Fotbalist la Maccabi Iași, Sergiu Celibidache a avut o curioasă pasiune pentru fotbal: „Era fan Bayern München, nemții au făcut o sală pentru el”

Gazeta continuă seria „Artă și Sport”,  care aduce în prim-plan pasiunea pentru sport a mai multor artiști de referință. Episodul de azi: Sergiu Celibidache (1912-1996).

Sergiu Celibidache e unul dintre acei oameni pe care nu-i poți cuprinde doar în cuvinte. Pentru că tot ce făcea era, de fapt, în afara lor. Exorcist al sunetului mecanic, a scos vibrația din cifre și a propulsat-o în respirația colectivă a unei orchestre.

Un nume „restaurat” cumva și pentru cei mai tineri dintre noi, odată cu filmul biografic „Cravata galbenă”, care va avea premiera în cinematografe pe 14 noiembrie, regizat chiar de fiul marelui compozitor, Serge, și care pune în scenă viața artistului.

Pelicula aduce trei actori care îi vor da viață compozitorului în diferitele etape ale vieții: Ben Chnetzer în rol principal, completat de Ewan Horrocks (Celibidache tânăr) și John Malkovich (Celibidache bătrân): „Celibidache a fost o personalitate uriașă a culturii române și a avut o viață fascinantă, ceea ce îmi imaginez că mulți români nu știu. Pentru că în zilele noastre oamenii știu tot mai puține despre trecutul lor, chiar despre trecutul recent”, a explicat John Malkovich în fața Sălii Palatului.

„Îmi cumpărasem o cravată pentru care am strâns bani 6 luni”

Sergiu Celibidache se naște la Roman, pe 28 iunie 1912, într-o familie de intelectuali. Șase luni mai târziu, familia se mută la Iași, unul dintre cele mai importante centre culturale din țară. Tatăl său, Demostene, ofițer în armata română, obține un post administrativ la Iași. Cumva paradoxal, părintele e autorul și primului contact al lui Sergiu cu muzica: „Cânta bine la pian. Toate valsurile lui Chopin, doar după ureche, dar nu în tonalitatea corectă”. Mama acestuia, Maria, era profesoară de chimie și nu avea „absolut nicio tangență cu muzica”.

La 4 ani, Sergiu Celibidache descoperă pianul și ia primele lecții: „Eram un elev foarte bun la școală - tata era foarte ambițios, fusese ofițer și apoi intrase în politică. Cum eram bun la școală, tatăl meu visa pentru mine o carieră politică înaltă, poate chiar să devin președintele republicii, pentru că îl auzeam în secret vorbind cu mama. De aceea mi-a oferit o educație specială. Aveam profesori particulari de franceză, de balet etc.”

A absolvit Institutul Pedagogic din Iași și, potrivit unor surse, a început să studieze matematica și filosofia la Universitatea din Iași, dar și muzica la Academia de Muzică din Iași, avându-l ca profesor pe Antonin Ciolan.

În contextul „conflictului” de viziuni legat de viitoarea sa carieră, tatăl său nu îi lua în serios vocația artistică, considerând-o o pierdere de timp, ceva frivol care nu-l va ajuta profesional, ba dimpotrivă!, îl va rătăci. La insistențele părinților (1932) a aplicat la Institutul Politehnic din București. Aici a urmat cu succes, timp de un an, cursurile, după care le-a abandonat - spre disperarea tatălui, care l-a dat afară din casă.

Într-un interviu video din 1994, Celibidache rememorează situația: „I-am spus tatălui meu că nu mă pasionează ce fac. I-am spus că nu mă interesează. M-a dat afară. Îmi cumpărasem o cravată pentru care am strâns bani vreo 6 luni. L-am întrebat dacă o pot lua cu mine și mi-a spus că nu. Am plecat fără niciun ban în buzunar la București”

Și-a urmat vocația cu stoicism, supus la compromisuri evidente, acceptând o viață plină de lipsuri impuse de circumstanțe.

Antrenor de volei la București

Celibidache vorbea un grai moldovenesc cuceritor. La București își câștiga traiul, la început, din mici „bacșișuri”, cântând ocazional la pian la diverse evenimente, școli sau petreceri. A lucrat la școala de dans a talentatei coregrafe Iris Barbura (foto), care avea să devină mai târziu partenera lui de viață. Celibidache a fost și antrenor de volei: „Nimeni nu se întreba din ce trăia Sergiu la București. Toți știau cât era de încăpățânat și toți știau că nu avea ce mânca. Dar trăia! Prefera să cânte jazz prin cluburi sau să danseze ca să câștige bani, dar nu renunța la ideile lui. Așa s-a născut «fenomenul Celibidache»”, își amintește bunul său prieten Eugen Trancu-Iași.

