Diana Ciucă (25 de ani) portarul celor de la Rapid este invitata emisiunii „La feminin” din această săptămână. După ce și-a petrecut junioratul la Craiova a semnat cu Rm. Vâlcea (2017-2021), apoi a făcut pasul la Rapid. „Dublă” campioană în Liga Națională cu Vâlcea și Rapid, Diana Ciucă vorbește pe larg despre cariera sa.
- Diana, bine ai venit la emisiune. Tu cum te-ai prezenta? Ce introducere ți-ai face?
- Din punctul de vedere al personalității, aș spune că sunt o sportivă foarte muncitoare, foarte determinată și foarte ambițioasă.
- Cum ai ajuns la handbal?
- Sincer, cred că a fost o întâmplare, dar mă bucur că Dumnezeu mi-a oferit această oportunitate, pentru că mă consider talentată. Nu știu dacă aș fi reușit să practic sportul la nivelul acesta dacă n-aș fi avut un pic de talent. Munca contează, dar la început este atracția pe care o ai, talentul, abilitățile pe care le ai sau nu le ai.
- Tu ai început handbalul la Craiova. Cum a fost?
- Aveam o colegă de bancă ce făcea handbal de puțin timp, probabil o săptămână–două, nu mai țin minte exact toate detaliile. Fiind colega mea de bancă, mai discutam și apoi am mers acasă și le-am spus părinților că vreau să fac și eu handbal. Vreau să merg și eu. La început nu a fost așa plăcut, sincer, pentru că nu jucam în poartă, jucam inter. Nu prea nimeream poarta, nu reușeam să dau gol. Și apoi, cred că după câteva luni bune, la un antrenament lipseau portarii și am zis să stau eu în poartă. Și atunci a fost dragoste la prima vedere și acolo am rămas.
„La prima minge pe care am apărat-o mi-am rupt degetul și mi-a rămas un pic mai câș”
- Dar nu ți-a fost frică?
- Nu mi-a fost frică. Nu-mi aduc aminte nici măcar să mă fi ferit sau să fi avut vreo problemă. A fost o chestie naturală.
- Câți ani aveai când te-ai apucat de handbal?
- Când m-am apucat aveam 12, iar când am intrat în poartă cam 13.
- Și care a fost prima impresie din sala de handbal?
- Nu mai țin minte foarte multe lucruri, dar știu că îmi plăcea. Era activitate, toată lumea se mișca, trebuia să ne jucăm cu mingile. Cam astea erau primele gânduri.
- Când ai simțit că urmează să faci performanță?
- Cam la un an după ce am intrat în poartă. Am fost selecționată la Centrul de Excelență Râmnicu Vâlcea și am plecat de acasă. Și atunci a început performanța, mai bine zis.
- Ai avut o persoană care te-a îndrumat în handbal sau pe cineva anume care te-a susținut în mod deosebit?
- Multe persoane mi-au fost alături. Și părinții mei mi-au fost foarte alături și le mulțumesc pentru asta. Mi-au oferit șansa pe care poate ei n-au avut-o, să facă sport. În același timp, au susținut și școala, și sportul și, cumva, m-au lăsat să plec de acasă. Că, până la urmă, vă spun sincer, eu acum nu știu dacă mi-aș lăsa copilul să plece de acasă la 13 ani.
- De ce?
- Nu știu, mi-ar fi frică. Nu aș avea atâta curaj cum au avut ei. Și încredere, cumva. Bine, poate acesta este un moment acum, poate la momentul în care o să am și un copil și o să-mi prezinte încrederea pe care am acordat-o și eu părinților mei, lucrurile se vor schimba. Dar, în momentul ăsta, primul instinct ar fi să spun că nu l-aș lăsa să plece. Om trăi și om vedea...
- Tu, până la 12 ani, ai mai încercat și alte sporturi?
- Mai încercasem dansuri, dar nu...
- Ce te-a făcut să te îndrăgostești de handbal?
- Îmi plăcea că era complex. Îmi plăcea că trebuia să și gândești, să și te miști. Puteai să vezi din mai multe perspective toate lucrurile care se întâmplau în teren și mi-a plăcut complexitatea asta. Mi-a plăcut să gândesc lucrurile pe care le fac sau la care trebuia să particip, să nu particip. Cam asta mi-a plăcut cel mai mult.
- Care ar fi prima amintire din sala de handbal?
- La prima minge pe care am apărat-o mi-am rupt degetul și mi-a rămas un pic mai "câș" așa...
- Cum a fost pentru tine, copil fiind, să fii într-un vestiar de fete la handbal?
- A fost frumos, eram micuțe, ne plăcea să ne jucăm.
