Larisa Vasilică (26 de ani) face parte din galeria tinerelor talente ale voleiului românesc și este cunoscută pentru dinamismul și precizia loviturilor sale. De-a lungul carierei, a evoluat pentru mai multe cluburi importante din România și a reprezentat naționala în competiții internaționale. În prezent, joacă pentru Rapid, aducând energie și experiență în fiecare meci.
- Larisa, bine ai venit la emisiune! Direct de la antrenament. Începem rapid: cum te-ai apucat de volei?
- Mama mea a făcut handbal și a vrut să mă îndrume spre ramura asta, doar că eu am fost, de mică, foarte firavă. Și i-am spus: "Nu, exclus!". Eu, dacă îmi iau pumni în coaste sau din astea... nu există! Și atunci a venit cumva, nu știu, a venit natural asta cu voleiul. Prin cartier vedeam fetițe care se jucau și am zis că vreau și eu să încerc. Și m-au luat de mânuță și m-au dus în sală. Și acolo am rămas.
- Tu ești născută și crescută în Botoșani. Cum a fost prima ta întâlnire cu voleiul?
- A fost destul de dubioasă. Mama și acum îmi amintește: "Tu nu știai să alergi!". Dar uite că am reușit cumva să mă apropii de performanță.
- Ce te-a făcut să te îndrăgostești de volei atunci? Câți ani aveai?
- 12 ani. Nu știu, după ce mi s-a pus mingea în mână, efectiv am simțit dorința aia de a arăta, de a învăța, de a fi și eu bună, cu fetele de lângă mine care deja începuseră înaintea mea. Nu știu, am avut, așa, o dorință interioară.
„O prostie făcută? Mi-am spart capul! Am călcat pe șiret și am venit direct cu fruntea de stâlp”
- Dar a fost și ceva ce nu ți-a plăcut atunci?
- Sincer, nu îmi aduc aminte să nu-mi fi plăcut, pentru că, probabil, cu mentalitatea pe care o aveam la vârsta aia, m-aș fi oprit dacă aș fi simțit că nu îmi place ceva.
- Spuneai că erai prea firavă pentru handbal, dar și la volei poate fi teama de a nu-ți lua o minge în față, de exemplu.
- Da, este. Tocmai ce mi-am luat o minge în față săptămâna asta. Ha, ha, ha! Dar nu e sport de contact și nu îl consider la fel de agresiv ca sporturile de contact.
- Ai o amintire din sala de volei de atunci, de când erai mică?
- De la primul meci, când am făcut primul punct și am văzut-o pe mama mea că se bucură pentru mine, ea făcând alt sport, am simțit, așa, un fel de validare.
- Deci ea venea la tine la meciuri.
- Părinții mei mereu m-au susținut și mereu, când au putut, au venit peste tot.
- Cum a fost relația cu părinții?
- A fost foarte OK. Nu m-am așteptat la nu știu de ce. Tata n-a făcut sport, mama a făcut, dar a fost foarte, foarte OK și am plecat la 14 ani de acasă. Fiind singurul copil, nu știu cum au avut puterea să mă lase atunci, dar m-au susținut. Adică nu am simțit lipsa lor în viața mea. Fizic, da, dar vorbesc cu ei zilnic. Chiar și acum le spun ce fac, cum sunt, ce-am făcut în antrenament și mereu sunt conectată cu ei.
- Cum a fost copilăria ta în Botoșani?
- Foarte drăguță, normală, referindu-mă la timpurile care sunt acum. Adică verile mele au fost la țară, cu copiii, pe iarbă, cu vacile, cu animalele. Eu îmi amintesc cu drag tot ce s-a întâmplat, pentru că nu am avut acces la internet, nu am avut telefon, calculator, nimic, nimic, nimic. Și cumva toate jocurile pe care le făceam ne stimulau și creativitatea.
- Îți mai amintești la ce vârstă ai avut primul telefon?
- Foarte târziu, cred că prin clasa a patra, dar doar ca să o sun pe mama să-i spun că am ajuns și unde mă duc.
- Care ar fi cea mai frumoasă amintire pe care o ai?
- În fiecare seară stăteam pe bancă, în fața porții, cu verișoarele mele și cu bunicii mei și povesteam. Și statul acolo, așa, în familie, râzând și vorbind... Atunci, cum am zis, încă nu exista chestia asta cu telefonul. Toată lumea era conectată în discuție, în glume. Mereu când mă întorc acolo facem chestia asta și mi-aduc aminte cu drag.
- Mai apuci să vizitezi casa părintească sau casa bunicilor?
- Da, vara și iarna, în vacanță. Mereu, când ajung acasă, e necesar, măcar o zi, să merg până acolo.
- Și acum, când te întorci acolo, ce sentimente te încearcă?
- Mi-aduc aminte cu drag de copilărie și de toate, nu știu, căzăturile și prostioarele pe care le-am făcut. Dar au fost niște clipe pe care mereu mi le amintesc și au fost foarte frumoase. Și consider că m-au și dezvoltat ca persoană.
„Auzeam în jur «Statuia Libertății», glumițe de copii, care acum mi se par normale”
- Ai fost un copil zbuciumat?
- Nu, sincer, nu. Eram chiar foarte liniștită.
- Dar făceați boacăne tu și verișoarele tale?
- Da, ele mă atrăgeau.
- Și ai o amintire care poate fi povestită?
- Mi-am spart capul! Era pe înserate, mă jucam cu verișoara mea și cu alți copii fotbal între porți. Ea a venit să mă sperie la un moment dat. Eu am alergat, dar aveam șireturile desfăcute. Am călcat pe șiret și am venit direct cu fruntea de stâlp.
- Și de atunci ai rămas cu acel semn de bună purtare.
- Eu consider că sunt unică și nu am nicio problemă.
- Nu ai mai practicat alte sporturi, dar uite că jucai fotbal cu verișoarele tale.
- Sportul ăsta l-am văzut mai mult pentru băieți. Oricum, apreciez foarte mult fetele care fac fotbal. Și consider că sunt puțin umbrite de partea masculină, dar le apreciez foarte mult că practică acest sport.
- Înaltă ai fost întotdeauna?
- Toți sunt înalți la mine în familie, eu am avut o înălțime medie până la un moment dat, când, într-o vară, am crescut brusc. Și aia a fost tot.
- Ai avut probleme la școală din cauza asta?
