Autoportret Mircea Lucescu la 80 de ani: „Sunt creația cărții, lămpii, difuzorului și a balonului de cârpă” + „Șucu și Șumudică erau un model de incompatibilitate”

Mircea Lucescu detaliază momente mai puțin cunoscute din copilăria sa, descrie greutățile întâmpinate în tinerețea din anii ‘50-’60 și pune pe masă modul în care și-a dezvoltat filozofia de viață și de antrenor. Totul, în partea secundă a unui interviu-eveniment cu un titan al fotbalului.

Pe Mircea Lucescu l-am provocat la un interviu aparte cu ocazia aniversării a opt decenii de viață. Sunt momente în care tehnicianul se pornește greu, se alintă, „pe cine mai interesează, dragule, toate poveștile astea?”, după care, brusc, devine un tonomat de amintiri fabuloase, în care se amestecă și se completează într-un mod miraculos Al Doilea Război Mondial, Pisa zăpăcitului Anconetani, revoluția industrială și socială, centrările lui Pârcălab, profa de desen din școala primară, salariul de la Șahtior, Garrincha și modul de a educa tinerii jucători.

Iar Mircea Lucescu e atât de tipicar și atent la detalii, încât ajungem în situația în care sună telefonul după un dialog de aproape două ceasuri: „Justin, știi ceva? Te rog frumos să ne mai vedem o dată, să mai stăm puțin de vorbă, pentru că aș vrea să mai povestim niște lucruri!”. „Puțin” a mai însemnat încă două ceasuri! Prin urmare, poftiți la episodul secund din Il Luce 80 ani!

Mircea Lucescu: „Mergeam în colț, «La Banditu'», să îndesăm în saci paie pentru saltele”

- Domnule Lucescu, la ce vă gândiți când vă întoarceți cu gândul spre anii copilăriei?

- Pe vremea aceea nu aveam multe soluții. Eram obișnuiți cu ideea asta și compensam cu bucuria tinereții, cu jocurile noastre. Îmi aduc aminte până și plăcerea aia de a umbla în picioarele goale de prin aprilie până în toamnă, că așa erau vremurile. Lucrurile se axau pe emoții, pe sentimente, pe prietenii. Se trăia cu intensitate, natural, dar fără încrâncenarea din zilele noastre.

- Ne povestiți un episod simpatic din acele vremuri?

- Toamna se schimbau saltelele, iar în cartier, în Apărătorii Patriei, exista un colț numit „La Banditu’”. Acolo mergeam să ne cocoțăm până în vârful căpițelor de paie, pe care le băgam apoi în sac pentru saltele. Astea erau plăceri simple, cu care, ușor-ușor, intram în viața adulților de pe la 8-9 ani pentru lucruri casnice. Mai pune azi un copil să facă ceea ce făceam noi atunci, că nici nu te mai bagă în seamă!

„Tata a venit de pe front cu o gaură în plămâni și împușcat în picior, la Cotul Donului”

- Familia?

- Provin dintr-o familie cu multe greutăți, cinci copii, părinții prin sanatoriu, tata a venit după război cu o gaură în plămâni și împușcat în picior pe front, la Cotul Donului.

- Mama?

- A trebuit să se descurce mai mult singură, dar a căzut și ea și a trebuit să se îngrijească. Ne-a crescut mai mult sora cea mare, care a renunțat la școală în clasa a șaptea ca să se angajeze, să mai intre un salariu în casă. Alt frate a abandonat și el cursurile pe la 11-12 ani și s-a dus ucenic la fabrica de pompe „Aversa”. A fost greu.

- Azi, prețuiți altfel viața de atunci?

- Poate că, dacă nu treci prin astfel de momente, nu mai apreciezi, pe urmă, viața așa cum ar trebui să o faci. Ce copilărie frumoasă, totuși! Alergam prin grădini, culegeam fructe, lucram la ferma spitalului „Obregia”, cum se numește în prezent, acolo munceau părinții. Ieșeam și la coasă. Jucam fotbal cu mingi de cârpă, inițiasem competiții și între cartiere, pe maidane, cu două pietre sau două ghiozdane pe post de poartă. M-a împins mereu de la spate curiozitatea asta de a vedea, a cunoaște, a mă dezvolta individual, a ieși în lume.

La școală a apărut o problemă în clasa a opta. Tata nu voia să merg mai departe la liceu, fiindcă nu avea cu ce să mă țină. Mi-aduc aminte de prima servietă: scorțoasă, uscată, ca să arate un pic mai bine a uns-o cu untură de pește, care s-a prins însă pe pantalonul de la uniformă. A intervenit profesoara de desen, o materie la care n-avem niciun pic de talent! A discutat cu părinții și i-a convins să nu facă greșeala de a nu mă trimite la liceu



- Mircea Lucescu, pentru GSP

„Centrările lui Lucescu, asta e eticheta mea de jucător!”

- Cu școala cum v-ați împăcat?

