Jurnalul sentimental al ziariștilor GSP, la un an după Jocurile Olimpice de vară: „Întotdeauna vom avea Parisul!”

S-a împlinit un an de la încheierea ediției 2024 a Jocurilor Olimpice, găzduită de Paris, iar cei trei jurnaliști GSP acreditați rememorează cele mai importante, emoționante sau amuzante momente trăite pe durata celei mai mari competiții a Planetei.

La Jocurile Olimpice de la Paris au participat 10.714 sportivi, un număr asemănător cu cel am precedentelor ediții și stabilit în urma calificărilor în diversele sporturi și discipline. În paralel, aproximativ 24.000 de jurnaliști au fost acreditați, de la ziare, televiziuni și website-uri. Între ei, și cei trei reprezentanți ai GSP, Roxana Fleșeru, Luminița Paul și Remus Dinu, care rememorează, la un an distanță, câteva dintre episoadele cele mai semnificative din ceea ce au experimentat înainte și pe parcursul Jocurilor.

„Cea mai frumoasă competiție!”

• Roxana Fleșeru – prima ediție a Jocurilor Olimpice ca jurnalist acreditat

„Întotdeauna vom avea Parisul!”, e replica finală din filmul Casablanca și deși e prea des folosită, se potrivește perfect la un an de la Jocurile Olimpice. Pentru mine a fost prima ediție despre care am scris de la fața locului și e normal ca totul să mi se pară extraordinar. Zâmbesc de fiecare dată când mă gândesc la toate întâmplările și emoțiile prin care am trecut.

Au fost 21 de zile care au trecut mai repede ca un TGV și care au locul lor special în cutia cu amintiri. Prima care îmi vine în minte în acest exercițiu este cursa de aur a lui David Popovici, secundele acelea în care nu știam dacă a fost primul sau nu, emoția tuturor de după ce am văzut că a câștigat. Din înaltul tribunei de la Defense Arena nu se vedeau beculețele de pe blocstarturi. Dacă închid ochii, văd tabela unde erau afișate rezultatele și numărul unu în dreptul lui. Momentul acela devine și mai valoros, mai ales că românul concurat cu o răceala puternică și cu toate acestea a reușit să atingă primul peretele, cu 0,02 secunde în față celui de-al doilea clasat.

Tot din La Defense Arena am mai păstrat amintirea curselor lui Leon Marchand și toată atmosfera creată de fanii francezi, mai păstrez în telefon câteva videouri cu acele momente, sunt incredibile. Francezul a fost una dintre vedetele Jocurilor Olimpice, totul se oprea atunci când el concura, fie că era vorba despre o competiție, despre o cină sau un concert.

Felul în care francezii s-au folosit de monumentele din oraș a fost incredibil. Un apus la Turneul Eiffel privind un meci de volei pe plajă nu are cum să nu rămână în cufărul digital cu amintiri. Apoi concursul de echitație de la Palatul Versailles e și el bine ilustrat în mintea mea. La fel și scrima de la Grand Palais, mereu m-am regăsit cumva când am intrat într-o sală de scrimă, un sport extrem de apropiat de inima mea de jurnalist. Așa s-a întâmplat și la Paris, când după multe zilele grele și lipsă de inspirație, am găsit de ce aveam nevoie ca energie în sunetul armelor.

Și pentru că sportul nu e doar despre victorii, de la Paris o să păstrez cu mine și momentul în care Cătălin Chirilă a ieșit de pe apă după ce a ratat finala la canoe 1- 1.000 m, s-a dus la hangar și s-a sprijinit de peretele acestuia, el și gândurile lui.

Nu am cum să uit de lacrimile celor două gimnaste din România după finala de la sol, Ana Bărbosu și Sabrina Voinea. Senzația ciudată pe care o trăiești ca jurnalist când ai vrea să le oferi consolare, dar în același timp trebuie să le pui întrebări. Pentru una dintre ele au venit și zilele cu zâmbet și cu medalia la gât, dar pentru cealaltă va rămâne un moment complicat.

Poate pentru jurnaliștii rodați, ediția de la Paris nu a fost atât de extraordinară, dar pentru mine rămâne cea mai frumoasă competiție la care am fost. „We’ll always have Paris!”.