- Auzeam în jur "Statuia Libertății", glumițe de copii, care acum, când le aud, mi se par normale și... nu prea. Dar m-am simțit puțin complexată la un moment dat și am început să aduc umerii în față și să merg cocoșată. Mie mi se părea că așa sunt la nivelul lor, ca înălțime.
- Da, da.
- Și mereu, pe stradă, mama mea mă atenționa și venea, așa, câte o atingere pe spate, să stau dreaptă. Și da, trebuie să-i mulțumesc pentru treaba asta, pentru că altfel aș fi ajuns cocoșată.
- Dar mental te-au afectat în vreun fel glumițele colegilor?
- Copil fiind atunci, da, dar nu atât de mult. Știu și cazuri când au fost copiii foarte afectați. Nu atât de mult, pentru că eu, de exemplu, imediat după școală aveam antrenament și acolo mă simțeam foarte bine că sunt înaltă. Și era, așa, o balanță.
- A existat o întâmplare în copilărie care să te afecteze foarte tare?
- Sincer, nu, pentru că mama mea mereu m-a învățat să am încredere în mine, să nu mă stresez foarte mult pe situații, să iau totul cum vine și să tratez viața cu zâmbetul pe buze, că situațiile grele vin și pleacă.
„O prostie făcută? Mi-am spart capul! Am călcat pe șiret și am venit direct cu fruntea de stâlp”
- La 14 ani ai plecat de acasă, la Timișoara. Cum a fost despărțirea?
- Atunci nu am realizat, pentru că eram foarte entuziasmată. "Plec de acasă, la Timișoara, oraș mare, o să fie foarte fain". Mi s-a explicat tot proiectul. Antrenorul a venit și m-a luat de acasă. Efectiv, a venit și m-a luat de acasă. A venit până la Botoșani să discute cu părinții mei, să le arate, să le explice.
- Așa.
- Era și o distanță destul de mare și vârsta nu era chiar... Dar ei au fost de acord și au zis că, dacă e să se întâmple ceva, se întâmplă și aici, și acolo. Adică, nu aveau de ce să-și facă griji. Și tot proiectul care s-a întâmplat atunci la Timișoara a fost foarte drăguț, pentru că am fost fete de 14-15 ani. Am stat opt fete într-o casă și am avut bucătăreasă. Și eram controlate cumva. Și la școală, la fel. Veneau, verificau situația, vorbeau. Antrenorul pe care l-am avut atunci a fost ca un părinte pentru noi, practic. Dar a fost OK.
- Deci nu aveai cum să te simți singură.
- Da, și ne-am și învățat unele pe altele, la vârsta aia: "eu știu să spăl", "eu știu să calc". Și ne-am și ajutat unele pe altele și am și învățat chestii.
- Distanța față de casă, față de părinții tăi, cum ai resimțit-o?
- La început a fost OK, dar când am realizat că nu mai este mama să stea după mine: "Spală, calcă, fă aia, vezi, ai grijă să nu mănânci fix înainte de antrenament...". Chestii din astea micuțe cu care mama ne atrăgea atenția. Dar, la un moment dat, îți intri în ritmul ăla și nu mai ai cum să ieși din el, să zic așa, devine o rutină.
- Ce a fost cel mai dificil?
- Nu am simțit ceva. Adică, probabil, ar fi fost dacă, nu știu, trebuia să ne gătim, să zic, dar nu a fost cazul.
- La un moment dat, bănuiesc că ați învățat.
- Da, da, atunci, la 14 ani, cred că asta ar fi fost cel mai greu.
- Și cum au fost, per total, cei cinci ani petrecuți la Timișoara?
- Cred că a fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea, sincer, pentru că consider că acolo m-am format ca om și mi-am format caracterul. OK, după au venit îmbunătățiri, dar consider că acolo m-am dezvoltat ca persoană și cumva și orașul m-a atras, dar m-a și ajutat. Și oamenii care sunt acolo și tot.
„La meciuri mama era șefa de galerie. Venea cu toba de la Botoșani să mă susțină”
- Și pe plan sportiv, cum te-ai simțit acolo?
- Foarte bine. A fost club privat și am avut toate condițiile, tot ce am avut nevoie am avut.
- Dacă ar fi să faci un rezumat, cu ce ai rămas după acei cinci ani petrecuți la Timișoara? Ce lecții ai învățat?
- Să am încredere în mine, pentru că la un moment dat s-a făcut trecerea, am promovat în prima ligă și nu mai eram doar noi, astea mici, au venit întăriri. Și, în momentul respectiv, s-a simțit un pic: "Bă, nu mai suntem doar noi, au venit astea mari", dar atunci am învățat să am încredere în mine. Nu conta că eram aia mai mică de pe postul respectiv. Trebuie să ai încredere în tine, știi ce ai învățat, știi ce ai antrenat, dacă intri în teren, cu încredere.
- La Timișoara au reușit să ajungă părinții tăi la meciuri?
- Da.
- Și când veneau le simțeai prezența?
- Mai ales prezența mamei, care era șefa de galerie. Venea cu toba de la Botoșani să mă susțină și nu aveam cum să nu-i simt prezența. Ha, ha, ha!
- Pe tine te influența în vreun fel?
- Eram mai motivată și, cumva, copilă fiind, aveam dorința aia să le arăt de ce am plecat de acasă. Să le arăt că sunt OK, sunt pe drumul cel bun, adică "nu m-ați lăsat degeaba să plec".
- Ce feedback primeai de la ei în acea perioadă?
- Mama mea, de exemplu, nu m-a criticat niciodată, nici după un meci pierdut. Spunea: "Uită-te să vezi ce-ai greșit, încearcă meciul următor sau la antrenament. Bă, vezi că nu a fost OK, încearcă mai mult la antrenament, vorbește, stai după!". Am avut și sfaturi de genul ăsta, dar critici, nu. Mereu m-au încurajat. Îmi ziceau, dacă se pierdea meciul: "OK, asta este. Ai jucat prost? Vezi săptămâna viitoare, reglează treaba aia!”.
- Aveai, cumva, încă o antrenoare acasă.
- Da, dar mai mult pe partea mentală, să zic așa.
„Primele săptămâni la Pitești au fost mai dubioase. Fiind nouă, toată lumea se uita așa: «A venit asta!»”
- După cinci ani petrecuți la Timișoara, ai plecat la FC Argeș.
- Doar pentru jumătate de sezon. Am fost în liga a doua atunci, dar, la fel, echipa voia să promoveze în liga întâi și s-a reușit și promovarea atunci.