Berlinul tânărului visător

Celibidache ajunge la Berlin împărțit între filozofie și muzică. Acolo îl întâlnește pe Wilhelm Furtwangler (n.r unul dintre cei mai mari dirijori ai secolului trecut) și, sub bagheta lui, înțelege că dirijatul nu e doar un gest, ci o formă de a gândi lumea.

În urma războiului, Furtwangler este înlăturat din funcție pentru colaborarea cu regimul nazist, iar Celibidache devine dirijor „pro tempore” al celebrei Orchestre Filarmonice din Berlin. Dirija ca un om care caută o rugăciune, nu aplauze. Muzica lui era gravă, organică, vie.

Asta până la revenirea lui Furtwangler în 1952. În toată perioada respectivă, Celibidache a dirijat peste 400 de concerte alături de Orchestra Filarmonicii din Berlin, impunându-se ca o personalitate muzicală de o exigență artistică excepțională.

I s-a reproșat faptul că manifesta o rigoare exagerată față de orchestră, fiind extrem de meticulos și perfecționist în timpul repetițiilor, adept al unui număr foarte mare de repetiții înainte de concerte. A fost făcut nebun și excentric.

Metodele nu l-au făcut prea iubit de o parte dintre instrumentiști. Din acest moment, Celibidache trăiește o mare dezamăgire: odată cu îndepărtarea sa, pentru o scurtă perioadă nu mai are o funcție permanentă.

Urma, pentru restul vieții sale, să cutreiere lumea cu bagheta în mână, fiind invitat în mod regulat la pupitrul unor orchestre simfonice celebre: Orchestra Radio din Stuttgart (Germania), Orchestra Națională din Paris (Franța) sau Orchestra Simfonică a Radioului din Stockholm (Suedia).

Serge Celibidache: „A fost pasionat dintotdeauna de fotbal. Ținea cu Bayern”

Din 1979 și până la moarte, Sergiu Celibidache a deținut funcția de director muzical al orașului München, devenind astfel unul dintre cei mai mari dirijori ai secolului al XX-lea.

Nu multă lume știe despre pasiunea marelui compozitor pentru fotbal. Într-un interviu pentru culturaladuba.ro, fiul acestuia, Serge Celibidache, a vorbit despre pasiunea tatălui său pentru sportul cu balonul rotund: „El chiar a jucat fotbal, la echipa Maccabi din Iași. A fost pasionat dintotdeauna. Și jucam și eu cu el! Era odată în turneu cu London Symphony Orchestra, eram și eu cu ei undeva la plajă și am jucat cu toții, cu muzicienii din orchestră, fotbal pe plajă. Aveam 8 sau 10 ani. Nu am avut pasiunea asta de la început, dar apoi mi-a plăcut și mie.”

„Când a fost invitat la Munchen, au construit o sală de sport pentru el”

Ba mai mult, deși evolua pentru echipa comunității evreiești din vremea respectivă, Sergiu Celibidache era fan al naționalei Germaniei, pentru ca mai apoi să simpatizeze cu Bayern Munchen: „După ce a plecat din România, el percepea Germania ca a doua patrie pentru că l-a acceptat și l-a lansat. Și el ținea cu Germania, iar eu cu Franța. Când era meci Franța-Germania era întotdeauna o rivalitate foarte mare, eu eram foarte dezamăgit că el ținea întotdeauna cu Germania, apoi cu Bayern München. Și nu prea eram de acord cu asta. Dar spunea întotdeauna: «N-am uitat că Germania a contat foarte mult pentru mine, venind din afară. Germania m-a acceptat, m-a lansat și mi-a dat întotdeauna condiții să fac muzică». Când a fost invitat la Munchen, au construit o sală de sport pentru el”, a explicat regizorul.

Deci ce îl face special pe Sergiu Celibidache? Repetiții lungi, severe, aproape monahale. Îi învăța pe muzicieni să asculte, nu să cânte. Să caute tăcerea dintre două sunete. Nu voia perfecțiune tehnică, ci prezență deplină. Pentru elevii săi, repetițiile cu Celibidache erau o inițiere. Mulți plecau epuizați, dar transformați. Nu era doar un dirijor - era un om care, prin orchestră, căuta esența unei vieți trăite cu sens.

Industria discurilor îl căuta, dar el spunea că un concert trăit e viu doar o dată. Pe bandă, moare. N-a vrut să înregistreze. A fost un dirijor al prezentului, un om care trăia clipa sonoră ca pe o experiență spirituală.

În ultimii ani s-a manifestat și o diminuare a interesului său pentru aparițiile în mass-media, preferând să lucreze „în umbră” sau să refuze înregistrările propriu-zise.