După mai bine de două decenii, baschetul în fotoliu rulant renaște grație unei comunități unite: „Suntem prieteni extraordinari”

Cu o istorie de peste 20 de ani, baschetul în fotoliu rulant a renăscut în ultimii ani, ducând la niște dueluri crâncene și spectaculoase, dar, dincolo de asta, la consolidarea unei comunități unite de prietenii trainice.

La finalul acestei săptămâni, Sibiul a fost gazda primei etape a Campionatului Național de Baschet în Fotoliu Rulant. Pe parcursul weekend-ului, în Sala Transilvania, s-au disputat 12 meciuri, câștigătoarea rundei fiind CSM Corona Brașov, forța dominantă a acestei discipline.

Cum a început baschetul paralimpic în România: „I-am întâmpinat cu scaune de stradă. Râdeau de noi”

Dincolo de jocuri, evenimentul a fost o bună oportunitate pentru ca membrii celor 7 echipe să își amintească de începuturile baschetului în fotoliu rulant în România, mulți dintre ei jucând un rol semnificativ în dezvoltarea sportului paralimpic.

Pionierii acestei discipline provin din Arad, acolo unde, în urmă cu mai bine de 20 de ani, Gabriel-Ovidiu Dronca, alături de alți colaboratori, a înființat prima echipă de baschet în fotoliu rulant.

Mai târziu, prin 2003, 2004, arădenii au fost invitați la Brașov, acolo unde apăruse un grup entuziast de practicanți ai sportului.

„Țin minte că aveau niște scaune de baschet, adevăratele scaune de baschet, iar noi i-am întâmpinat cu scaune de stradă. Ne făceam noi tactica «să vezi ce-i facem pe viteză». Efectiv, în 2 jucători, râdeau de noi. A fost ceva de domeniul SF-ului”, și-a amintit, cu nostalgie, Petru Pungă, căpitanul Coronei Brașov, într-un interviu pentru GSP.ro.

„Atunci m-am îndrăgostit de sportul acesta. Până atunci jucam doar tenis de masă. Văzând baschetul, cât de frumos și tehnic este, am căutat oameni și mi-am făcut echipă la Brașov”, a continuat liderul galben-albaștrilor.

Comunitatea baschetului adaptat e unită de niște povești dureroase: „Puterea nu stă în picioare, ci în inimă”

În paralel, la Cluj-Napoca, americanul John McDaniels a înființat ACS Paralimpic Salvia 2000, una din cele mai vechi organizații sportive pentru persoane cu dizabilități. În 2012, după întoarcerea lui McDaniels în Statele Unite ale Americii, Bianca Vescan, fostă jucătoare profesionistă de baschet, și-a asumat responsabilitatea antrenării echipei de baschet a clubului clujean.

„În 2008, în cadrul Facultății de Educație Fizică și Sport, a trebuit să fac un referat despre sportul paralimpic. Așa am ajuns să îi cunosc pe cei de la Salvia și am fost impresionată de poveștile lor”, a mărturisit Vescan.

„Trei dintre ei au crescut într-un orfelinat. Învățătoarea lor a fost ca o mamă pentru ei și încă merg și o colindă. Au făcut o școală profesională în Jucu și au reușit să își creeze un rost și un scop. Sunt niște luptători și învingători. Lumea nu realizează că sunt niște povești triste în spatele multora dintre ei”, a adăugat antrenoarea din prezent a echipei de baschet Salvia Cluj-Napoca.

Multora dintre cei care au jucat pe parchetul Sălii Transilvania viața li s-a schimbat în câteva clipe. Unii au trecut prin accidente feroviare sau rutiere, alții au căzut de la înălțime sau au suferit traumatisme la plonjonul în apă, unii s-au accidentat la muncă, iar alții s-au născut cu poliomelită, spina bifidă sau alte afecțiuni. Unul dintre baschetbaliștii prezenți la Sibiu suferă de paraplegie, în urma unui glonț încasat în 1989, la Revoluție.

Aflați în fața unor diagnostice precum paraplegie, tetrapareză spastică, leziune medulară sau sindromul de „coadă de cal” și trecând prin diverse amputații, jucătorii celor 7 echipe au găsit sens și scop în sport.