- Cum a fost pentru tine?
- Foarte ciudat, sincer. În primul rând, toată chestia cu clubul, cum s-a desființat, a venit așa dintr-odată. Nu ne-am așteptat, doar, efectiv, s-a întâmplat și eram puțin panicate. Cumva ne obișnuiserăm acolo, adică știam că, pentru a face performanță, trebuie să pleci de la o echipă la alta. Doar că ne obișnuiserăm acolo și, nu știu, nu eram pregătite pentru schimbarea asta. Și atunci a fost un pic greu, sincer, când am plecat de acolo, pentru că am simțit că am lăsat tot în Timișoara și am plecat.
- Aveai 19 ani.
- Am învățat că trebuie să mă adaptez repede, nu contează. Asta mi-e meseria, până la o anumită vârstă, trebuie să văd, să mă adaptez oriunde m-aș duce.
- Și cum a fost trecerea la Pitești?
- Primele săptămâni au fost așa, puțin mai... dubioase, până ne-am adaptat și cu fetele. Acolo deja era un grup format, fiind nouă, toată lumea se uita așa: "A venit asta". Dar a fost OK. Am încercat să mă integrez destul de repede și să am o relație OK cu fetele.
- Sportiv cum ți-a mers?
- N-am simțit că am făcut un pas înapoi, nu, în niciun caz.
„Am manager, dar în fiecare vară când vin ofertele, vorbesc cu mama”
- Cum ai caracteriza experiența?
- Nu știu cum să o caracterizez neapărat, a fost, așa, o trecere. Doar pot să zic că m-a ajutat să învăț și din experiența asta, pentru că nu avusesem parte de ea.
- Ai stat doar jumătate de sezon acolo. De ce nu ai continuat?
- Pentru că am primit o ofertă mai bună de la Medgidia și am considerat că o să îmi fie mai bine acolo pentru sezonul care urma.
- Cum a fost plecarea?
- Nici acolo nu știam la ce să mă aștept, pentru că era un grup format, fetele care promovaseră în liga întâi. Dar m-a ajutat faptul că mă cunoșteam cu fetele care au venit și ele noi la echipă și, până la urmă, s-a format grupul.
- Și sportiv?
- Foarte bine, am jucat atunci tot sezonul, până a venit pandemia, dar mi-a plăcut, mi-a plăcut foarte mult. Am stat trei ani.
- Cum au fost acești trei ani?
- Au fost foarte drăguți. Am stat mai mult în Constanța, făceam naveta. Ne antrenam și în Constanța, și în Medgidia. Meciurile le jucam în Medgidia, dar mi-a plăcut, mi-a plăcut foarte mult și grupul, și staff-ul, toată conexiunea care se crease.
- În parcursul tău, în transferuri, părinții tăi au avut un cuvânt de spus?
- Am manager, dar în fiecare vară, când vin ofertele, vorbesc cu mama. De ea sunt mai apropiată pe tema asta. A făcut și sport și îi spun: "Uite, am ofertă de la X, Y. Astea sunt plusurile, astea sunt minusurile. Tu ce spui?".
- Așa.
- Și mereu aud același lucru: "Cum crezi tu că îți este ție mai bine". Niciodată nu mi-a spus: "Eu cred că acolo ți-ar fi mai bine". Niciodată. "Cum simți tu, cum crezi tu că e mai bine". Pentru că nici nu vrea, după aia, să mă duc undeva unde ea mi-a spus: "Băi, eu cred că ți-ar fi mai bine acolo" și apoi, dacă aude de la mine că nu sunt OK, ea, acasă fiind, se neliniștește teribil de treaba asta. Și atunci mă lasă pe mine să decid.
- În Constanța ai locuit singură?
- Am stat cu prietena mea cea mai bună, Petruța Orlandea, pentru că cu ea am fost și la Timișoara, cu ea am fost și la Pitești și, după, am ajuns și la Medgidia tot amândouă. Ne-am închiriat un apartament.
- Și de această dată nu mai aveați o doamnă care să vă gătească.
- Am avut masă asigurată de la club și, cumva, era tot cam același lucru. Dar, bine, sâmbăta, duminica, mai găteam, mai ieșeam în oraș.
- Cum reușeați să vă împărțiți treburile casnice?
- Destul de simplu. Adică, nu știu: eu fac curat acolo, tu faci dincolo sau chestii de genul ăsta. N-am avut niciodată vreun conflict pe teme de genul ăsta.
- După trei ani, ai plecat de la Medgidia. Cum a fost?
- Și acolo, la fel, s-a desființat echipa. A fost o perioadă destul de urâtă vara aia. Pentru că nu găseam echipă. Am și așteptat foarte mult, pentru că ni s-a tot spus: "O să fie, o să fie, o să vedem". Și am stat, pentru că nu-mi doream să plec. M-am simțit bine. Și am stat așa până la sfârșitul lunii august, începutul lunii septembrie, până mi-am găsit echipă. Și am plecat la CSM București.
„Săpunaru are sânge rapidist în vene și se simțea că luptă pentru Rapid. Acum îmi place de Dobre”
- La 22 de ani, ai plecat la CSM București. Cum ai luat decizia?
- A fost singura variantă la momentul respectiv. N-am avut de ales, dar a fost o decizie bună. Așa am crezut eu la momentul respectiv.
- Sosirea în Capitală cum a fost?
- A fost OK. N-a fost impactul atât de mare. Deja eram trecută prin schimbări și prin... Mi-a plăcut și la CSM, dar, în iarnă, am plecat la Brașov.
- Știi că se spune că Bucureștiul le ia mințile tinerilor.
- Eu sunt o persoană liniștită de fel. Nu mă consider în categoria aceea. Nu, chiar nu. N-am simțit că "mamă, am ajuns la București, vreau să experimentez, să...". Nu, nu.
- Cum a fost la CSM, în această scurtă perioadă petrecută aici?
- A fost foarte drăguț. Am avut un antrenor italian. Am învățat foarte multe lucruri de la el. Dar, în iarnă, a venit oferta asta de la Brașov și tot proiectul și am zis că îmi va fi foarte bine acolo și atunci am hotărât să plec.
- Cum a decurs totul?