- Ai avut vreun idol la acea vreme?
- Nu, nu. Am început să urmăresc mai mult handbalul, dar nu am un idol neapărat. Îmi place să mă inspir de la orice portar căruia îi găsesc un lucru pozitiv sau negativ și să-mi adaug un pic în bagajul meu.
- Cum a fost copilăria ta în Craiova?
- A fost mai mult decât frumoasă. I-am avut pe părinți aproape, pe bunici aproape, familia în general. Îmi plăcea foarte mult să merg la țară, și cu părinții, și cu bunicii. Acolo aveam foarte mulți copii pe stradă, ieșeam și ne jucam cu mingea. Ne jucam "rațele și vânătorii", uneori și fotbal, depinde.
- Cum s-au împăcat pentru tine handbalul și școala?
- Bine! Și eu, și părinții mei am ținut să meargă bine și școala. Pentru că, până la urmă, nu ai întotdeauna siguranța, după ce termini junioratul, că o să progresezi sau că o să mergi la senioare să joci. Am ținut ca școala să meargă bine până în momentul în care a trebuit să decid dacă e ori una, ori cealaltă. Dar până atunci a fost foarte bine. Am avut doar medii de 9 și 10. Am fost și olimpică în gimnaziu, mergeam la concursuri, la olimpiade de mate.
- Acum te mai descurci așa cu matematica?
- Da, mă descurc, dar e mai ușor pe calculator. Și sunt multe lucruri pe care nu le mai folosești după. Adică, OK, adunări, scăderi, înmulțiri și poate câteva împărțiri mai facem în fiecare zi. Dar fracții sau ecuații, mai greu.
- Colegii tăi, bănuiesc, știau că tu practici handbal. Ce îți spuneau?
- Mă susțineau foarte mult și chiar și după ce am plecat, că am schimbat la un moment dat școlile. Mulți ani după ce am plecat din școala din Craiova primeam mesaje de la colegii mei care mă felicitau și îmi spuneau că mă apreciază foarte mult că am continuat pe drumul ăsta și că am reușit să ajung la un nivel bun. Și profesorii au fost înțelegători. O parte mai înțelegători, o parte mai puțin. Acum, vă dați seama, pe vremea aceea nu era atât de îndrăgit să faci sport și școală. Considerau că, dacă nu faci doar școală, nu poți să ții pasul sau ștacheta sus.
- Tu ai reușit să le îmbini.
- Da, până la un moment dat am reușit. Consider că mi-a priit să mă descurc și la școală, pentru că, uite, acum pot să stau într-un context cu tine și să discut, să mă simt liberă, să-ți povestesc anumite lucruri. Cred că e important să știm să comunicăm, iar asta învățăm în primul rând la școală. Cred că lucrurile mici pe care le învățăm în școală sunt importante de-a lungul vieții.
- Ce fel de copil ai fost? Erai zbuciumată?
- Uneori eram un pic mai activă, poate, decât un copil normal. Dar, în general, eram OK. Nu făceam prea multe prostii, eram cuminte.
- Îți amintești vreo boacănă pe care ai făcut-o în copilărie?
- Să alerg prin casă și să mă lovesc de tot felul de lucruri și să mă doară. Astea erau cele mai mari boacăne pe care le făceam, pentru că, cum am zis, eram foarte energică.
„Am plecat de-acasă la 14 ani și stăteam într-un cămin cu alte două colege în cameră”
- Ai plecat de acasă destul de devreme. Câți ani aveai?
- 13 ani și jumătate, 14.
- Atunci ai plecat la Vâlcea. Cum de te-au lăsat părinții tăi la acea vreme?
- Nu știu, că mereu îi întreb și de fiecare dată spun: "Mamă, am vrut să te duci pentru binele tău. Am văzut că ești talentată și am zis că poate o să reușești ceva". Fix așa: au avut încredere în Dumnezeu.
- Și pentru tine cum a fost despărțirea de ei, de casă?
- Nu a fost așa de dificilă, pentru că nici nu era o distanță foarte mare de casă. De la Vâlcea la Craiova sunt două ore și ei mă vizitau foarte des. Și la fel și noi, când aveam un pic de timp liber, puteam să mergem acasă. A fost OK! Nu s-a simțit atât de drastică plecarea de acasă.
- Totuși, ce ți-a fost cel mai dificil? A fost vreun moment care te-a făcut să zici că vrei acasă?
- Nu a fost niciun moment. Am mai discutat lucrurile acestea și cu alte persoane care au fost în același context și mi-au spus că pentru ei a fost greu să plece. Pentru mine nu a fost. Pentru mine a fost plăcut să merg acolo. Era un mediu, cel puțin pentru mine, propice.
