Alex Tocilescu, 48 de ani, a copilărit la București și a ținut cu Sportul. Apoi, familia a emigrat în Germania, a ajuns la Frankfurt, așa că a ținut cu Eintracht Frankfurt, care avea echipă bună la începutul anilor 1990.
Juca și Okocha acolo. Din păcate pentru el, Alex a prins deceniul de aur al fotbalului românesc în Germania, dar nu e ca și cum nu l-ar fi văzut pe Hagi și nu știe ce a însemnat acesta.
De altfel, scriitorul e de părere că dacă se ținea strada de strigătul ei din 1994 - Hagi, președinte! -, n-ar fi fost acesta chiar cel mai rău lucru care ni s-ar fi putut întâmpla. Iată povestea.
– Alex Tocilescu, marele nostru publicitar și scriitor și așa mai departe. Cu două cuvinte te deranjez: Sportul Studențesc. Ce înseamnă ele pentru dumneata?
– Prietenii mei Alin și Alex, totodată vecini de bloc, erau nepoții sau altcumva rude cu Mac Popescu, președintele Sportului Studențesc. Cumva logic, am început să mergem la meciurile Sportului cu tatăl lor, Cristian; să fi tot avut vreo 7-8 ani, cred. Ulterior, am mers și fără Cristian, că Regia nu era prea departe de Piața Victoriei, unde stăteam noi.
Și na, ne-am și m-am îndrăgostit de echipa aia, de Coraș, de Țârlea, de Stănici; erau și buni la vremea aia – adică prin 1985-1986, făceau meciuri frumoase, din care îmi amintesc cel mai bine un 5-1 cu Flacăra Moreni și un 6-1 cu ASA Târgu Mureș, în anul în care oricum toată lumea o snopea în bătaie pe ASA. Ba chiar în 1987 am fost de unul singur la un meci din Cupa UEFA, un 1-0 cu GKS Katowice, la care am intrat gratis că m-am strecurat prin gard. Iar stadionul din Regie e locul în care am învățat o groază de înjurături, că asta părea să fie principala preocupare a suporterilor, să stea în spatele porții adverse și să-i spună tot meciul portarului oaspeților chestii nu foarte drăguțe despre mama lui.
– Alex Tocilescu, îți mai zic două cuvinte: Eintracht Frankfurt. Care a fost treaba cu tinerețea ta printre teutoni, ca să zicem așa?
– În 1989 am emigrat în Germania, la Frankfurt. Și ca să leg prietenii cu alți copii, am făcut ce se face-n situații de-astea: m-am dus la meciurile lui Eintracht. Care pe la începutul anilor 1990 avea o super-echipă, cu jucători de națională, Uwe Bein, Uli Stein, Andreas Moeller, și doi străini pe care-i iubea tot orașul, Tony Yeboah și Jay Jay Okocha. Emoțiile erau mult mai mari decât la Sportul, pentru că vreo doi ani la rând Eintracht a jucat pentru titlu, pe care în al doilea an (parcă) l-a pierdut în ultima etapă și a fost jale și a plâns tot orașul; știu că am fost în piața centrală, Roemerplatz, unde meciul a fost transmis pe un ecran uriaș, și după ce au pierdut sau au făcut egal cu Hansa Rostock, parcă, din boxe a duduit Show Must Go On al lui Queen, și mai și murise Freddie Mercury destul de recent. Nu-mi amintesc să fi plâns, dar probabil că am făcut-o.
– Și deloc în ultimul rând încă un cuvânt, ca să nu mergi niciodată singur: Liverpool.
– Prin anii 1980 am găsit la gunoi o broșură despre Marea Britanie, probabil editată de Ambasada Marii Britanii, și acolo erau chestii despre Regină și Beatles și Liverpool și am fost foarte impresionat și evident că am început să țin cu ei, mai ales că n-aveam la momentul ăla vreo altă echipă favorită din Europa. Și pentru că sunt un om statornic, am rămas cu dragostea asta până-n ziua de azi, că ce să și fac.
– Alex Tocilescu, tu cum ai fost conectat la fotbalul românesc din anii 1990, cei mai buni ani din istorie pentru echipa națională de fotbal? Pe unde te-au prins nopțile magice de la Italia ’90, nopțile visului american, bucuriile de la Coupe du Monde 1998 sau Euro 2000 (am bătut Anglia, cu 3-2, a marcat Ganea din penalty în ultimele minute). Ai strigat și tu pe stradă: Hagi – președinte!? Sau ce ai făcut? Hai, zi tu ce ai făcut.