- Când am ajuns la Brașov, voiau promovarea, doar că mai aveau nevoie de jucătoare pentru a se întâmpla lucrul acesta, pentru că erau foarte multe fete micuțe. Și au zis: "Mai avem nevoie de un trăgător care să ne ajute pentru promovare". Și, când am ajuns acolo, am simțit că a fost o diferență mare de nivel, voleibalistic vorbind. Dar am încercat să mă adaptez și să le și ajut pe fetele care erau mai micuțe, cumva să ne ajutăm unele pe altele.
- Deci spui că nivelul era un pic mai scăzut?
- Da, da.
- Cum te-ai descurcat în această misiune?
- A fost destul de greu la început, pentru că m-a lovit, așa realitatea, între ghilimele, atunci când am ajuns. Nu înțelegeam exact, zic: "Bă, nu știu dacă e OK ce-am făcut". Dar, până la urmă, a fost foarte bine, mi-a plăcut foarte mult. Și, cum am spus, am încercat să le ajut și pe fetele care erau mai micuțe sau care își doreau să învețe. Le mai spuneam: "Bă, nu-i OK așa! Uite, încearcă să faci așa, să vezi, poate îți iese mai bine". Sau am încercat cumva să creez o conexiune, să fim toate pentru același țel, practic, să promovăm. Și mi-a ieșit.
„Dacă am avut mai multe variante de transfer, am stat și m-am gândit la plusuri și minusuri”
- Cum te-ai simțit acolo din punct de vedere sportiv?
- Foarte bine, chiar nu am ce să spun despre Corona Brașov, m-am simțit extraordinar. Am avut toate condițiile, absolut tot: de la săli, mese, tot, tot, tot.
- Ai stat un sezon și jumătate la Brașov.
- A fost foarte bine, mi-a plăcut, m-am simțit ca acasă acolo, sincer. Și orașul foarte liniștit, pe placul meu, a fost foarte drăguț.
- Dar spui că ai avut niște îndoieli atunci când ai luat această decizie?
- Când am ajuns acolo, m-am întrebat dacă a fost o decizie OK, pentru că am simțit, cum am spus, diferența asta de nivel sportiv. Dar, până la urmă, a fost bine.
- A fost singurul moment în care ți-ai ridicat aceste semne de întrebare în parcursul tău și deciziile pe care le-ai luat?
- Da, pentru că a fost prima dată când nu am fost la același nivel cu toată echipa. Am crescut cu junioare, eram toate la același nivel. După aceea, când am făcut pasul la senioare, chiar dacă am făcut pasul spre seniorat, erau tot fete care terminaseră junioratul în jurul meu, plus, minus una-două fete cu experiență. Și aici s-a simțit un pic un dezechilibru.
- Toate transferurile au fost bazate pe instinct?
- Dacă am avut mai multe variante, am stat și m-am gândit la plusuri și minusuri. Să văd care ar fi cea mai bună variantă pentru mine.
- Ești genul ăsta de om care stă și analizează totul în detaliu?
- Nu chiar atât de detaliat, dar trebuie să te gândești înainte de a semna un contract și înainte de a face pasul spre o echipă.
- Când ai plecat, ți-a părut rău?
- Mi-a părut rău că am plecat, dar, în același timp, mi-a părut și bine pentru că am venit la Rapid. Rapidistă fiind, e un vis împlinit să joci pentru echipa pe care o iubești, pe care o susții. Și cumva m-a ajutat să fac trecerea de la Brașov, unde m-am simțit ca acasă, adică foarte bine.
- Cu ce-ai rămas după experiența asta, pentru că spui că erai pusă și într-o altă postură?
- Mi-a plăcut. Nu am vrut să fiu genul acela de bau-bau, pentru că înainte mai erau, nu știu, fete din astea cu experiență care ziceau: "De ce nu faci așa?", începeau să țipe... Așa era atunci, nu contează. N-am vrut să fiu genul acela de jucătoare. Eu am încercat să fiu eu și cu ele. Nu să simtă "a venit asta care-i mai mare" sau "a venit din liga întâi la noi".
- Ai încercat să fii prietena lor.
- Da, da, cât s-a putut. Eu am încercat.
- Și ce feedback ai primit de la fetele mai mici atunci?
- Eu le-am simțit bine. Veneau, mă mai întrebau: "Lari, ce crezi că...?", dar, din punctul meu de vedere, a fost OK.
- Extra-sportiv?
- Mi-a plăcut foarte mult. Am fost de foarte multe ori în Poiană, doar ca să stau și să mă relaxez. Este extraordinar. Cel puțin în weekend-uri mergeam și stăteam acolo, să mă uit la munte și să aud păsările cum cântă, să mă relaxez. A fost foarte fain.
- Constanța sau Brașov? Unde ți-a plăcut mai mult?
- Eu sunt cu marea, sincer, dar mi-a plăcut și la Brașov. Nu pot să le compar pe astea două, sunt și diferite, dar mi-a plăcut la fel de mult în ambele locuri.
„Fetele sunt mai rele între ele. Mergem la piscină, facem grătare și după ne certăm în vestiar”
- În vara anului trecut, ai făcut trecerea la Rapid. Cum ai primit oferta?
- Am fost foarte bucuroasă, n-am stat prea mult pe gânduri, sincer, pentru că sunt rapidistă și nu, nu puteam să stau pe gânduri pentru oferta asta. M-am bucurat, m-am bucurat extrem de mult.
- Cum de ești rapidistă, tu fiind din Botoșani? Care e povestea?
- Eu am două prietene foarte bune: cea cu care am copilărit și cu care am crescut împreună la Constanța și o altă prietenă care este rapidistă. Bine, eu am și în familie rapidiști.
- Bun.
- Toată partea masculină a familiei este rapidistă. Și ea, rapidistă fiind din familie, de la bunic, tată, s-a insuflat către ea, tot vedeam la ea. Și mă uitam și eu la meciuri când ne întâlneam. Și, la un moment dat, a venit vremea: "Bă, hai cu mine pe stadion!". Și am zis: "OK!".
- La fotbal.
- Deci mi-a plăcut atât de mult! Avem și cântecul ăla al nostru: "De când am venit prima oară pe Giulești, m-am îndrăgostit de o echipă ca-n povești". Exact așa s-a simțit, deci mi-a plăcut la nebunie. Am zis: "Aici sunt la fiecare meci de acasă, nu mai lipsesc". Și așa a venit treaba asta.
- Ești fanatică sau mai liniștită?
- Între. Adică merg la meciuri, sunt cu eșarfa.
„Nu, nu există plus, minus, există Rapid și atât”
- Când a venit oferta de la Rapid, ai mai stat și ai mai pus pe foaie plusuri și minusuri?