- Da.
- Aveam tot ce îmi trebuie. Aveam școală, aveam masă, aveam antrenamente, aveam și timp liber. Eram cu fetele, era o comunitate. Aveam antrenori, specialiști care aveau grijă de noi să ne recuperăm, să ne antrenăm, să fim performante, să învățăm, să creștem. Pentru mine a fost cel mai bun lucru pe care puteam să-l fac sau care mi s-a întâmplat.
- Și cum a fost acolo? Ai locuit singură sau ai stat într-un cămin?
- Stăteam într-un cămin și stăteam în cameră cu alte două colegă.
- Deci nu a fost nevoie să îți gătești singură?
- Nu, nu. Aveam cantină. Mâncam la cantină.
- Crezi că te-ai fi descurcat dacă, de la 13 ani, ai fi fost nevoită să înveți să îți gătești?
- Da, cred că m-aș fi descurcat, dar probabil ar fi fost mai dificil, cu siguranță.
- Și, apropo de gătit, acum îți gătești?
- Da, îmi gătesc.
- Pe la ce vârstă ai învățat să gătești?
- Pe la 17-18 ani. Când m-am mutat singură prima oară și nevoia te învață.
- Cât de importantă este nutriția pentru tine?
- Foarte importantă. Cred că este foarte importantă atât pentru mine, cât și pentru toată lumea, nu doar pentru sportivi. E necesar să fim hrăniți bine. Lucrul acesta ajută să ne simțim bine, să fim energici, puternici, calmi. Ajută în mai multe direcții.
- Cât de atentă ești la ceea ce mănânci?
- Nu sunt strictă, că nu vreau să fac din chestia asta un fix. Sunt atentă, mai ales că acum avem din ce alege. Avem posibilitatea să luăm foarte multe lucruri și de la supermarketuri, și de la magazine. Sunt atentă un pic mai mult decât ar trebui. Nu sunt strictă, oricum.
- Dar este ceva de care te ferești?
- De zahăr. Dar încerc, în același timp, să găsesc o alternativă cu care să îndulcesc lucrurile pe care le fac.
- Ai o plăcere vinovată? Poate ciocolata?
- Nu prea. Sunt mâncăcioasă, dar îmi place mai mult mâncarea.
- Și ție ce îți place să gătești?
- Nu știu, gătesc orice.
- Cum ai învățat?
- Cu mama am învățat mai mult. Pe ea o sunam și îmi spunea rețete, diverse trucuri, sfaturi.
„Niciodată nu mă gândesc la negativ sau nu mă îngrop mai rău! Viața e frumoasă”
- Ai stat câțiva ani buni la Râmnicu Vâlcea. Cum a fost perioada petrecută acolo?
- Am stat opt ani, dintre care patru au fost la juniorat și patru la seniorat. Per total, mai ales acum, consider că a fost o experiență foarte utilă și bună pentru mine. M-am dezvoltat foarte mult ca junioară și potențială jucătoare de seniorat. Lucrurile au mers bine pentru mine acolo. Am fost sprijinită, apoi am trecut și la echipa de senioare. Într-adevăr, n-am evoluat foarte mult acolo, dar am avut mediul în care să continui să mă dezvolt.
- Ce ai învățat din experiența de la Vâlcea?
- Cred că cel mai important lucru pe care l-am învățat a fost să mă antrenez în fiecare zi ca și cum vreau să fac lucrul ăsta: să continui să fiu dedicată, concentrată și să mă antrenez la potențial maxim.
- Cum a fost trecerea de la juniori la seniori acolo, la Vâlcea?
- Greuță! Am văzut și la alte colege, și văd în continuare, că este foarte dificilă trecerea de la juniorat la seniorat. Și pentru mine, atunci, am simțit că e foarte dificil, dar cumva aveam speranța că lucrurile o să vină de la sine la un moment dat. Am continuat să cred în mine și să lupt.
- Cu ce crezi tu că te-a ajutat cel mai mult perioada petrecută la Vâlcea?
- M-a făcut mai puternică. M-a făcut să-mi doresc în fiecare zi mai mult de la mine.
- Cum a fost când a venit momentul să te desparți de Râmnicu Vâlcea? Nu ți-a părut un pic rău?
- Ba da, a fost dificil, dar era o nouă oportunitate și am ales să privesc în direcția aceea. Am vrut să văd o nouă oportunitate și să mă bucur de ce poate aduce viitorul.
- Cum a venit oferta de la Rapid?
- Simplu. Au vorbit cu managerul meu și, mai departe, lucrurile s-au clarificat destul de repede. M-am simțit onorată și eram entuziasmată. Știam că este un proiect nou, destul de mare și frumos, și eram entuziasmată.