– N-am făcut nimic, că locuiam în Germania, acolo nopțile erau magice pentru nemți și pentru croați, că ăștia ieșeau în stradă. Eu n-aveam cum să ies, ar fi fost și aiurea să vezi un român agitând steagul prin Frankfurt, singur, în miez de noapte. Dar după meciurile alea glorioase vorbeam cu amicul Alin la telefon – era scump! – după care el zicea „gata, plec la Universitate” sau, și asta n-am înțeles-o niciodată, „la ambasadă”. De ce să mergi la ambasada Americii sau a Columbiei să țipi la ei că i-ai bătut? Oricum nu era nimeni acolo!
– Chiar: crezi că era o idee bună să-l avem președinte pe Gică Hagi? L-am avut pe Iohannis până mai an, Hagi ce cusur avea?
– Hagi n-avea nici un cusur, ar fi fost probabil cel mai harnic președinte al României din toate timpurile. Încă n-a fost să fie, dar nu-i timpul pierdut.
– Ai practicat sport? Și dacă da, care? Și cu ce rezultate? Și dacă nu, de ce?
– Am jucat fotbal în curte și cam atât. Prin 1987 sau 1988 am fost cu Alin să dăm teste la juniorii de la Sportul, dar nu ne-au luat pe nici unul, chit că el chiar era un portar foarte bun. Pierderea lor, nu a noastră.
– În ziua de azi mai urmărești meciuri din campionatul României? Dar din Bundesliga? De ce le merge nemților un pic mai bine (fără să mai fie nici dânșii ce erau cândva)?
– Am fost recent la un meci pe Rapid, cu Hermannstadt: atmosferă frumoasă, joc slab. La Bundesliga nu mă uit, că de câte ori mă uit la un meci al lui Eintracht, pierd, așa că-i las să câștige și urmăresc doar rezultatul pe Livescore. Și normal că nemților le merge mai bine, că au bani, au structuri, se investește în echipele de tineret – plus că acolo fotbalul chiar e un sport național, adică toată lumea îl practică în cluburi mai mici sau mai mari. La noi pare că mai există doar pentru că un bogătan sau un primar are chef să țină în viață un club.
– Ce sportivi ți-au plăcut ție de-a lungul vastei tale experiențe de viață – și de-ai noștri, și de pe la alții. Ai avut și dumneata, cum s-ar zice, idoli ridicați din arene?
– De la noi, Hagi. Nu poți să fii din generația mea și să nu zici Hagi. De la alții, Steven Gerrard, nu doar pentru că era la Liverpool, ci pentru că își dădea sufletul pe teren, combinația perfectă de muncă și talent, și Fabio Cannavaro, care la mondialele din 2006 a fost pe bună dreptate cel mai bun jucător; cred că a fost singura dată când te uitai la meciuri ca să vezi un apărător, avea tot ce-i trebuie, viteză, inteligență, poziționare. Pentru mine el, nu Zidane, a fost cel mai bun jucător al turneului. Cred că n-am văzut niciodată un jucător mai în formă decât Cannavaro în 2006.
– Zi-mi un copy bun pentru sportul românesc la zi. Cum e dânsul?
– Pentru un produs prost nu prea are rost să dai un copy bun. Și nu e vina sportivilor, e vina tuturor federațiilor și comitetelor din România care există degeaba, maldăre întregi de oameni incompetenți puși să conducă chestii pe care nu le înțeleg și de care nu le pasă. Dacă în alte părți succesul e un rezultat al unei structuri, la noi e rezultatul norocului și al talentului individual.
– Ești cunoscut în lumea virtuală și pentru dialogurile imaginare cu faimoasele tale pisici. Ce sport le recomanzi iubitorilor de pisici? Ce se poate face în proximitatea felinelor? Și, desigur, cu cine par să țină pisicile dumitale?
– Probabil că singurul sport care se poate practica cu pisicile e un fel de pescuit – adică am o undiță pentru pisici, un băț de plastic cu o sfoară legată de el, și agit sfoara prin casă și pisicile fug după ea. Uneori, că alteori n-au chef și numa’ se uită plictisite cum dau eu din sfoara aia.
– Pe la voi prin casă, tu fiind fiul marelui nostru regizor cu același nume, s-au perindat pesemne de-a lungul anilor numeroase personalități din lumea artistică. Ce ne poți deconspira din pasiunile sportive ale îndrăgiților de altădată? Se dezbăteau aspecte cu privire la sport sau nu intra pe lista preocupărilor? Fii om și detaliază, te rog.
– Nu prea se vorbea despre sport, erau totuși oameni serioși, cu preocupări serioase, mai curând se discuta o noapte întreagă despre ultimul album Rolling Stones sau despre cum să faci maioneza fără s-o tai decât despre ce-a mai zis Răducioiu.
{{text}}