- Nu! Nu am mai stat atât de mult să mă gândesc, pentru că am fost extrem de bucuroasă din start și am zis: "Nu, nu există plus, minus, există Rapid și atât".
- Chiar e o atmosferă deosebită la Rapid?
- Da. Eu, rapidistă fiind, am încercat și fetelor să le induc un pic spiritul ăsta: "Hai să mergem pe stadion, haideți cu mine la un meci!". Am încercat să le atrag un pic.
- Tu fiind nouă acolo.
- Da. Și până și pe străine le-am luat cu mine pe stadion. Am încercat să le introduc un pic în spiritul Rapidului.
- Părinții ce au spus când a venit oferta de la Rapid?
- S-au bucurat foarte mult, pentru că, în primul rând, este un nume, Rapid, cu istorie în spate, și, bineînțeles, a fost o bucurie și pentru ei.
- Galeria de la fotbal mai vine la voi la meciuri?
- Ocazional, da. Chiar mi-aș dori să vină de mai multe ori.
- Și când ai jucat primul tău meci cu galerie, cum a fost?
- Am avut pielea de găină! N-a fost galeria, au fost niște copii care veniseră cu tobele. Deci, când au început să cânte și să bată în toba aia și să cânte despre Rapid și cântecele noastre, ale galeriei, mi s-a făcut pielea de găină în teren, efectiv. Și m-am bucurat așa de tare pentru toate punctele pe care le-am făcut pentru Rapid. Nu știu, am simțit așa din tot sufletul.
- Sentimentele astea te copleșesc în timpul meciurilor sau îți dau putere?
- Nu, îmi dau un boost cumva. În momentul ăla m-am simțit: "Bă, chiar sunt la Rapid și lupt pentru Rapid". Adică, nu știu, chiar am, așa, o energie în plus.
- La Rapid, la un meci de fotbal, când ai fost prima dată?
- Patru sau cinci ani, ceva de genul ăsta. Pentru că mai veneam și de la Constanța la București, la meci.
„În Giulești sunt cu pielea de găină de la început până la sfârșit și cânt cu fanii încontinuu”
- În prezent, mai mergi?
- Da, săptămâna trecută am fost.
- Și cum ți se pare?
- Sunt cu pielea de găină de la început până la sfârșit și cânt cu fanii încontinuu.
- Crezi că reușește Rapid, la fotbal, să câștige titlul anul ăsta?
- Așa să ajute Dumnezeu!
- Ai un preferat acum la Rapid?
- Pe Dobre. Nu neapărat pentru că dă goluri, dar mentalitatea pe care o are și simt că are spiritul ăla de rapidist în el. Mai nou este și căpitan și, cum unește echipa în vestiar înainte de meciuri... Îmi place foarte mult el.
- De-a lungul timpului, ai mai avut și alți preferați?
- Săpunaru.
- Ce ți-a plăcut la el?
- La fel, este un rapidist. Cred că are în vene Rapid. Efectiv, are sânge rapidist și se simțea prezența lui în teren, se simțea că luptă pentru Rapid, se simțea cum îi atrage pe toți ca să lupte pentru Rapid, străini sau români fiind.
- Ai apucat să te întâlnești cu el, să-l cunoști?
- Nu.
- Dacă te-ai întâlni cu el, ce l-ai întreba?
- Cum să motivez echipa înainte de meci, la fel cum făcea el, și cum a reușit să aducă spiritul ăsta și în vestiar, pentru că străinii care vin la noi în țară n-au de unde să știe. Și mi-aș dori să se întâmple și la noi în vestiar, de exemplu, treaba asta. Sunt străinii de la Rapid, de exemplu Rrahmani, care a jucat pentru Rapid și este rapidist convins. L-am văzut la meciuri.
- Revenind la volei, cum este Rapid în acest sezon?
- Are o echipă tânără și dornică de performanță. Fetele sunt foarte muncitoare și ne dorim să atingem un loc cât mai sus în clasament și să arătăm că și noi, româncele, putem. O singură străină avem până acum.
- Și, realist, care ar fi obiectivul în acest sezon?
- Să intrăm în play-off!
- Putem să vorbim și despre titlu?
- Cred că e prea departe să ne gândim la asta. M-aș bucura dacă s-ar întâmpla, evident, echipă de românce fiind, să arătăm că și noi putem să facem performanță. Dar consider că intrarea în play-off este un obiectiv realist.
- Când ai ajuns la Rapid, ce așteptări aveai și care a fost realitatea?
- Când am ajuns la Rapid, pe post cu mine era Milagros Collar, o sportivă cu foarte mare experiență. Și nu am avut așteptări de genul "Ah, eu o să joc, o să...", nu. Am zis: "Mă, eu vin să fac treaba mea, cum știu eu mai bine, să mă antrenez cât știu eu de bine. Dacă intru în teren, cum am făcut și până atunci, să arăt ce știu eu și ce pot să fac mai bine și ce-o fi, o fi. Dacă pot să ajut echipa, e extraordinar".
- Am înțeles.
- Ceea ce s-a și întâmplat. Am avut foarte multe șanse de a intra în teren și, mulțumesc lui Dumnezeu!, am avut și putere și tot. M-au ajutat și capul, și corpul, și tot, să fac bine. Și, din păcate, Mila a suferit o accidentare destul de gravă și a trebuit să joc eu. Cumva a fost un final fericit, să zic, dar nu pot să mă bucur pentru accidentarea colegei mele, în niciun caz.
„Fetele sunt mai rele între ele. Mergem la piscină, facem grătare și după ne certăm în vestiar”
- Care crezi tu că ar fi atuurile tale în volei? De ce te-ar prefera pe tine antrenorul, de exemplu, în detrimentul altei jucătoare?
- Consider că spiritul de luptă. Îmi place să lupt până la ultimul fluier. Și, cred că, cumva, îmi ajut și colegele în teren. Se întâmplă momente când te ia capul, ca să zic așa... Se întâmplă, din cauza presiunii. Încerc să le ajut: "Măi, e OK, liniștește-te, hai să vedem următoarea, că asta a trecut". Dar consider că atuul meu este spiritul de luptă.
- Deci ești o persoană calmă?
- În afară. Și când intru în sală mă transform.
- În ce constă această transformare?
- Nu știu, de exemplu, când fac punct, mă bucur. Am niște poze... nu, ceva rău!
- Nu te recunoști?