- Părinții ce au spus despre acest transfer?
- Mi-au urat baftă și mi-au spus că o să mă descurc.
- Ei nu te sfătuiesc niciodată într-o anumită direcție?
- Ba da, cum să nu? Cu siguranță mă sfătuiesc, pentru că, până la urmă, sunt părinții mei și, pentru mine, sfatul lor este primul și cel mai important. Mă ajută, mă sfătuiesc. Dar întotdeauna mi-au lăsat libertatea de a-mi lua singură deciziile și de a-mi asuma responsabilitatea pentru ele.
- În cazul în care simțeau ei, poate, că urmează să iei o decizie mai puțin bună pentru tine, interveneau?
- Nu prea s-a pus problema, sincer, până în momentul de față. Mai departe, poate o să vedem, să sperăm că nu.
- Cum a fost impactul cu Rapid și cu Bucureștiul?
- A fost frumos. În primul an am și luat campionatul și lucrurile au mers foarte bine. Am jucat foarte mult, am jucat bine și mă bucuram. Mă bucuram că sunt într-un nou context, că e o schimbare, că lucrurile devin foarte pozitive. Și apoi au mers din ce în ce mai bine pentru mine.
- Ești mai degrabă o persoană pozitivă, optimistă, decât una nostalgică?
- Da, sunt. Cu siguranță sunt o persoană mai pozitivă. Îmi place mai mult să mă gândesc la lucrurile bune. Sunt și realistă, pentru că e nevoie să fiu și realistă. Dar, de obicei, când se întâmplă ceva foarte rău, mereu încerc să mă gândesc la pozitiv. Niciodată nu mă gândesc la negativ sau nu mă îngrop mai rău. Mi se pare că nu e necesar. Până la urmă, viața e frumoasă și, orice s-ar întâmpla, nu e nimic atât de grav încât să nu se poată rezolva.
- Ai câștigat titlul cu Rapid încă din primul tău an acolo și a fost un moment important, pentru că echipa nu mai câștigase campionatul de 19 ani!
- Părea că suntem ca într-o bulă. Părea că suntem doar noi, doar echipa, doar noi contăm, doar noi jucăm. Și cred că lucrurile acestea le-au simțit și celelalte fete și așa am reușit să performăm și să ajungem să luăm campionatul.
- Cât de dificil a fost drumul către titlu în primul tău sezon acolo?
- Nu a părut așa de dificil. Am luat toate lucrurile pas cu pas, fiecare meci pas cu pas. La final am reușit să ne bucurăm de această performanță, fără să se simtă extenuant.
- Ce crezi că a fost cel mai dificil în ceea ce privește adaptarea ta?
- Chiar m-am simțit bine din prima și m-am adaptat foarte bine.
„Părinții mei nu au fost niciodată genul de părinți care să vină să comenteze, să urle la meciuri”
- Cum a fost mutarea ta în București?
- Bine, a fost un pic greu cu traficul la început. Mai greu cu condusul și cu traficul, dar s-au reglat lucrurile în timp.
- Aveai permis când ai ajuns în București, nu?
- Da, dar vă dați seama că traficul din Vâlcea nu e același lucru cu traficul din București și, cum am zis, la început a fost greuț.
- Ai vreo experiență mai puțin plăcută din traficul din București?
- Cred că toți avem. Depinde ce înseamnă neplăcut, că neplăcut pentru mine înseamnă și să nu mă încadrez bine și să mă claxoneze cineva. Nu am ceva mai grav, dar mi s-a mai întâmplat și mie să iau un claxon–două la început.
- Și cum reacționezi tu? Ești calmă sau mai reacționezi și tu?
- Îmi cer scuze și merg mai departe. Nu prea mai am cum să mă uit și la celălalt, că sunt atentă la condus.
- Știm foarte bine că galeria de la fotbal mai vine și la voi, la handbal. Cum a fost pentru tine să ai o susținere atât de mare?
- A fost superb. De fiecare dată reușeau să facă o atmosferă incredibilă și chiar și acum simt cum mi se zbârlește părul pe mine. Era uimitor ceea ce puteau să facă și era uimitor să îi asculți și să îți dai seama că oamenii aceia sunt acolo pentru tine și te sprijină necondiționat.
- Înainte să ajungi la Rapid, cât știai despre spiritul rapidist?
- Nu știam aproape deloc, aproape nimic. A fost o surpriză foarte plăcută pentru mine și cred că a fost încă un lucru care m-a făcut să îndrăgesc și mai mult clubul Rapid.
- În momentele alea în care intri pe teren și ai atât de multă lume în tribune, pe tine te inhibă cumva sau te motivează?