- Nu aveam nicio carte în casă, așa că mă număram printre copiii care apelau la biblioteca școlii. Citeam pe rupte tot ce prindeam, inclusiv acasă, la lumina lămpii, după ce toată lumea se culca. De fapt, lampa, difuzorul și mingea de cârpă au fost elementele esențiale ale dezvoltării mele. Difuzorul, pentru că mă așezam pe prispă, ascultam meciurile și visam să ajung sus. Și mai era teatrul radiofonic, extraordinar, cu toți marii noștri actori, ne mobilizam întreaga familie să urmărim.

- Pentru cei din generațiile mai tinere: cine a fost jucătorul Mircea Lucescu? Ce profil avea?

- Dacă vreți, eu sunt produsul propriei mele voințe! Îmi construiam singur antrenamente individualizate și încercam să învăț de la toată lumea. Cel mai mult – centrarea de la Pârcălab! O exersam de sute de ori! Îl chemam și pe Dumitrache lângă mine la pregătire suplimentară. Și-i dădeam mingi din stânga, din dreapta. Am fost marcat și de jocul lui Garrincha.

- „Diavolul Șchiop”!

- Da! Avea o fentă pe care o știa toată lumea, dar nimeni nu-l putea bloca. La fel, am învățat de la englezul Alan Ball: primul din fotbalul european care nu și-a mai păstrat locul de extremă, migrând pe tot terenul spre a găsi spații ca să creeze superioritate și să stimuleze jocul ofensiv, finalizarea.

Știți cum îmi dezvoltam driblingul? Chemam copii pe teren, îi înșiram și-i puneam să mă atace câte unul de la mijlocul gazonului, apoi câte patru-cinci. Inventam tot felul de astfel de lucruri pentru a progresa, a acumula



- Mircea Lucescu, pentru GSP

- Prin urmare, „centrările lui Lucescu”, așa v-ați dori să rămână pentru posteritate eticheta profilului dumneavoastră de jucător?

- Centrările, da!, astea au fost prima mea calitate. Creasem o morișcă cu Radu Nunweiller și ajungeam pe rând la centrare. Sau Dudu Georgescu, fantastic, n-am văzut niciodată alt jucător care să sară atât de sus – probabil că 70-80 la sută din golurile lui au venit din centrările mele. Evident, e meritul lui, nu al meu, pentru că, dacă era altul, poate nu reușea să atingă eficiența lui Dudu, inclusiv cu două Ghete de Aur.

„Pele, Beckenbauer, Bobby Charlton. Și nu poate lipsi Fachetti!”

- Spuneți-ne o întâmplare fotbalistică mai puțin cunoscută din tinerețea dumneavoastră!

- Ar fi, bineînțeles, acea dimineață când am participat la o selecție la CCA, pe un teren situat prin spatele clădirii Guvernului de azi. Romeo Catană se ocupa de centrul de juniori. M-a pus portar, dar n-am apucat să fac decât vreo două degajări, că jucam în echipa mai bună. La final mi-a zis că nu e nevoie de mine, deși nu apucasem să arăt absolut nimic. La început, eram fan CCA. Știam pe de rost toată echipa, o știu și acum pe nerăsuflate! La un amical cu Inter Milano, în 1960, am intrat pe sub gardul stadionului să văd partida lor din tribune. Apoi, viața m-a dus pe alt traseu, am trecut la Dinamo și normal că uiți de altceva, în afară de echipa și tricoul pe care le aperi.

Nu am intrat de prima dată la facultate și am fost luat în armată. Am ajuns la batalionul sportiv de la Dinamo, unde făceam de toate, inclusiv curățam toaletele, parcul, muncă administrativă. Dar ne dădeau voie să mergem la antrenamente. Iar pe mine mă angajaseră la o circă de Miliție, devenind sergent major



- Mircea Lucescu, pentru GSP

- Top trei adversari din carieră?

- Sigur, Pele ar fi primul, la Mondialele din 1970. Beckenbauer – pe doi. Iar Bobby Charlton n-are cum să lipsească de pe podium. La nivel de adversari direcți, l-aș mai aminti și pe Fachetti, care a fost un fenomen. În rest, ar fi greu să fac o diferențiere, pentru că fiecare generație a avut un anumit stil, alt tip de jucător-model.

- Iar top trei colegi?

- Asta nu-mi cereți, fiindcă e mult mai greu! Eram prieteni cu toți și mi-e imposibil să creez un top. Sătmăreanu, care s-a prăpădit recent, săracul!, Dembrovschi, Dumitrache, Dinu. Cu Cornel eram extraordinar de atașați în perioada de jucători. Sunt mulți, foarte mulți și ar fi nedrept să-l plasez pe unul înaintea altuia.

„Anconetani de la Pisa e singurul președinte care m-a demis”

- Ce le răspundeți celor care vă reproșează și azi că, în primul mandat de selecționer, anii ‘80, ați mizat excesiv pe jucătorii Corvinului, unde ați activat ca antrenor-jucător?

- În primul meci, 0-0 cu Elveția în noiembrie 1981, au fost cinci jucători de la Hunedoara după înfrângerea de acasă cu același adversar. Au existat niște probleme cu cei de la Steaua și Dinamo, așa că am mizat în special pe Craiova, Sportul sau Corvinul, pentru că băieții de la Hunedoara îmi cunoșteau sistemul de pregătire, filozofia. Traversam o perioadă dificilă, iar grupul de la Corvinul a demonstrat în timp că merita să fie la națională. Să fie promovat! Fotbaliști care au făcut performanță ulterior și în țară, și în străinătate!