Mulți dintre ei sunt campioni naționali și la alte sporturi paralimpice: tenis, baschet, fotbal, tenis de masă, etc. „Fotoliul rulant nu m-a legat de pământ - m-a învățat să zbor altfel. Puterea nu stă în picioare, ci în inimă — iar inima mea nu renunță niciodată", a afirmat Doina Părăian, multiplă campioană la tenis de masă, atletism și powerlifting și componenta echipei Salvia 2000 Cluj-Napoca.

„Îmi place foarte mult pentru că își spun poveștile astea dureroase, de foarte multe ori, chiar cu haz. Au învățat să treacă peste ele și au început să le dea deoparte, să nu mai fie pentru ei un impediment”, spune, cu admirație, Răzvan Angheluță, antrenorul Coronei Brașov și al naționalei României. „Au această calitate de a nu se da bătuți. Își doresc să meargă mai departe”, continuă el.

Infrastructura, un impediment în dezvoltarea baschetului în fotoliu rulant: „Scaunele costă 4000-5000 de euro”

Bianca Vescan vorbește despre problemele de infrastructură, despre faptul că în Cluj se găsesc foarte greu săli și că uneori se antrenează în niște săli foarte mici, după care merg și concurează pe terenuri omologate. Problemele de infrastructură reprezintă motivul pentru care baschetul în fotoliu rulant nu a avut continuitate.

„Nu se găseau săli, nu aveam acces, nu ni se acordau sălile pentru antrenamente. În plus, scaunele sunt foarte scumpe. Scaunele în care ați văzut că jucăm costă peste 4000-5000 de euro”, explică Pungă.

În 2022, după un duel între echipa din Sibiu și cea din Brașov, baschetul adaptat a fost revitalizat și de-atunci se organizează constant competiții. Antrenamentele nu sunt ușoare, ci presupun mult efort și o condiție fizică impecabilă.

„În vară, fac bășici în palme. Trag de cercuri foarte mult și sunt epuizați. Oricum, până când nu te așezi într-un scaun să joci, nu poți să realizezi efortul care se depune. Eu m-am așezat și de fiecare dată plec cu bășici acasă. E foarte greu. În principiu, încercăm și tactică, dar și să-i ținem pregătiți fizic în timpul sezonului”, spune Angheluță.

Meciurile sunt spectaculoase, competitivitatea este la un nivel ridicat, iar tactica joacă un rol important atât în atac, cât și în apărare. În cele 12 jocuri de la Sibiu, au existat destule momente de tensiune, cele mai intense faze fiind acelea în care jucătorii cad de pe scaun sau se răstoarnă cu tot cu scaun.

„Libertatea nu se măsoară în metri parcurși, ci în curajul de a continua când totul pare pierdut”

Cu toate acestea, fair-play-ul rămâne una dintre caracteristicile de bază ale meciurilor de baschet paralimpic. Jucătorii se cunosc de ani de zile, sunt prieteni și se bucură de fiecare dată să se vadă.

„Nu este un sport tocmai ușor baschetul, e un sport mai dur și în teren simțim adrenalina. Dar, în afara lui, suntem prieteni extraordinari. Ne vizităm unii pe alții și suntem o adevărată familie, să știți”, dezvăluie Pungă, care este alintat „Gix” de familie și de prietenii săi cei mai buni.

„E o comunitate foarte mică, restrânsă și foarte, foarte unită. Indiferent în ce sală ne întâlnim, ne îmbrățișăm, ne salutăm, suntem rivali pe teren, ieșim de pe teren și bem o bere, ca să zic așa pe românește”, confirmă Angheluță, antrenorul său.

În ultima zi a turneului, odată ce majoritatea partidelor este încheiată și clasamentul este stabilit, baschetbaliști din 4-5 echipe se adună pe marginea terenului și, vreme de aproape o oră, formează un cerc, povestesc, râd și se îmbrățișează.

Cu ocazia zilei sale de naștere, una dintre jucătoarele Clujului primește un buchet de flori de la un băiat de 11 ani, cel mai tânăr membru al echipei din Sibiu. Mai târziu, așa cum spunea antrenorul naționalei, poveștile continuă la o bere, într-un bar situat lângă Sala Transilvania.

Am învățat că direcția contează mai mult decât forma pașilor. Că puterea nu stă în mușchi, ci în minte. Că libertatea nu se măsoară în metri parcurși, ci în curajul de a continua când totul pare pierdut



- Sorin Para, jucător la CSM Corona Brașov