Aseară, într-un grotesc al fotbalului românesc s-a mai produs un penibil, patronul de la Sănătatea Cluj, la 61 de ani, a intrat într-un meci oficial, din Cupa României și pe un stadion legendar.
Nu știu dacă țineți minte povestea de acum 10 ani, din Mauritania, când președintele statului, Mohamed Ould Abdel Aziz, plictisit de 0-0 între cele două echipe FC Tevragh-Zeina şi ACS Ksar, oprește meciul ca la televizor, trece la penalty-uri și lumea ridică din sprânceană. La ei e circ regal, la noi e deja festival.
Nu vine niciun șoc din exterior: ne-am antrenat ani de-a rândul pentru asta. Suntem experți în a transforma ridicolul în normalitate.
A intrat pe teren Aurelian Ghișa, 61 de ani, patron, veterinar de meserie. L-a băgat Miriuță „pe final”, ca pe-un cameo tandru: să-i dăm și domnului șansa. Șansa la ce? Să-și verifice tensiunea? Să arate lumii că pasiunea nu expiră nici când articulațiile îți cer certificatul de pensionare? Posibil. Dar nu despre grijă pentru suflet vorbim, ci despre spectacolul obosit al puterii locale: patronul ca actor principal în tragedia managerială.
Avem mulți Under 70
E grotesc? Da. E comic? Mai mult tragicomic. FRF a urlat la U21 ca la o doctrină, viitorul e al tinerilor, reconstrucția, vrăjeală, bla bla. Iar acum avem regula spontană U61: nu pentru că e nevoie, ci pentru că se poate. Pentru că în lipsa profesionalismului, inventăm nostalgie. E ca și cum ai schimba motorul unei mașini de curse cu carburanți vechi din garaj și ai spune: „e vintage, se simte mai autentic”.
Imaginați-vă stadionul, tribune cu 500 de suflete, din care 200 sunt rude, 100 sunt curioși, 100 sunt jurnaliști care n-au ce scrie, iar restul sunt bărbați care au votat la calculator că vor „revenirea legendelor”. Și intră omul-sponsor de 61 de ani. Aparatul de comunicare al clubului scoate imediat comunicatul solemn: „În spiritul valorilor și al continuității, domnul Ghișa a făcut o apariție simbolică”. Traduceți: am rămas fără jucători și idei, hai să dăm show.
Ne batem joc de fotbal și de tot
E frustrant pentru că e o palmă dată fotbalului real. Fotbalul, cel cu antrenamente, recuperare, strategii, scouting, nu e un teatru de amatori unde proprietarul își face numărul. Când patronul urcă pe teren înseamnă că antrenorul nu a planificat, staff-ul a dat în pană, iar liga a treia, cea care, teoretic, ar trebui să fie cluburi serioase, semi-profesioniste, se transformă în circ. Și nu un circ frumos, unul în care animalele au certificat sanitar.
Îmi vine în minte lista aceea: hai să-i bagăm pe Iencsi, Contra, Florin Petre, Adrian Ilie, pe toți. Glumiți, dar e cu ochiul la realitate: dacă întorci ceasul 25 de ani înapoi, toți sunt disponibili. Ne lipsește progresul? Nu. Ne lipsește rușinea. Am rămas cu nostalgia în loc de planuri, cu amintirile în loc de academii, cu poveștile în loc de bugete.
Când se trezesc și oficialii?
Și mai e ceva: cum o să arate decizia asta din fața FRF, UEFA sau FIFA? O săriți la imagine? Păi da, pentru că imaginea e în chinuri. Fotbalul românesc vorbește despre reforme și proiecte, dar când se aprinde lumina, vedem doar improvizație. Ne lăudăm cu școli de tineret, dar ne place mai tare să vedem pensionari alergând ultimele 90 de secunde. E o contradicție care miroase a compromis.
Soluția? Nu e o pastilă magică. E risc, muncă, trei lucruri elementare: investește în copii, pune antrenori care trăiesc pentru meserie, nu pentru hârtia de pe cutia poștală, și pune limite clare între patronat și teren. Când patronul intră pe gazon, s-a spart o barieră: e un semn că cineva a renunțat la responsabilitate și a ales spectacolul ieftin. Și spectacolul ăsta ne costă, nu doar imagine, ci și credibilitate.
Până atunci, rămânem cu minunata denumire de Cupa Veteranilor Improprii; până mâine apare regulamentul U65 și apoi U70, cu bonus de experiență la dueluri aeriene și tichete de transport pentru basculante. Râdem, dar nu de viață, de incapacitatea noastră de a organiza fotbal decent.
Măcar de-ar fi atins mingea
În final: dacă ai chef de fotbal, vino la stadion și cere fotbal. Nu cere să vezi pe cineva care a uitat ce înseamnă un sprint. Cere prospețime, sacrificiu și profesionalism. Dacă vrei nostalgie, dă drumul la casetă cu meciurile din '98. Acolo mai sunt legende. Aici avem improvizație. Și, sincer, improvizația asta ne place doar până când ne lovește în față cu realitatea.
Hai, termină cu pozele cu patronul în tricou. Pune-l în galerie, la loc de cinste, dar nu pe teren. Fotbalul n-are nevoie de miștouri ieftine, are nevoie de oameni care știu să joace, tineri sau bătrâni, dar antrenați, nu băgați pe post de reclamă. Măcar de i-ar fi dat angajații o pasă, l-au ferit excepțional cele 3 minute, sper să nu simtă la salarii.
Și dacă tot vrei revelații: regula U21 n-a murit. Doar a primit un adversar neașteptat: regula U61. România, trezește-te și alege ce vrei cu adevărat: stentul sau sprintul.
{{text}}