Prin promovarea masivă la lotul național a băieților de la Hunedoara am vrut să demonstrez și că se nasc talente pe întreg teritoriul țării, nu numai într-o anumită zonă. Și, în același timp, dacă se lucrează serios cu ei, mai ales la educație, la instruire, pot ajunge nume importante. Timpul a demonstrat că am avut dreptate!



- Mircea Lucescu, pentru GSP

- Care dintre președinții cu care ați lucrat v-a dat cele mai mari bătăi de cap?

- Cu Anconetani, la Pisa, a fost cel mai complicat. Veneam dintr-un fotbal neprofesionist, nu cunoșteam bine regulile din Italia, relațiile dintre jucători, conducători, ziariști, public. Iar asta m-a dat peste cap la început. Mai ales că Italia însemna atunci epoca președinților-patroni, un fel de padre-padrone, iar Anconetani trata echipa ca pe o jucărie care-i aducea bani. De fapt, el e singurul președinte care m-a demis, după o înfrângere la Cagliari în contextul în care-i vânduse pe Piovanelli la Juve, accidentat!, Padovano la Napoli, Neri la Lazio. Era însă un tip impulsiv, lua decizii pe fond emoțional.

„Experiența o obții doar lovindu-te cu capul de pereți”

- Ce apreciați cel mai mult la un jucător?

- Capacitatea de a trece de la inspirație la creație. Jucătorii tineri lucrează mai mult instinctual, iar ca să ajungi la creație trebuie să acumulezi mult în viață. Ce invidiază cel mai mult un puști la un coleg mai în vârstă? Experiența! Asta nu o poți însă obține decât lovindu-te cu capul de pereți dintr-o parte în alta. Ei bine, eu asta am încercat mereu să fac: să comprim lucrurile astea, să accelerez procesul de maturizare al jucătorilor. Adică am avut fotbaliști care, la 21-22 de ani, știau cât ăia de 30 de ani.

- E mai complicat să lucrezi cu jucători trecuți de 30 de ani, de exemplu?

- Este, fiindcă și-au format niște obiceiuri la care nu vor să renunțe. Fiecare tehnician are propria filozofie, modul lui de a gândi, iar tinerii absorb mult mai repede aceste informații. Sunt unii la 30 de ani care au senzația că știu ei mai mult decât antrenorul. E posibil chiar să știe, în anumite cazuri, numai că au tendința de a evada din găoacea lor ca să-și impună punctul de vedere, ceea ce naște multe probleme. Și mai e ceva!

- Vă rog!

- N-am avut niciodată un conflict cu niciun conducător de la propriul club, de partea căruia mă situam, cu condiția să avem în spate o entitate pe picioarele ei din punct de vedere financiar. Pentru ca o echipă să trăiască, trebuie, în primul rând, să funcționeze o legătură sănătoasă de la președinte până la nivelul jucătorilor. Un președinte trebuie să-și aleagă un antrenor cu care împărtășește aceeași filozofie, astfel încât să curgă mai departe spre vestiar. Când unul gândește într-un fel, iar altul – diferit, lucrurile scapă de sub control. Dau un exemplu: Șucu și Șumudică. Foarte greu să colaboreze! Pur și simplu, nu aveau cum să funcționeze împreună.

„Cel mai mare salariu l-am avut la Șahtior și la Zenit”

- La Șahtior sau la Inter ați avut cel mai mare salariu din carieră?

- La Șahtior, categoric! Am plecat cam de la nivelul Beșiktaș și am urcat apoi în funcție de performanțe. De fapt, salariile de la Șahtior și Zenit au fost destul de apropiate. Dar pe mine m-a interesat altceva!

- Anume?

- Să las peste tot ceva în urmă. Nu atât trofee, cât ce am dat oamenilor. De la Corvinul am avut cinci titulari în națională la amicalul cu Argentina de la Rosario, contra lui Maradona, în 1982. La națională am promovat o mulțime de tineri. Pisa, cum ziceam mai devreme, i-a vândut pe Padovano la Napoli și pe Piovanelli la Juve. Brescia – l-am promovat pe Pirlo. De la Rapid aveam șase jucători în națională după un an și jumătate, plus Marinescu în Spania și Lobonț la Ajax. La Galata am pierdut 12 fotbaliști după primul sezon și am câștigat titlul în anul următor.

- Beșiktaș?

- Am cucerit campionatul la aniversarea a 100 de ani, ceea ce n-au izbutit Galata și Fener. Nu mai vorbesc de Șahtior, unde am avut succes și m-am simțit bine că munca mea a dat roade cu generații întregi de brazilieni, ajunși apoi cu naționala la Mondiale. Am văzut peste tot oameni fericiți în jurul meu, iar asta e cel mai important. De-asta pot spune că, la 80 de ani, sunt satisfăcut de viața mea. Am oferit, dar și am primit foarte mult!