- Îmi dă putere. Mă motivează, mă umple de energie, pentru că știu că am atâția oameni în jur care mă sprijină, care sunt acolo, care cântă pentru mine, care ovaționează pentru mine, care ne încurajează.
- Părinții vin la meciuri?
- Da, da.
- Cum e să-i știi în tribune? Îți transmit emoții?
- Încerc să nu mă gândesc la lucrurile acestea, pentru că, probabil, dacă m-aș gândi, aș avea emoții. Dar nu, sunt deja ani de când vin la meciurile mele și îmi place să-i simt acolo, îmi place să-i am acolo. Pentru ei e un pic mai emoționant. În funcție de cum e jocul și dacă pierdem sau câștigăm, ei sunt foarte emotivi și foarte empatici cu mine și cu jocul. Și îi văd că uneori îi agită.
- Acum nu îi mai auzi, mai ales când vine galeria, dar atunci când erai mică îi auzeai în tribune?
- Niciodată, nu. Părinții mei nu au fost niciodată genul de părinți care să vină să comenteze, să urle la meciuri. Se bucură cu toată lumea, sunt acolo pentru mine, dar într-un mod civilizat și frumos.
- Revenind la atmosferă și la spiritul rapidist, se regăsește acest spirit și la voi în vestiar?
- Da. E frumos. Suntem foarte conștiente că trebuie să formăm o echipă de fiecare dată când jucăm împreună și asta avem în vedere.
- Cum reușiți să vă motivați?
- Cred că fiecare are propriile "trucuri", propriile gânduri și propriile așteptări, și cred că, la nivelul acesta, fiecare reușește să se motiveze singură. Nu ai nevoie să vină cineva în vestiar să te motiveze.
- Dar voi, ca echipă, aveți un ritual anume? Țineți vreun discurs de obicei?
- Uneori, da, există anumite discursuri, dar nu este o rutină sau un lucru pe care îl facem la fiecare meci.
- Simțiți cumva presiunea publicului? Este poate mai puternică decât la celelalte echipe?
- Personal, nu.
- La fotbal ai ajuns?
- Am fost de câteva ori la meciuri, a fost mai frumos, sincer, decât la noi, fiind și stadionul mai mare și mai multă lume.
- Cum ți s-a părut?
- Mi s-a părut frumos și, încă o dată, mi-a plăcut spiritul Rapidului. Mi-a plăcut că lumea cântă, oamenii se bucură și, în același timp, simți cumva trecerea când încep să cânte mai tare și jocul se animă mai mult.
- Când ai ajuns prima dată la un meci de fotbal?
- Am fost și anul trecut, cred că am fost cam o dată în fiecare an. Nu fusesem până atunci pe stadion la niciun meci de fotbal, a fost o premieră pentru mine.
- În general, urmărești fotbal sau alte sporturi?
- Nu atât de mult. Logodnicul meu urmărește mai mult și mă ține la curent.
- Vă certați pe telecomandă?
- Nu, și el se uită tot la handbal.
- Ce face Rapid sezonul ăsta? Ce așteptări să avem?
- Se reconstruiește într-un fel sau altul și este nevoie și de răbdare. Dar este nevoie și de determinare și cred că lucrurile se vor așeza. Ca drum sau parcurs, încercăm să ținem calea care trebuie, calea cea bună.
- Care ar fi obiectivul?
- Obiectivul este locul 2. Este un obiectiv pe care trebuie să îl îndeplinim. O să vedem dacă se poate sau nu.
- Unde ar mai trebui, poate, să lucrați?
- Cred că întotdeauna sunt lucruri de îmbunătățit în orice aspect. Nu cred că trebuie să te culci pe o ureche și să spui că lucrul ăla merge perfect. Ca orice lucru în viață, în fiecare zi trebuie să depui un pic de efort ca să meargă mai bine.
„Obiectiv personal pe viitor? Mi se pare că aș pune o presiune care nu-și are rostul”
- Tot cu efort ai obținut și palmaresul pe care îl ai: două titluri de campioană națională, Cupa României și Supercupa României. Care ți-e cel mai drag trofeu?
- Titlul cu Rapid. Cred că pur și simplu datorită contextului în care s-a câștigat și aportului pe care l-am adus.
- Ce îți mai amintești de acea bucurie de la câștigarea trofeului?
- Îmi amintesc meciul cu Vâlcea, atunci când s-au decernat premiile. Cât de fericiți eram cu toții. Noi eram fericite și toată lumea din jurul nostru era fericită. Cu asta rămân: cu bucuria aia pură de la sfârșit, când simți că toată munca a adus un rezultat.
- A însemnat ceva pentru tine faptul că ai obținut trofeul în fața fostei echipe?