- Da, nu mă recunosc. Nu știu, am dorința aia de a arăta, de a evolua, de a face.
- Cât de puternică este o jucătoare de volei? Cât de tare poate ea să lovească?
- Sunt jucătoare care lovesc și cu 100 și ceva de kilometri pe oră.
- Și tu?
- Nu știu, n-am avut niciodată testată această forță.
- Dar dacă, Doamne ferește!, dai cuiva vreo palmă...
- Se simte.
- Ce înseamnă un vestiar de fete?
- Acum este foarte drăguț. La început, în toate vestiarele, consider, în toate sporturile, toată lumea este prietenă cu toată lumea. Mergem la piscină, facem grătare, ieșim, facem chestii. Până începe treaba cu meciurile. Și după aceea încep alea: "Eu de ce nu joc, aia de ce joacă? Eu fac mai bine", tot felul din astea. Dar consider că astea sunt și la fete, și la băieți, nu știu de ce.
„Sunt o persoană care nu regretă nimic din ce a făcut și nu am stat niciodată să mă gândesc”
- Dar ți se pare că fetele sunt mai rele între ele?
- Da.
- De la ce pleacă treaba asta?
- Nu știu, eu consider că noi, în general, suntem mai rele. Ha, ha, ha! Dar, nu știu, în vestiar consider că pleacă de la treaba asta cu jucatul, pentru că, sportiv fiind, îți dorești să fii în teren și să arăți că ești bună. Să prinzi un contract, poate afară, să joci pentru echipa națională. Și e normal. Nu pot să concep un sportiv care nu are dorința asta de a fi în teren.
- Pentru tine concurența este constructivă?
- Da, foarte constructivă, mereu. Dacă, de exemplu, fata care este pe post cu mine face ceva bine, imediat îmi spun: "Bă, trebuie să faci la fel de bine, trebuie să faci mai bine, trebuie să...". Mă ambiționează. Dar nu am fost niciodată geloasă.
- OK!
- Mi-am încurajat colega care este pe post cu mine. Dacă eu nu eram în teren, veneam de pe margine și spuneam: "Bă, vezi că, uite, cred că acolo merge să faci punct". Și am încercat să și ajut în același timp. Nu am fost o persoană care să zic: "Bă, sunt geloasă pe fata X că joacă".
- E un sport de echipă până la urmă.
- Da și, până la urmă, este decizia antrenorului. El vede, el știe cel mai bine, el ne vede din exterior, cum consideră el, pentru meciul respectiv, formația de start. Poate consideră că la meciul ăsta e bine să înceapă cu mine și, poate, pentru meciul următor se potrivește colega. Pentru că atunci când eram micuțe, toate spuneam: "Vai, eu vreau să joc!".
- Uitându-te acum în urmă la tot parcursul tău în volei, este ceva ce ai schimba?
- Lui Lari mai mică i-aș spune să aibă mai multă încredere în ea, sincer. Și să trateze toate situațiile cu zâmbetul pe buze, pentru că au fost momente când m-am consumat și nu aveam de ce.
- Dar este o decizie pe care ai luat-o și nu ai mai lua-o sau o decizie pe care nu ai luat-o și ai lua-o?
- Sincer, sunt o persoană care nu regretă nimic din ce a făcut și nu am stat niciodată să mă gândesc, pentru că așa a fost să fie, în primul rând. Am încercat cumva să învăț din greșeli, dar nu am avut remușcări.
„Am un mental coach și mă ajută foarte mult! Vreau să mă focusez pe mine, pe ce fac eu”
- Care a fost cel mai dificil moment din carieră până acum?
- Nu am avut momente dificile. Cel mai greu a fost atunci când am plecat de acasă. După aia toate au venit de la sine. N-am mai simțit.
- Dar ai amintit tu de ceva ce te-a consumat.
- Au fost și chestii de genul ăsta. Eu mă vedeam că mă antrenez bine și mă întrebam de ce nu joc, de ce... Doar că eu nu gândeam, la momentul respectiv, că asta este alegerea și decizia antrenorului și că nu am eu putere să schimb asta. Și până mi-am dat seama... Mai nou, lucrez și foarte mult pe partea asta mentală. Am un mental coach și mă ajută foarte mult. Nu mai vreau să stau să mă gândesc. Vreau să mă focusez pe mine, pe ce fac eu. Dacă asta a fost decizia lui, OK. El vede, el știe cel mai bine.
- Este și un moment care ți-a adus cea mai mare bucurie din carieră până acum?
- Da, când am câștigat titlul național, bineînțeles, atunci a fost cea mai mare bucurie. În plus, fiecare medalie pe care o câștig sau pe care am câștigat-o a fost o bucurie. Sincer, mă bucur și de fiecare dată când intru în teren. Nu contează. Poate să fie un sezon în care am jucat meci de meci sau poate să fie un sezon în care am jucat un meci da, trei nu. M-am bucurat de fiecare dată când am fost în teren.
- Tu ai jucat cu numărul 19 aproape la toate echipele. A însemnat ceva pentru tine?
- Nu. Am jucat cu numărul 4 până atunci. Pentru că toate lucrurile se legau de 4. Născută în luna a patra, mama născută pe 04.04 și "Ce număr îți iau?", copilă fiind, am zis 4. Și, după ce am plecat de la CSM și am ajuns la Brașov, mi-au spus: "Nu mai avem disponibil". N-avea rost să mai comandăm încă un set de echipamente, să schimbăm tot. Și am zis: "OK, care număr este liber pe ăla mi-l dați, nu mă mai interesează". Și, cumva, nu știu, m-am simțit și bine acolo, și sportiv, și extra, și tot. Și mi-a dat și o stare de bine și am zis: "Bă, hai să continui cu numărul ăsta, că mi-a mers bine cu el”.
„Cei mai mulți bani îi dau pe haine, încerc că evit să mănânc street food și dulciuri”
- Ai câștigat medalia de bronz la Jocurile Europene Universitare, în 2024 și în 2025, tu fiind studentă la Universitatea "Ovidius" din Constanța.
- Da, a fost faza națională, care s-a desfășurat la Bacău, și am ieșit locul 1 pe țară. Și primul loc reprezintă România la European.
- Și cum a fost acolo?
- E o experiență foarte interesantă, pentru că vin foarte multe țări și toate echipele au și sportive care sunt profesioniste, cum am fost noi, de exemplu, majoritatea. Și e interesant, e foarte interesant.
