Sofiane Sehili (44 de ani), un ciclist specialist în curse de anduranță extremă, a vorbit despre cea mai dificilă experiență a vieții sale: întemnițarea sa timp de 2 luni în Rusia, după ce a fost prins încercând să treacă ilegal frontiera într-o expediție care începuse cu 2 luni în urmă, în Portugalia.
Sofiane Sehili este un ciclist francez cu rezultate majore în cursele de ultradistanță, el câștigând competiții în Kârgâzstan, Maroc sau America de Nord. În această vară, sportivul în vârstă de 44 de ani și-a propus să stabilească un nou record mondial pe un traseu care pornea din Cabo da Roca, Portugalia, cel mai vestic punct al Europei continentale, și se încheia la Vladivostok, în Rusia.
„Am fost atras de acest record din două motive, pentru că cifrele sunt amețitoare: vorbim de două luni pe drum, de 18.000 de kilometri, de 300 de kilometri pe zi timp de 8 săptămâni. Sunt cifre care îți taie respirația. Ceea ce m-a atras, de asemenea, a fost aventura de a explora teritorii care, deși nu erau necunoscute, rămân totuși exotice. Am fost întotdeauna un călător pe bicicletă dornic să descopere spații vaste și culturi noi. A fost o sinteză perfectă”, a explicat Sehili, într-un interviu pentru L'Equipe.
Sofiane Sehili s-a împotmolit aproape de destinație: „Nu m-am gândit la contextul geopolitic”
După 2 luni de călătorie, la doar 170 de kilometri de destinație, Sehili a fost arestat, fiindcă a trecut ilegal frontiera dintre China și Rusia. El a fost eliberat după aproape 2 luni în detenție și a explicat ce s-a întâmplat și cum a fost în închisoarea rusească.
„Când am ajuns (pe 1 septembrie) la primul punct de frontieră (sino-rus) de la Dongning-Poltavka, aveam o viză electronică. Când aplici pentru ea, vezi care sunt punctele de frontieră pe care le poți folosi. Acest punct de frontieră era pe listă. Subtilitatea era că, dacă ești cetățean chinez și ai o viză electronică, poți trece pe acolo. Dar dacă ești cetățean al altei țări și ai o viză electronică, nu poți. Așa că ajung la această frontieră, mi se spune că nu pot trece și că trebuie să merg 60 km mai la nord, la Suifenhe, și că de acolo voi putea trece”, a început francezul povestea.
„Am plecat imediat. M-am prezentat a doua zi (2 septembrie) la Suifenhe la 8:30, ora deschiderii frontierei. Mi s-a spus că este imposibil să o trec pe bicicletă. Mi-am zis: o voi trece mai întâi cu autobuzul și apoi voi vedea ce fac. Dar la autogară, mi s-a spus că nu este posibil cu o viză electronică. Trebuia să iau trenul, care pleca la 9:30. Era prea târziu. Mi-am făcut calculele și mi-am dat seama că voi depăși termenul dacă iau trenul a doua zi”, a explicat Sehili, care își propunea să bată recordul de 64 de zile și 2 ore stabilit, în 2017, de germanul Jonas Deichmann.
Fiind atât de aproape de țintă, Sofiane Sehili a decis să găsească o altă variantă, însă nu a luat în calcul contextul geopolitic și s-a găsit într-o situație fără ieșire, fiind nevoit să se predea.
„Eram prea aproape de țintă și mi-am spus că trebuie măcar să încerc. Din păcate, nu m-am gândit la contextul geopolitic. Dacă m-aș fi gândit, poate aș fi luat o decizie diferită. Dar am ignorat, sau mai degrabă am ignorat complet, contextul de război în care se află Rusia în prezent. Am ignorat complet și relațiile diplomatice glaciale dintre Franța și Rusia. M-am gândit la asta abia după ce am ajuns în detenție. Am stat două luni pe bicicletă, nu am fost la curent cu actualitatea. A existat un context la care nu m-am gândit. Nu a fost bine”, a mărturisit, cu sinceritate, ciclistul de 44 de ani.