- Da, vă dați seama că au fost câteva gânduri. Dar la final n-a mai contat că eram la Vâlcea. A fost mai mult despre mine și realizarea mea, respectiv despre noi și realizarea noastră.
- Poți compara bucuria aceasta a câștigării unui trofeu cu ceva din viață?
- Nu pot să compar lucrurile acestea. Adică sunt, într-adevăr, și realizări în viață care îți provoacă bucurie, sau în sine viața ta e fericită, dar uneori să câștigi o medalie e un alt sentiment. E o chestie unică, poate, pentru că nu știi niciodată dacă o să mai ajungi să câștigi alta.
- Ți-ai impus sau ți-ai propus un obiectiv personal? De exemplu, până la o anumită vârstă să câștigi un anumit număr de trofee sau medalii.
- Nu, nu m-am gândit niciodată la lucrurile acestea. Mi se pare că aș pune o presiune care nu-și are rostul. Până la urmă, eu m-am apucat de handbal cu zâmbetul pe buze, să mă simt bine, să mă mișc și să mă bucur de sport. Și asta îmi amintesc în fiecare zi: indiferent câte trofee am câștigat sau o să câștig, fac lucrurile acestea din plăcere. Și plăcerea este singurul lucru care mă aduce în sport, în teren.
- Care este motivul pentru care zâmbești în fiecare dimineață?
- Toată viața mea! Sunt foarte recunoscătoare pentru viața pe care o am, și în contextul sportiv, și în afara lui. Toate mă fac să zâmbesc și să mă bucur unde sunt, de ceea ce am și de ce-mi rezervă viitorul.
- Individual ai obținut titlul de cel mai bun portar la Campionatul European U17.
- A fost o bucurie, sincer, și am fost surprinsă, nu mă așteptam.
- Ce-ți mai amintești de acel Campionat European? Cum a fost?
- Îmi amintesc că a fost destul de dificil și că, fiind primul, bineînțeles, nu mai avusesem experiența asta. Nu știam cum e și eram foarte supărată că luaserăm doar locul patru. Țin minte că stăteam atunci, eram în tribună și mă gândeam că fuseserăm atât de aproape să luăm și noi o medalie, și după mi-am auzit numele. Nu mi-am dat seama ce se întâmplă, am fost foarte surprinsă și m-am bucurat pentru premiu, dar a fost surprinzător.
- După ce ai fost desemnată cel mai bun portar, ce ți-au zis cei din jur?
- M-au felicitat și mi-au spus că-l merit, să continui să mă antrenez și să muncesc pentru mine.
- Părinții nu au fost acolo?
- Nu, nu erau. I-am sunat apoi și le-am relatat cum s-au întâmplat lucrurile și au fost foarte fericiți pentru mine și mândri.
„Mentalul în sport este că e un aspect care în România e un pic neglijat”
- Cât de important este mentalul în sport?
- Foarte important, pentru că, până la urmă, ne folosim mintea ca să ne mișcăm, să gândim, să luăm decizii, să ducem o mână aici sau să prindem o minge. E important să ai mintea limpede, e important să fii în control asupra minții și asupra gândurilor tale. Cred că e un aspect care, poate, în România e un pic neglijat. Dar cred că, ușor-ușor, începem și noi să ne îndreptăm spre mentalitatea asta: că și psihicul e important, nu doar fizicul.
- Este la modă treaba asta cu mental coaching-ul. Tu ai făcut sau faci o anumită pregătire în sensul ăsta?
- E ceva ce ar trebui să fie la modă mereu, pentru că e important să poți să-ți folosești mintea în toate contextele și ipotezele. Și da, lucrez cu un mental coach deja de aproape doi ani.
- Și simți o schimbare după acești doi ani?
- Da. Cred că m-a ajutat să-mi pun ordine în gânduri, să-mi dau seama ce vreau să pun la priorități. Ce pot să elimin, să nu mai țin cu mine. În mai multe contexte. În mare parte, pe gestionarea gândurilor, m-a ajutat.
- Cum îți antrenezi mintea?
- Cred că sunt mai multe tehnici. Depinde de la persoană la persoană și de ce îți priește ție cel mai bine. Mie mi-a priit partea de respirație profundă, de meditație, lucruri de genul ăsta, care să calmeze pulsul.
- Și faci exerciții de respirație?
- O dată sau de două ori pe zi. În general, le fac înainte de antrenament sau seara.
- Crezi că pregătirea mentală te-a ajutat?
- Da, chiar și în viața de zi cu zi, pentru că, până la urmă, viața sportivilor nu e doar sport. Nici n-ar fi sănătos pentru noi să fim doar "băgați" în sport. Avem nevoie și ca viața noastră socială să funcționeze, ca să fim performanți.
