Norocul îi găsește pe cei care luptă

România a bătut Austria după un meci în care n-a fost deloc vorba de șansă. A fost despre atitudine, curaj și maturitate.

Despre o echipă care, pentru prima oară după mult timp, a arătat că are inimă, nu doar plan de joc.

Toți spunem mereu: „Am avut noroc”. Da, dar norocul nu e o scuză, e parte din viață și din sport. Până la urmă, meciul se încheie când fluieră arbitrul, nu când începe să comenteze galeria.

România a câștigat un meci greu, fizic, tensionat, dar nu pentru că a avut noroc, ci pentru că a fost echipa care a crezut mai mult.

N-a fost un fotbal romantic, dar a fost un fotbal curajos. Nu am atacat haotic, dar am fost agresivi, compacți, imposibil de scos din ritm. Austria, în schimb, a părut o echipă mică, sufocată de presingul nostru. A pasat înapoi, a jucat de 30 de ori cu portarul, fără să aibă soluții.

România i-a închis pe adversari, i-a frustrat, i-a făcut să pară o trupă de provizorat. Gegenpressing-ul mult prea lăudatului Rangnick nici n-a existat. Ba, mai mult, l-ați văzut ce frustrat era la final! Austria este peste noi, ca valori individuale, dar echipa adevărată a câștigat.

Hagi, Dragomir, Chipciu: coloana vertebrală a serii

Ianis Hagi a fost metronomul. Un decar matur, liniștit, care dă ritmul, nu doar pasele. A fost calmul din mijlocul furtunii, dovada că poate fi lider fără să țipe. Se simte că e alt Ianis, cel care arde tricoul pe el și respiră fotbalul cu luciditate.

În jurul lui, Vlad Dragomir a făcut un meci superb, cu travaliu total, dublaj perfect și inteligență tactică. A alergat, a tăiat spații, a citit jocul cu o claritate de jucător crescut într-un fotbal serios.

Chipciu, veteranul, a fost spiritul: și-a întins limitele, a luptat, a înjurat, a blocat, a tras echipa după el. Într-o echipă transformată, Chipciu a fost simbolul acelui „nu cedez” pe care îl vrei la fiecare meci. Deci se poate și fără Stanciu, despre care tot spun că este un mijlocaș super previzibil.

Ghiță, finalul perfect al unui meci de bărbați

Când Mihai Popescu s-a accidentat, a intrat Virgil Ghiță, și parcă fotbalul a vrut să răsplătească exact acel tip de jucător care muncește în tăcere. Calm, solid, sigur. Și la ultima fază, lovitura de cap care a făcut Arena Națională să explodeze. Un gol al speranței, al credinței, al efortului colectiv.

Nu, nu a fost întâmplare. A fost rezultatul unei echipe care a refuzat să cedeze un centimetru. Norocul? Da, a fost acolo. Dar e acel noroc care vine doar la cei care nu renunță, care cred, care se aruncă după fiecare minge ca și cum ar fi ultima.

Și da, acum ne facem calcule, ne uităm spre Bosnia și ne dăm seama că e o grupă din care poți să te califici, nu una din care pleci cu capul plecat. Norocul nu se așteaptă. Se provoacă.

Iar România, în seara de duminică, 12 octombrie, l-a provocat cu toată inima. Și un meci ca ăsta nu-l uiți prea curând!