Sofiane Sehili s-a predat vameșilor ruși: „Eram epuizat, zgâriat peste tot”
„Am început să caut o cale de trecere. Am încercat spre sud. Era un gard de sârmă pe mai mulți kilometri, ceea ce nu m-a surprins. Surpriza a fost că, la un moment dat, gardul a dispărut și am găsit o potecă pe care am urmat-o. Am început să intru în pădure. Am coborât de pe bicicletă, am mers pe jos, împingând bicicleta. Am traversat un drum neasfaltat. Am observat că la aproximativ fiecare 50 de metri erau camere de supraveghere. Am continuat prin pădure, nu s-a întâmplat nimic. Am ajuns la linia de demarcație, unde erau sârmă ghimpată și un pârâu mic care trecea pe sub ea. A trebuit doar să mă aplec puțin pentru a trece pe sub sârma ghimpată. A fost foarte simplu”, a continuat Sehili.
Ceea ce părea foarte simplu s-a schimbat foarte rapid și, în cele din urmă, Sehili a ajuns la epuizare:
„Imediat după acel punct, pe întreaga linie virtuală a frontierei, pădurea este complet defrișată. Așa că, pe o distanță de o sută de metri, ești complet expus. Deasupra, pe un deal, se află un cort cu aspect militar și un stâlp cu camere de supraveghere. Mi-am zis că oamenii de acolo mă vor vedea... Odată ce am trecut de zona aceea, am continuat. A fost destul de dificil. A durat ore întregi să mă cațăr prin pădure. Mi-am julit genunchii și tibiile. Soluția la care m-am gândit a fost să rămân de-a lungul căii ferate care leagă China de Rusia. Am continuat pe această linie ferată.
Mi-am dat seama că acolo era și un punct de control vamal. În acel moment, am văzut niște scări care coborau de la calea ferată. Mi-am spus că trebuie să cobor pe acolo pentru a nu fi nevoit să trec prin fața zonei de control. Am ajuns într-o pădure și mai deasă decât cea pe care o traversasem. Mai era doar o oră de lumină. Nu mai puteam, efectiv. Eram epuizat, zgâriat peste tot, mă durea totul. Mi-am zis că nu voi avea forța să continui, mai ales pe timp de noapte.”
Drept urmare, sportivul a luat decizia de a se preda vameșilor, iar aceștia i-au confiscat telefonul, GPS-ul, camera GoPro și au verificat ce a filmat. Apoi, după 2 zile, i-au spus că va petrece 30 de zile în arest preventiv. Sehili nu a fost lăsat să comunice cu familia, dar i s-a promis că rușii vor lua legătura cu consulatul și că acesta îi va anunța familia.
„Un șoc. Eram îngrijorat, am pus multe întrebări, în special despre siguranță. Va fi sigur? Voi fi singur? Cu alți deținuți? Mi s-a spus că voi fi închis cu mai multe persoane, dar că nu am de ce să mă tem pentru siguranța mea. Anxietatea a început să crească. Mi-am zis «uau».
Speram să reacționeze repede, pentru că știam foarte bine că Fanny (partenera sa), mama, tatăl, frații și surorile mele se întrebau unde sunt, ce mi se întâmplă și că toți erau morți de îngrijorare. Și îmi spuneam: «Nu zăboviți». Am fost dus la secția de poliție, unde am petrecut 36 de ore. Acolo am început să fiu tratat cu foarte puțin respect, ca un criminal”, și-a amintit aventurierul francez.
2 luni într-o închisoare rusească: „Du-te să te speli pe cap, te vom tunde la zero”
Au urmat aproape 2 luni într-o închisoare rusească, perioadă în care Sehili a trecut prin suișuri și coborâșuri, experimentând ce înseamnă încarcerarea în Rusia. Un aspect care l-a deranjat foarte tare a fost că lumina în celulă era aprinsă 24 de ore din 24. Ciclistul a explicat cum a fost în temniță.