- Cum reușești să treci peste un moment dificil?
- Mă gândesc la faptul că orice s-ar întâmpla se poate rezolva și că o să fie mai bine. Și am alături de mine oameni minunați care mă ajută, mă sprijină și mă susțin să merg în continuare pe un drum bun.
- Înainte de meciuri mai ai emoții?
- Da, mereu. E o parte din mine pe care nici nu am vrut să o elimin. Consider că e uman să ai emoții. Nu mi-ar plăcea să ajung într-un context în care să nu mai am emoții atunci când intru într-un meci.
- Cum reușești să le gestionezi?
- Am învățat pe parcurs să le conduc spre o cale pozitivă.
- Ce te face, de obicei, să ai emoții?
- Doar simplul fapt că vreau să performez bine și să fie bine, să câștigăm. Uite, și acum pot să zic că am emoții când spun lucrurile astea.
- Superstiții ai?
- Foarte puține și, de obicei, se schimbă. Încerc să nu mă agăț foarte mult de superstiții și de lucruri de genul acesta, pentru că le consider o limită. Adică, dacă ai ajunge în imposibilitatea de a mai putea să faci superstiția aia, atunci ce?
- Ai un ritual înainte de meciuri sau înainte de antrenamente?
- Nu pot să zic că e neapărat un ritual, dar îmi fac încălzirea, de obicei îmi fac activarea și se poate numi o rutină.
„Cristina Neagu, un model și un idol și trebuie apreciată și respectată pentru ceea ce a reușit să facă”
- Ai debutat la echipa națională la 19 ani, când erai la Vâlcea, într-un meci cu Kazahstan, pe care l-ați și câștigat, la Campionatul Mondial.
- Multe emoții, dar și o mândrie, pentru că îmi doream foarte mult să ajung acolo. Îmi doresc în continuare și e o mândrie pentru mine să-mi reprezint țara și să fiu acolo, pentru România.
- Ce-ți mai amintești de la debutul din 2019?
- Că eram destul de mică pe lângă celelalte fete de acolo, dar, în același timp, primeam foarte multă susținere din partea lor. Datorită faptului că eram mai micuță, primeam un pic mai multă încredere de la toată lumea.
- Cum a fost când ai primit convocarea? Ce ai simțit?
- Nu mi-a venit să cred, eram foarte entuziasmată și m-am bucurat foarte mult. Țin minte că era doamna Ildikó Barbu atunci la Vâlcea antrenoare și m-a felicitat. Nu mai știu exact cum a formulat, dar mi-a zis să fie prima din următoarele, din următorii zece ani, sau ceva de genul.
- Cum a fost pentru tine experiența de la Mondialul din Japonia?
- A fost foarte frumoasă. A fost un plus și faptul că am fost în Japonia, pentru că era o țară nouă pentru mine, un continent nou. A fost foarte plăcut să văd altă mentalitate și alt mod de a exista, în primul rând, iar handbalul a fost foarte plăcut. Eram mică și să văd toate numele acelea jucând era fascinant, superb.
- Cum ai reușit să-ți gestionezi emoțiile?
- Îmi doream doar să demonstrez că merit să fiu acolo și că îmi doresc, în continuare, să fiu tot acolo.
- Pe postul tău, atunci, erau Denisa Dedu și Yuliya Dumanska. Cum a fost să fii concurentă cu ele?
- Nu era cine știe ce concurență... M-au primit foarte frumos, m-au sprijinit și m-au ajutat.
- Îți mai amintești un sfat pe care l-ai primit atunci?
- Cred că Deni, cu care sunt și colegă acum, mereu îmi spunea să stau relaxată, să mă bucur de handbal și că totul o să fie bine.
- Ce înseamnă pentru tine echipa națională?
- E o mândrie pentru mine să-mi reprezint țara și să fiu acolo. Și este o oportunitate să îmi ajut țara să performeze, să fie văzută.
- La acel Mondial ne-am clasat pe locul 12. Cum ai simțit tu din interior?
- A fost o situație mai complexă și eu eram destul de mică, poate nu prea înțelegeam anumite aspecte.
- Acum urmează să mergem din nou la Mondial. Ce așteptări să avem?
- Probabil, ca și până acum, ca toată lumea să arate că își dorește să fie acolo și că jucăm cu inima pentru România.
- Cum te simți când îți cântă imnul?
- Mă simt plăcut. Mai departe nu pot să spun mai multe, pentru că sunt sentimente care nu prea se descriu, se simt. Mă simt bine, mă simt onorată.
- Ce înseamnă pentru handbalul românesc retragerea Cristinei Neagu?
