Au fost foarte mulți oameni în fotbal care au câștigat trofee. Sau oameni care schimbă sistemele. Și există oameni care, fără să ridice vocea, rescriu destinul unei națiuni sportive. Emeric Ienei n-a vorbit tare niciodată. Dar România l-a auzit mereu.
Într-o lume care urla, Ienei a șoptit. Într-un peisaj fotbalistic în care nervii clămpăneau și orgoliile se ciocneau ca tramvaiele pe șine ruginite, el a rămas om. Calm. Drept. Eleganța aceea a copilului din Oradea care visa fotbal fără să bănuiască vreodată că va muta continentul din loc, într-o noapte albă la Sevilla.
Cupa rece în vremuri negre
A fost antrenorul care a câștigat Cupa Campionilor Europeni. Dar dincolo de cupa aceea, rece, din metal, rămâne altceva: sentimentul. Senzația. Aerul din jurul echipei, pur, dens, aproape religios. Sub Ienei, Steaua nu era doar o echipă. Era o idee. O liturghie a paselor scurte, o curgere, o respirație comună, un fenomen în care mingea nu era obiect, ci promisiune.
Și e ironic: el, ardeleanul liniștit, a dat României poate cea mai pasională clipă de fotbal din istorie. Nu a vorbit despre luptă, dar băieții lui au luptat. Nu a bâțâit lanțul porții, dar a intrat în inimile noastre. Prin blândețe. Prin crez. Prin calmul acela care pare slab în ochii lumii, dar care, în realitate, construiește imperii.
Fotbalul are, în general, eroi sonori, guralivi, care strigă, care dau cu pumnul în masă. România a avut un gentleman, nea Imi Ienei.
Sevilla nu a fost doar o noapte
Ne place să vorbim despre miracole. Dar fotbalul lui Ienei n-a fost miracol. A fost muncă, idee, caracter. Miracolul e altul: că am avut răbdare să-l ascultăm. Că într-o epocă în care totul se câștigă prin strigăt, România a crezut în cel care nu țipa.
Și dacă azi ne lipsesc liniștea, echilibrul, respectul, poate că nu ne lipsește doar omul, ne lipsește modelul. Exemplul. Tonul lui.
Pentru că Emeric Ienei nu antrena numai fotbaliști. Antrena caractere. Și e de-ajuns să rostești un singur nume, Hagi, ca să înțelegi că nu vorbim despre un antrenor. Vorbim despre piatra de temelie a unei culturi fotbalistice.
Plecare în tăcere și uitare
Nu există statuie suficient de mare pentru Demnitate. Nu există bust care să cuprindă Tăcerea aia frumoasă, calmă, clădită din valori, nu din PR ieftin și influencereală mizerabilă. Dar există memorie. Și există inimă. Emeric Ienei a plecat așa cum a trăit: fără să ceară nimic. Noi suntem cei care îi datorăm tot.
Și poate că, într-o redacție, într-un stadion, într-o minte de copil care visează să dea o pasă perfectă, liniștea lui încă se aude. E acolo. În aer. În fibra fotbalului românesc. În felul în care vrem, în ciuda zgomotului, să credem că se poate juca frumos, curat, cu noblețe.
Astăzi, România fotbalistică nu pierde doar un tehnician. Pierde un ton al ei. Pierde un fel de a fi. Dar pentru cei care au ochi să vadă și urechi să audă, Emeric Ienei rămâne nu doar în istorie, ci în conștiință.
Pentru că adevărata performanță nu e trofeul. E amprenta.
{{text}}