Parisul de la 22 de kilometri și de lângă Tour Eiffel

• Luminița Paul – a șaptea ediție a Jocurilor Olimpice ca jurnalist acreditat

Parisul este unul dintre acele orașe polifonice pe care, îndrăznesc să spun, doar Europa le poate oferi lumii. Vechime și modernitate, lumini invadatoare și întuneric profund, veselie și scrâșnet, opulență contra mizerie. L-am văzut mereu pe fugă, în timpul competițiilor, de aceea poate curiozitatea și așteptările au fost mai mari, mai incitante înaintea unei ediții a Jocurilor Olimpice. Pentru mine – a șaptea.

Și una pe care am petrecut-o jumătate departe de freamătul bulevardelor invadate de turiști, într-o vară franceză care a împărțit și ploaie, dar și căldură acaparatoare, insistentă. La Vaires-sur-Marne, unde au avut loc întrecerile de canotaj, apoi și de kaiac-canoe, am mers sistematic din prima zi de competiție. Un drum început în stația La Defense, un nod destul de important, în care se încrucișează trei linii de RER, A, E și L, și de unde pornește traseul metroului 1. Un drum de 45 de minute până la stația Torcy, în direcția Marne-la-Vallee Chessy. De la Vincennes, RER-ul iese la suprafață, iar Parisul, așa cum îl știi din amintiri și ilustrate, nu mai e acolo.

Opt zile însă, acolo s-au derulat zilnic emoții diferite, în sportul care a adus, până la urmă, României cele mai multe medalii la Paris 2024, cinci, două de aur și trei de argint. De la prima serie până la ultima finală cu „tricolori” s-a întâmplat câte ceva. Revăd strada principală din Vaires-sur-Marne, comuna situată la 22 de kilometri de Paris, inundată de spectatorii care se îndreptau spre bază în ziua inaugurală, una ploioasă, un râu de umbrele deschise, rumoare și entuziasm.

Atunci a evoluat în serii Mihai Chiruță, primul român care a concurat în proba masculină de schif simplu după 48 de ani, dar și primul care și-a obținut locul la luptă, calificând barca. Era începutul. Zi după zi, după ce a venit la putere soarele, „tricolorii” au fost acolo, pe apă. Puternici și umani. Punându-și trăirile ofrandă în fața spectatorilor și fanilor de peste tot.

Marți, 30 iulie, emoțiile au atins un vârf greu de egalat. În trei probe, dublu vâsle feminin și masculin și 4 rame masculin, calificările în finală au fost smulse dramatic, glorios, cu suferință și eliberare, la sutimi de secundă. Apoi medaliile. Premiera absolută oferită de Marian Enache și Andrei Cornea, un aur muncit, nemaivăzut, udat cu lacrimi și sudoare chiar și pe podium.

Argintul „libelulelor” Cozmiuc și Van Groningen la ultima prezență a probei lor în programul olimpic, cu momentul în care Ionelei i s-a făcut rău pe podium. Argintul Roxanei Anghel și al Ioanei Vrînceanu la dublu rame, urmat de o mărturisire crudă, a dificultăților traversate la antrenamente, chiar și certuri. Argintul campioanelor de la Tokyo de la dublu vâsle, Ancuța Bodnar și Simona Radiș, e dovada că invincibilitatea are o margine umană tangibilă.

Și aurul bărcii-amiral, 8 plus 1 feminin, ca o navă lansată la apă cu unicul scop de a fi cea mai rapidă și puternică.

Opt zile la Vaires-sur-Marne și apoi am redescoperit Parisul. Polifonic, gălăgios, inundat de oameni. Parisul și câteva dintre emblemele sale integrate în circuitul olimpic pentru a găzdui întreceri diverse. Nu e mod mai original și mai fericit de a se sărbători pe sine, de la frumusețea Grand Palais și Versailles până la autoritatea metalică a Tour Eiffel. Parisul și momente de ținut minte: argintul Mihaelei Cambei la haltere, recordul mondial al lui Armand Duplantis pe Stade de France, flacăra olimpică defilând arzătoare pe cer seara. Și multe altele.

Așa a fost a șaptea mea ediție de Jocuri Olimpice. Într-un oraș care rămâne misterios și care contiună să surprindă și plănuit, și involuntar.

