală, pentru viziunea sa și chiar pentru universalitatea sa.

Am fost întrebat de un coleg de la Gazeta Sporturilor într-un interviu pentru documentarul despre Mircea Lucescu care ar fi primul lucru pe care i l-aș spune unui străin despre măreția acestui antrenor.

Și am spus că Lucescu este antrenorul român alături de care nu aș fi complexat în orice loc select al lumii fotbalului. Dacă aș fi fost la o conferință de presă susținută de Lucescu ca antrenor al Barcelonei, Realului, al lui Manchester United, Juventus sau Bayern, nu aș fi avut nici cel mai mic complex pentru românul meu.

Sunt convins că ar fi fost perfect plauzibil pentru orice astfel de ipostază. Și aș fi fost tare mândru de el așa cum m-am simțit în seara în care am fost alături de Mircea Lucescu la Istanbul la un succes uriaș, victorie cu 3-2 în prima manșă a sfertului de finală din Champions League cu deținătoarea de atunci a trofeului, Real Madrid.

Luminile, dar și umbrele lui Lucescu

Ca orice om, Mircea Lucescu este o colecție de lumini și umbre. Grandoarea de care am pomenit ascunde umbrele acțiunilor controversate din trecutul său în campionatul României. Lucescu le neagă, eu nu le cauționez, dar le contextualizez.

Mircea Lucescu a fost inițial un stelist care s-a transformat cu anii în cel mai mare antistelist. Bătălia crâncenă cu cel mai mare club al României s-a purtat de ambele părți cu toate armele permise și nepermise.

În ‘90, Lucescu a oprit o supremație de 5 ani a Stelei în Divizia A. În ‘99, a oprit o altă supremație de 6 ani a marii rivale. Steaua era nu numai un club cu echipe extraordinare în istoria sa, dar și cu o forță fantastică în afara terenului. Lucescu a luptat cu acest colos cu toate armele pe care le avea și Steaua în arsenal.

Mircea Lucescu trăiește în ritmul vremurilor sale. Promite că va construi o națională puternică, așa cum a făcut la primul său mandat. Doar că vremurile în care el pleca o lună prin America de Sud cu naționala s-au dus.

Răgazul pentru „construirea" unei echipe s-a consumat la partidele din Nations League. Acum, i se cere să livreze calificarea la Mondial.

La 55 de ani distanță de momentul în care, tot în Mexicul care și acum este co-organizatoare, Lucescu schimba tricoul cu legendarul Pele la finalul înfruntării cu Brazilia. Pentru Luce, o întoarcere acolo calificat la un Mondial ar fi una cum nici în povești nu găsești.