Scriitoarea Veronica Stănică s-a remarcat la miuțe, stând în poartă, s-a remarcat și la șah, a făcut atletism și înot împotriva voinței sale (era din Brăila - era nevoie), i-ar fi plăcut să insiste cu badmintonul, dar până la urmă s-a consacrat într-o prodigioasă carieră de spectatoare a fenomenului sportiv. Iată povestea.
Veronica a debutat cu unul dintre cele mai apreciate volume din proza românească la zi, Teoria lucrului bine făcut (Litera, 2025).
De loc, este de la Brăila, amănunt biografic deloc de neglijat. Tranziția românească la Brăila – asta e o poveste. Acestea fiind spuse, hai să vedem care e treaba cu Veronica și șahul, atletismul, înotul, badmintonul și nopțile magice din timpul mondialului italian din 1990.
– Veronica Stănică, scriitoare. Și nu orice fel de scriitoare, ci debutantă, cu un excelent volum de proză - „Teoria lucrului bine făcut”, publicată în acest an la prestigioasa editură Litera. Veronica, vin acum și te întreb: cum Veronica, tu joci șah?
– Doar ocazional și numai cu parteneri în carne și oase. Niciodată online. Dar am jucat destul de mult în copilărie, am participat chiar la câteva campionate naționale. Am fost în turneu la Călimănești-Căciulata, la Buziaș și la Drobeta Turnu Severin. Ordinea n-o mai știu. Era frumos, stăteam câte trei săptămâni, trei săptămâni întregi în care lipseam de la școală, cred că ăsta e și motivul pentru care-mi plăcea acest sport. Pe urmă am intrat la liceu, m-am luat cu altele și-am renunțat. Acum rezolv probleme (mi le trimite scriitorul Andrei Panțu, alt mare împătimit). Mă uit la filme cu șahiști. Și, cum ziceam, mai joc din când în când. Am un grup de prieteni, foști colegi de liceu, cel puțin o dată pe an mergem împreună într-o excursie de câteva zile, de fiecare dată luăm cu noi și o tablă de șah. E cineva acolo care mă bate fără milă, dar nu renunț, odată și odată tot o să-mi iau revanșa.
– Spune-mi un lucru bine făcut de tine în sport, în trecerea timpului. Și un altul în literatură.
– În sport, cel mai bine mi-a reușit rolul de spectator. Ne căra taică-meu duminică de duminică pe stadion, ba la un meci de fotbal, ba la o cursă de dirt-track (profit de ocazie să mă laud că Stadionul Municipal din Brăila are singura pistă de dirt-track din România, corectați-mă dacă greșesc). Am fost și la vreo două partide de box, am prins Arena în perioada ei de glorie (mai trec din când în când pe-acolo, a ajuns o paragină). Și în literatură, tot spectator am fost. Târziu m-am activat. Cât despre lucrul bine făcut... Aici n-am un răspuns, eu sunt cu teoria.
– Care dintre Româniile recente e preferata ta: România lucrului bine făcut, România normală, România educată sau România onestă?
– Preferata mea e România blondă. Expresia nu-mi aparține, dar bănuiesc că știi.
„Antrenamente dure. Și acum am coșmaruri!”
– Care e relația dumitale cu sportul din cele mai așa și așa vechi timpuri (din copilăria de la Brăila) și până în zilele noastre. Apropo de copilăria brăileană, ai practicat atletismul ca să fugi în caz de necaz?
– Am făcut atletism din obligație, împinsă de la spate și împotriva voinței mele. În anul în care am trecut în clasa a cincea, la noi în școală s-a înființat o clasă cu profil sportiv. Nici astăzi nu-mi explic cum am intrat. Principalul sport practicat la nivelul clasei era atletismul, or, eu jucam doar șah. Totuși, am fost admisă.
Au urmat patru ani de 100 de metri garduri, prăjină, fond, viteză, nimic nu am ratat. Antrenamente dure, pe stadionul mic, și-acum mai am coșmaruri. Nu mi-a plăcut deloc. N-avem niciun talent, în continuare n-am. Dar de necaz n-am dat, deci la ceva sigur a folosit.