- Ați reușit doi ani la rând să mergeți acolo și doi ani la rând să urcați pe podium. Ți-a părut rău că nu a fost mai mult decât bronz a doua oară?
- M-am ofticat! Dar, până la urmă, este o realizare și pentru noi, reprezentând România și Universitatea "Ovidius".
- Cum ai reușit să te împarți între volei și facultate?
- Am urmat Facultatea de Educație Fizică și Sport și, cumva, se îmbină. Și nu mi-a fost atât de greu. Acum termin anul 2 de master.
- Dacă ar fi să echivalăm, este cum e la volei Campionatul European, dar între universități?
- Nivelul nu se poate compara, dar, da, este între universități.
- Cum ai luat decizia să mergi la facultate, la Constanța?
- Inițial m-am înscris la Timișoara la facultate. Doar că mi-a fost foarte greu, eu la Constanța fiind. Și atunci am decis să renunț și să mă înscriu la Constanța, pentru că mi-era mult mai ușor.
„N-am acordat atât de mare atenție nutriției, dar, da, într-adevăr, am grijă ce mănânc”
- Acum cum arată o zi normală din viața ta?
- Mă trezesc, mă duc la antrenament, mă întorc de la antrenament, mănânc, mă odihnesc, plec iar la antrenament, mă întorc și mă odihnesc din nou.
- Se poate trăi din volei?
- Sincer, da, chiar dacă nu este atât de mediatizat și atât de, nu știu, popular. Se poate trăi din volei.
- Tu pe ce cheltui cei mai mulți bani, de obicei?
- Pe haine.
- Ce ai făcut cu primii bani câștigați din volei?
- Tot pe haine i-am dat. Eram mică atunci, dar, fiind plecată de acasă, am avut o indemnizație doar cât să fie ceva, pentru că efectiv aveam tot. Nu erau atât de necesari. Să nu ne trimită părinții bani de acasă, asta a fost ideea.
- Cât de importantă este nutriția pentru tine?
- Este, dar nu i-am acordat atât de multă importanță, pentru că, nu știu, la noi nici nu se pune atât de mult accent pe partea asta de nutriție. Nici n-am avut probleme cu kilogramele în plus. Am avut doar probleme cu kilogramele în minus. N-am acordat atât de mare atenție, dar, da, într-adevăr, am grijă ce mănânc, să nu exagerez.
- Este ceva de care te ferești întotdeauna?
- De street food, în general. Mănânc și eu, dar încerc să mă feresc și încerc să mă feresc de sucuri și de dulciuri, cât pot.
- Dar este un aliment care nu lipsește niciodată din alimentația ta?
- Nu, sincer, n-am din astea.
„Prin mental coach îmi reglez gândurile din timpul meciurilor, pun focus pe mine”
- Ai spus că lucrezi acum cu un mental coach. Ce te-a determinat să iei această decizie?
- Sincer, îmi place foarte mult de Novak Djokovic și am auzit foarte multe podcast-uri și interviuri în care spunea că partea asta de mental se antrenează cum îți antrenezi și corpul la antrenament. Și mereu am văzut în meciuri cum a revenit incredibil.
- Așa e.
- Și mă gândeam: "Bă, cum are omul ăsta forța să fie stabil mental și să revină de la un asemenea scor?". Și, văzând podcast-uri și explicând, am decis că m-ar ajuta foarte mult. Foarte mulți sportivi de performanță s-au îndreptat spre partea asta. Și-au dat seama că ajută foarte, foarte, foarte mult.
- Cu cine lucrezi acum?
- Cu Mihaela Ieremici, care este și prietena mea.
- Și simți un real ajutor din partea ședințelor de mental coaching?
- Da, da, cu siguranță, da, în teren mai ales. Sunt momente când intervine presiunea, inevitabil. Ratezi de două-trei ori la rând și, în momentele alea, înainte nu mai dădeam cu aceeași forță, pentru că intervenea o oarecare frică. Mă scotea antrenorul să mă liniștesc puțin și intra altcineva și mă gândeam: "Mamă, dar de ce m-a scos?".
- Am înțeles.
- Și acum am încercat, prin treaba asta cu mental coach-ul, să îmi reglez gândurile din timpul meciurilor, să pun focus pe mine la antrenament. Să nu mai bag în seamă ce se întâmplă în jurul meu. Nu, nu mai e așa. E focusul pe mine, strict ce fac eu la meci: să fiu liniștită, calmă, să respir, să știe și corpul că sunt bine, că nu se întâmplă nimic, nu vine nicio bombă.
- Dacă ar fi să împarți, în procente, mentalul, pregătirea fizică și nutriția?
- Mentalul ar fi 50% și partea fizică undeva spre 40%. Și la noi, în sport, nu știu, eu nutriția nu o consider... Este importantă, dar nu o văd atât de importantă precum partea de fizic și de mental.
„Ce s-a întâmplat la antrenament rămâne acolo. Am plecat, nu se mai discută”
- Înainte de meciuri, ai un ritual anume? Superstiții?
- Am avut, recunosc. Am avut și, de exemplu, dacă jucam într-un meci bine, la început de sezon, ziceam: "A, asta trebuie să fac înainte de fiecare meci, că o să joc bine". Nu există. Și am încercat să scap de chestiile astea. Nu, fiecare meci e cu povestea lui, cu ce se întâmplă, adversar diferit.
- Ce înseamnă concret pregătirea mentală?
- Mi se dau niște exerciții pe care să le aplic în timpul antrenamentului. Focusul pe mine, să fac conștient tot ce se întâmplă, fiecare mișcare, absolut tot. Și, de exemplu, a fost o chestie: când ies de la antrenament și ies pe ușă, am ieșit. Ce s-a întâmplat la antrenament rămâne acolo. Am plecat, nu se mai discută.
- Bun.
- Pentru că mi s-a spus că creierul, dacă tu continui să vorbești după antrenament... "Am făcut asta, cum a fost, am văzut-o și pe aia, ce am făcut azi la antrenament". Cumva, creierul tău percepe că tu încă ești acolo. Și tu nu mai pleci niciodată din sală.
- Și îți iese treaba asta?
- Da, încerc să o implementez cât pot de mult. Acasă e acasă, sala e sală.
- Acum, înainte de meciuri, mai ai emoții?
- N-am emoții, am dorința aia de a juca. Sunt emoțiile alea, dar sunt, cumva, nu știu, constructive. Înainte aveam emoțiile alea: "Aoleu, intru, panică!".