- Cred că este o pierdere pentru handbal, în primul rând. Cred că este unică și aș îndrăzni să spun că nu știu dacă se va mai naște una ca ea! Este un model și un idol și trebuie apreciată și respectată pentru ceea ce a reușit să facă în handbal, nu doar în cel românesc, ci și în cel internațional.
- Cum ai caracteriza-o pe Cristina Neagu?
- Ambițioasă.
„Mi-ar plăcea să mă teleportez oriunde, oricând! Îmi place să colorez, să pictez”
- Tu ai o prietenă bună în handbal?
- Nu!
- Dar există prietenii în handbal între fete?
- Da. Consider că am o relație bună de prietenie cu majoritatea fetelor sau colegelor pe care le-am avut.
- În handbal nu sunt fetele rele între ele?
- Nu mi se pare, sincer.
- Care ar fi motivul pentru care te enervezi într-un vestiar de fete?
- Nu prea mă enervez. Nu știu, ar putea fi o lipsă de respect, poate, când nu ne salutăm. N-am fost însă în contextul în care să spun că m-am enervat din cauza asta.
- Ce faci în timpul liber?
- Am cam puțin timp liber. Îmi place să-l petrec cu familia, cu logodnicul meu, cu părinții sau cu cumnații mei.
- Ai alte pasiuni în afară de handbal? Ai alte hobby-uri?
- Îmi place să colorez, să pictez, dar nu sunt hobby-uri, mici plăceri, de moment.
- Să călătorești îți place?
- Da, îmi place să călătoresc, dar nu-mi permite timpul așa de mult. Mai mult vara. Consider că e necesară o vacanță pe an.
- Care a fost cea mai frumoasă destinație pe care ai vizitat-o?
- Cred că în toate locațiile în care am fost a fost ceva special sau a fost un moment frumos și abia aștept să mai merg și în următoarele.
- Care ar fi destinația visurilor tale?
- De obicei ne facem planurile de vacanță în primăvară și, unde ne dorim să mergem, acolo mergem.
- Ai fost cerută în căsătorie recent. Cum a fost momentul?
- A fost foarte frumos, foarte special și emoționant. Și, pentru mine, înseamnă liniște, fericire și pace.
- De ce a fost nevoie ca Diana să se îndrăgostească?
- Nu a fost o chestie anume care m-a cucerit. Mi-a plăcut la el foarte mult, îmi place în continuare caracterul lui. Și calmul, și politețea lui. Dar, în principal, caracterul.
- Cum a fost cererea în căsătorie?
- Nu mă așteptam absolut deloc și nici nu simțeam, a fost foarte surprinzător.
- Cum te-ai caracteriza tu în doar trei cuvinte?
- Inventivă, descurcăreață și ambițioasă.
- Ce ai fi făcut dacă nu era sportul?
- Drept. Aș fi făcut probabil Facultatea de Drept și, mai departe, vedeam în funcție de cum mă simțeam acolo.
- În ce campionat visezi să ajungi?
- Aici. Îmi place campionatul nostru.
- Nu visezi să ajungi în străinătate la un moment dat?
- Nu, cred că aici liga e mult mai puternică în momentul de față și consider că e mai mare oportunitatea de a juca meciuri tari.
- Titlul cu Rapid sau o medalie cu echipa națională?
- N-aș putea să răspund la asta.
- Cel mai bun sfat primit și de la cine?
- "Să te bucuri de viață", primit de la părinții mei.
- Dacă ar fi să ai o singură superputere, care ar fi aceea?
- M-aș teleporta. Mi-ar plăcea să mă teleportez oriunde, oricând. Am economisi mult timp. Am avea mai mult timp să ne bucurăm de alte lucruri, dacă n-ar mai trebui să luăm în calcul și deplasările.
- Ce ai face dacă ai fi milionară?
- Probabil că aș sta la plajă. Îmi place la plajă, deci probabil că asta aș face.
- Ai investi banii în ceva sau ce-ai face cu atâția bani?
- Nu știu!
- Unde te vezi peste 10 ani?
- Cu doi copii, într-o sală de handbal.
- Te-ai gândit ce vei face după retragere?
- Am câteva idei, dar încă sunt în construcție și aștept să văd cum decurg lucrurile.
- Te-ai duce spre antrenorat sau mai degrabă în zona de birouri?
- Nu știu dacă m-aș vedea antrenoare, dar nici la birou. Am câteva planuri și idei și, dacă o să se realizeze, o să fie bine.
- Spune-ne, te rog, trei femei care te-au inspirat în viață și în carieră.
- Mama mea, Steluța Luca și Ildiko Barbu.
{{text}}