Am murit în grupa morţii

Prea mult în spate, prea puţin în faţă. Am uitat că esenţa fotbalului e atacul



Un ochi în tribuna portocalie, care cîntă Verdi. Marşul gloriei, al lui Wilhelm de Orania. Un ochi în tribuna galbenă, care-şi sparge plămînii, încercînd , vreo 6.000-7.000, să ţină piept unei oşti olandeze de trei ori mai numeroase. Apoi un ochi pe monitoarele pe care vin imagini de la Zurich. În fine, împotriva oricărei anatomii, încă un ochi pe terenul din Berna.



Rezervele Olandei au combinat mult. Noi am aşteptat în terenul propriu. Am ieşit rar din redută. Chivu a irosit o lovitură liberă (9), Bănel a dat o centrare de tîmplar fruntaş (16), apoi moara de vînt olandeză a continuat să macine. O echipă al cărei căpitan a ajuns Heitinga, adică un nimeni solemn faţă de Van Nistelrooy, Sneijder şi celelalte vedete de pe bancă. Titularii priveau calm zbuciumul secundanţilor. Dar cine n-ar vrea să aibă o garnitură secundă cu oameni ca Van Persie şi Robben?



Ocaziile rezerviştilor

Românii au auzit veştile de la Zurich. 1-0 pentru Italia, Franţa în 10. O ipostază în care remiza devenea o palidă consolare. După penaltyul lui Pirlo, de dincolo, ne-am dus mai sus. Cu Mutu dînd periculos prin faţa porţii, cu Codrea finalizînd peste poartă cea mai biună acţiune a noastră din prima repriză, plecată de la Mutu, via Raţ. Însă olandezii, aşa secunzi cum erau, tot ne-au pus priobleme. Huntelaar şi Robben (33 şi 35) au ratat două ocazii mari, iar Lobonţ, imediat după pauză, a salvat din picioarele lui Van Persie.



Tranşee

În loc să ne ducem noi peste ei, au venit ei peste noi. Am primit gol de la Huntelaar (54), - unde erai, Tamaş?- şi tot în tranşee am stat. Piţurcă spumega pe margine, arăta insistent terenul advers. Venea cu Daniel în locul lui Marius Niculae, dar noi stăteam tot acolo, în ţarcul nostru, de parcă mamele noastre, atunci cînd ne-au făcut, se apărau.



Corul galben

Veşti proaste de la ochiul fixat pe Zurich. 2-0 pentru Italia şi depindeam doar de noi. Aveam doar un orizont galben, către peluza cu românii care văzînd că echipa nu poate, a început să cînte imnul. Un cor de 7.000 de oameni, cerînd celor 11 albi de pe teren, imperioasa deşteptare.



Nisipul din clepsidră era tot mai puţin, şi gîtul ei, parcă tot mai larg. Tribuna îl cerea pe Marica, Piţurcă i-l oferea pe Dică! Sacrificat, Codrea. În numele unei ofensive româneşti pe care o tribună de la Berna şi o ţară de acasă le-au aşteptat în zadar.