– Care sunt sportivii spre care Veronica privește cu admirație și de ce? Ce ai învățat tu, Veronica, de la idolii dumitale din sport?
– Eu îi admir pe toți. N-am învățat nimic, dacă învățam ceva, acum eram departe.
– Am auzit că ai practicat și înotul. Cum se face de nu ai ieșit o Diana Mocanu, un David Popovici?! Ce a fost cu tine, Veronica?
– Să știi că și înotul tot din obligație l-am făcut. Și eu, și frate-meu, și încă doi alți veri. Maică-mea a avut un frate care s-a înecat în Dunăre la vârsta de douăzeci de ani (culmea e că știa să înoate, a murit încercând să salveze pe cineva). Asta s-a întâmplat înainte să mă nasc eu.
Dar frica a rămas. Așa că-n fiecare vară ne încolonau și ne trimiteau la bazin. La Dunăre nu aveam voie, era complet interzis. Mergeam, în schimb, la Lacu Sărat. Apa fiind salină, nu înotam, pluteam. Cele mai bune plute acolo mi-au ieșit. Asta e singura mea realizare în domeniu, iar singura asemănare cu Diana Mocanu e faptul c-am înotat amândouă în același bazin.
– Ce mare campion ți-ar plăcea dumitale să întâlnești în viața reală și despre ce ați vrea să stați de vorbă?
– Mi-ar plăcea să-l întâlnesc pe Kasparov (bine, mai mult pe Fischer, dar nu prea mai am cum). N-aș vrea să stăm de vorbă, nici nu cred c-ar fi loc. Să joc șah, nici atât. Ar fi interesant să-l ascult, pare un tip mișto.
„Rodion Cămătaru... ce nume frumos”
– În prima tinerețe, nu-mi spune, ai simpatizat cu Craiova Maxima. Haide Universitatea, hai Craiova, tu campioana unei mari iubiri, vorba aceea. De ce Craiova? Și astăzi mai tresaltă inima când joacă Știința? Sau, gata, se isprăvi amorul nemuritor?
– Eu am simpatizat cu toți cei cu care simpatiza taică-meu. Am simpatizat cu Țicleanu, cu Rodion Cămătaru (ce nume frumos!), cu Balaci, Lung și Tilihoi. Cu el chiar foarte tare, că era brăilean (noi îi ziceam Tilică). Și mai erau și alții, dar nu mi-i amintesc. Însă cel mai mult și cel mai mult cu taică-meu am simpatizat.
– Dacă nu erai scriitoare debutată, Veronica, în ce sport ți-ar fi plăcut să faci o carieră și de ce?
– Badminton. Deși cred că mai des jucam fotbal în fața blocului, cu băieții. Mă rog, mult spus jucam. Eram portar (mi se zicea Duckadamița), dar nu eram prea bună, mă cooptaseră în echipă doar pentru că faultam fără jenă pe oricine se apropia de poarta mea. La festivitatea de premiere de la sfârșitul clasei a cincea am primit, pentru rezultate deosebite la matematică, o rachetă de tenis (asta nu a mirat pe nimeni, eram doar clasă cu profil sportiv). Era o rachetă adevărată, fabricată la Reghin. Mare și grea, din lemn masiv, abia o ridicam. Ei bine, cu racheta aia am învățat eu să joc badminton. Ani în șir am jucat doar cu ea, până s-a rupt de tot. De-atunci n-am mai jucat.
„3-2 cu Argentina. Petrecere în stradă!”
– Mai ții minte verile anilor 1990, 1994, 1998, când juca generația de aur a lui Hagi la campionatele mondiale? Cum ai trăit acele timpuri frumoase și cum se trăiau ele în general în țara noastră? Pentru cei mai tineri întreb.
– Ei, cum să nu țin minte. În ’90 eram încă-n Brăila. Treapta a doua, Gianna Nannini, 1–1 cu Argentina. În ’94 eram deja în Iași. Sesiune, 3–2 cu Argentina, petrecere în stradă. Anul 1998 m-a găsit din nou Brăila. Naționala blondă, nea Puiu ras în cap... Și-n august am născut.
{{text}}