Cum mi-am riscat acreditarea la Jocurile Olimpice pentru un selfie cu Nadal

• Remus Dinu – prima ediție a Jocurilor Olimpice ca jurnalist acreditat

Sunt momente în care simt în continuare, 365 de zile mai târziu, că nici acum nu am asimiliat pe de-a întregul experiența #Paris2024. Dacă ar fi să mă aventurez pe tărâmul clișeelor, examenul meu de trei săptămâni la Jocurile Olimpice pare în continuare o iluzie. A fost real sau e doar un rod al închipuirii? În fond, recunosc că niciodată nu mi-am imaginat că mă calific pentru o astfel de misiune și c-aș fi pregătit pentru rigorile ei. Așa că uluiala a persistat de la îmbarcarea de pe Otopeni și până la ultimul croissant mâncat în grabă la Paris. (V-am zis că e cu clișee!)

Ei bine, prima mea concluzie e că nimic din sfera meseriei ăsteia nu poate echivala prezența la o ediție a Jocurilor Olimpice. Am spus-o acolo și reiterez ideea un an mai târziu, după ce între timp am „smuls” din zbor și o finală de Champions League pe Allianz Arena, un turneu final, fie el și U21, și o finală de Nations League. Nu-i vrajă mai puternică decât atmosfera dintr-un oraș olimpic, greu să nu te lași hipnotizat de toată spirala de evenimente care însoțesc competiția asta! Altfel, n-aș spune doar de complezență că secundele alea ce par eterne, din timpul probei de 100 de metri, cursa regină a atletismului, bat orice eveniment extra-JO. Divin să trăiești sentimentul din înaltul Stade de France, lângă 80.000 de oameni!

Sigur, cel mai palpitant lucru a fost să bat Parisul în lung și-n lat pentru a ajunge la (aproape) toate probele în care românii erau implicați. Un efort susținut de echipă, deloc ușor de gestionat, alături de colegele Luminița și Roxana, cărora le mulțumesc și astăzi pentru răbdarea și echilibrul de care au dat dovadă în raport cu mine, un novice într-ale umblatului (cu folos) pe ruta masa presei - zona mixtă - centrul de presă. Deja mă ia nostalgia când îmi amintesc de cursele contracronometru făcute pentru a ajunge în timp util la competițiile sportivilor noștri (deseori în părți opuse ale orașului, la ore și distanțe challenging). Sunt curse pentru care am fi meritat și noi, probabil, măcar o medalie de bronz.

Instagram îmi reamintise încă de zilele trecute că s-a împlinit un an de la mult dezbătuta festivitate de deschidere... O să las picanteriile ei socio-politice într-o ciornă și o să mă rezum la a spune că ipostazele cu Zidane și torța olimpică pasată lui Nadal, defilarea sportivilor și scenele ulterioare cu Nadia pe Sena, evenimente pe care le-am filtrat și acoperit în regim de liveTEXT din uriașul centru de presă de la Porte Maillot, rămân, în materie de senzații experimentate pe „teren”, vârful carierei mele.

Și că tot veni vorba de Nadal, sportivul pe care l-am idolatrizat de când eram de-o țâncă, recunosc că mi-am propus de la plecare să reușesc să obțin un suvenir de la el, oricât de insignifiant ar fi momentul. Am „manifestat!” pentru asta, cum ar spune generația mea (sâc!), și am făcut-o cu succes, ba chiar fără să fiu nevoit să intru prin efracție în Satul Olimpic sau să fac cine știe ce altă fărădelege. Doar am riscat ca organizatorii să-mi ridice acreditarea (fusesem avertizat de acasă - fiindcă acolo nu ești la piață, ci la Jocurile Olimpice, unde un badge la gât nu te face imun la impertinență. Pe scurt, chiar și acreditat, locurile din care poți face foto și video sunt limitate la JO, nu toate interviurile sunt la liber, violarea intimității sportivilor e strict interzisă etc.

Doar că nu m-am putut abține. În timp ce colegele Roxana și Lumi „roboteau” după David Popovici prin La Défense Arena, unde al nostru luase bronzul la 100 metri, eu mă strecuram pe un coridor al zonei de interviuri de la Roland Garros, calculând și anticipând pe unde va ieși băiatul ăla cu 14 titluri la Paris după ce pleacă de la zona mixtă. Planul mi-a ieșit, selfie-ul mai puțin (m-a trădat tehnologia și nici luminozitatea încăperii nu era ideală), dar m-am ales cu o amintire pentru tot restul vieții. (Și am și rămas cu acreditarea).