- Cum ai reușit, în timp, să-ți gestionezi emoțiile?
- Cu mental coaching-ul. Mi-am dat și eu seama, la un moment dat, că nu sunt OK și nu mă ajută cu absolut nimic teama asta și emoțiile astea. Mi-am propus la un meci, am zis: "Bă, dacă azi joc, mă duc și dau tare și nu mă mai gândesc la nimeni din jurul meu. Nu există stânga-dreapta. Să vedem ce se întâmplă".
- Și?
- Și mi-a ieșit, evident, pentru că nu m-am mai gândit atât de mult. Când te gândești "Aoleu, intru!", fix atunci o dai de gard rău de tot.
- Te ajută și în viața de zi cu zi pregătirea mentală?
- Consider că da. Nu știu dacă am făcut-o conștient, dar disciplina asta... da, da.
„Sunt o persoană credincioasă. Singura superstiție este că mă dau cu mir pe mâna dreaptă”
- Ce faci în timpul tău liber?
- Sincer, duminica merg la biserică. Sunt o persoană credincioasă. Singura superstiție este că mă dau cu mir pe mâna dreaptă, cu care atac, și îmi fac o cruce înainte de a intra în teren sau înainte de a intra în sală.
- Deci ești o persoană credincioasă și religioasă. E moștenire de familie?
- Din familie, da. Mergeam cu părinții mei la biserică atunci când eram mică. Ei mi-au insuflat treaba asta. La un moment dat am luat-o și pe partea aia: "Aaa, lasă, merge. Merge și fără". Până m-am maturizat și mi-am dat seama că nu, trebuie și pe partea aia să facem puțin, să dăm puțin.
- Simți prezența lui Dumnezeu în carieră, în viață? Simți că te ajută faptul că mergi la biserică, faptul că te rogi, că te dai cu mir?
- Da, da, da. De exemplu, când ies din casă și mă duc la antrenament, spun să-mi trimită un înger păzitor să aibă grijă de mine, să nu mă accidentez. Pentru că asta e cel mai important. Dar, da, Îi simt prezența mereu și, nu contează, meci bun, rău, până la urmă trebuie să-I mulțumesc, pentru că, în primul rând, am echipă și am unde juca.
- Și în rest?
- Îmi place să mă plimb prin parc. Herăstrăul l-am făcut de "n"-șpe mii de ori. Îmi place să citesc și petrec foarte mult timp cu iubitul meu. Și cam atât.
- Ai și alte pasiuni pe lângă volei?
- Da, fotografia. Chiar îmi place foarte mult. Și să pozez, și să fiu pozată.
- Am văzut că mai mergi și la festivaluri. Îți place agitația?
- E, așa, o balanță. Am fost și la festivaluri, dar acum nu știu dacă aș mai putea să merg la festival 3-4 zile la rând. Nu cred.
- Călătoritul se pune ca pasiune? Am văzut că și călătorești.
- Da, îmi place foarte mult.
„Destinația în care m-aș întoarce? Bali! Mi-aș dori mai mult în partea de junglă”
- Care e destinația care te-a impresionat cel mai mult?
- Bali. Am fost în vara asta și mi-a plăcut extraordinar de mult.
- Este destinația în care te-ai mai întoarce?
- Da, cu siguranță, pentru că am stat foarte mult în partea de ocean. Am fost și în partea de junglă, dar nu atât de mult. Mi-aș dori acum să merg mai mult în partea de junglă, să stau și acolo.
- Dar care ar fi destinația visurilor tale?
- Laponia, la Moș Crăciun. Și, tot așa, de Crăciun, mi-aș dori în New York.
- Te-ai gândit și la o carieră în modeling?
- Au existat niște propuneri și niște oferte. Nu știu dacă mi-ar fi plăcut să fac o carieră în treaba asta.
- Primești mesaje pe Instagram de la admiratori, de la fani?
- Da. "Wow! Ce înaltă ești! Cum poți fi atât de înaltă?", mi-a spus cineva. Așa m-a făcut Dumnezeu, nu știu, așa sunt eu.
- Au încercat băieții să te cucerească prin mesaje pe Instagram?
- Da, dar răspunsul meu a fost doar un "seen" și atât.
- De ce este nevoie ca să fii cucerită? Ce trebuie să aibă un bărbat ca să te impresioneze?
- Mă atrage foarte mult masculinitatea. Și mereu am fost atrasă de bărbații puțin mai în vârstă decât mine. Să fie bărbat în adevăratul sens al cuvântului, comportamental și mental.
„Probabil mi-aș fi dorit să fiu stewardesă, dar înălțimea nu mă ajută”
- Care sunt cele trei cuvinte care te descriu pe tine cel mai bine?
- Luptătoare, iubitoare și credincioasă.
- Ce ai fi făcut dacă nu era sportul?
- Probabil mi-aș fi dorit să fiu stewardesă, dar înălțimea nu mă ajută. Am înțeles că asta este un criteriu. Probabil aș fi făcut carieră în poliție, pentru că părinții mei sunt polițiști amândoi. Și m-ar fi îndrumat spre latura asta, cel mai probabil.
- În ce campionat visezi să ajungi?
- În campionatul Turciei.
- Titlul de campionă cu Rapid sau un transfer în străinătate?
- Campioană cu Rapid.
- Care este cel mai bun sfat primit și de la cine?
- De la mama: să nu mă uit în jurul meu și să am încredere în forțele proprii.
- Dacă ar fi să alegi o singură superputere, care ar fi aceea?
- Mi-aș dori să fiu invizibilă, nu știu de ce, să văd lucruri.
- Ce ai face dacă ai fi milionară?
- Aș investi în volei. Să fie mai văzut sportul ăsta, pentru că merită.
- Nu crezi că ar fi o afacere care nu ți-ar aduce un profit neapărat?
- Probabil, nu știu. Dar, momentan, asta aș face cu banii.
- Unde te vezi peste 10 ani?
- Sper încă să joc volei la vârsta aia, să mă țină corpul, și poate să am o familie.
- Te-ai gândit ce vei face după retragere?
- Sincer, da, dar nu pot să zic că am luat o decizie 100%. Mi-ar plăcea să am cafeneaua mea.
- Spune-mi trei femei care te-au influențat sau te-au inspirat în viață și în carieră?
- Mama, în primul rând. Tijana Bošković, care este cea mai bună din lume pe poziția mea. Și Simona Halep.
{{text}}