Am ajuns la centrul de arest preventiv, un loc cu ferestre, televizor, oameni care trăiau acolo. A fost aproape o ușurare. În primele zile, au fost momente în care mi-am spus că totul este atât de lipsit de sens, încât e aproape amuzant. M-a șocat într-un mod care nu putea fi nici anxietate, nici suferință.
În primul moment în care am intrat în celulă, am simțit o frică paralizantă, cum nu mai trăisem niciodată în viața mea. Erau șapte deținuți care se uitau la mine și au început să se apropie de ușă. Căram un pachet mare cu salteaua, perna și cearșafurile mele. Încep să înaintez în celulă. Un tip se apropie, imaginea clasică a rusului cu lanț și o cruce ortodoxă mare de aur la gât, și mă împinge. M-am descompus. Era mai mult decât frică.
M-am întors spre gardian, gândindu-mă că, din moment ce el nu mă vrea aici, poate am dreptul să ies (râde). Gardianul a spus două-trei cuvinte în rusă și tipul s-a calmat. Gardianul a închis ușa, toată lumea s-a relaxat și lucrurile s-au liniștit. În cele din urmă, nu am fost niciodată în pericol sau victima violenței în acele celule. Foarte repede, un tip care era șeful celulei mi-a spus: «Du-te să te speli pe cap, te vom tunde la zero». Într-o închisoare rusească, trebuie să fii impecabil.
Singurul contact cu reprezentanța diplomatică a fost vizita consulului onorific al Franței la Vladivostok. Aceasta a venit pentru a se asigura de condițiile mele de detenție și mi-a adus cărți, un sprijin enorm în viața mea de atunci. A fost o nebunie să am acces la ceva care mă scotea din cotidianul detenției într-un mod atât de eliberator precum o carte. Consulul mi-a adus și un dicționar, ceea ce mi-a permis să comunic mai ușor cu colegii de celulă și să fac progrese în limba rusă.
Mi s-a adus „Și dacă e adevărat?” de Marc Lévy. Eu sunt absolvent de litere moderne la Sorbona, iar Marc Lévy nu este tocmai genul meu. Cu toate acestea, am citit-o și a fost oricum mai bine decât să mă uit la un film. Mi s-a mai adus o carte de Françoise Mallet-Joris, care avea marele dezavantaj de a avea doar 100 de pagini. Când am văzut-o, am plâns. Drept urmare, am citit-o de două ori.
Momentul în care te trezești este întotdeauna cel mai dificil, pentru că atunci când dormi, nu ești în închisoare. Într-o dimineață, am avut un atac de panică. Eu duc o viață extraordinară. Și să mă confrunt cu o stare de suferință morală atât de intensă precum un atac de panică real este greu de gestionat. Sunt lucruri care îmi sunt complet străine. Așa că am început să scriu povestea tentativei mele de record. Ceea ce m-a ajutat enorm a fost și să scriu poezie. Am început să fac exerciții, flotări, abdomene.
În suferința pe care am trăit-o acolo, am dezvoltat empatie, pe care o păstrez și astăzi. După această experiență în închisoare, chiar dacă a fost foarte scurtă, îmi spun că a trimite oamenii la închisoare nu este un lucru de nimic. Nimeni nu este fericit acolo, nimeni nu poate trăi asta într-un mod senin
- Sofiane Sehili
Care e concluzia lui Sofiane Sehili după această experiență? „Evident, recordul a fost ratat, dar lucrurile pot fi privite în două moduri: poți să spui că este frustrant să eșuezi la 200 de kilometri de țintă, sau poți să spui că a fost totuși o aventură frumoasă să parcurgi 18.000 de kilometri pe bicicletă.”
{{text}}