Craiova, locul unde liniștea e dușman

Am urmărit întreaga conferință de presă susținută de Mihai Rotaru și Mario Felgueiras și s-a confirmat pentru a nu știu câta oară că la Universitatea trebuie să arzi ca antrenor precum Făt-Frumos, în 10-11 luni cât alții în 3 ani.

Mirel Rădoi a plecat de la Universitatea Craiova într-o perioadă care părea, pentru prima dată după ani de confuzie, aproape de echilibru. Echilibru în joc, în vestiar, în rezultate. Și totuși, exact când lucrurile se așezau, antrenorul care adusese cel mai bun parcurs european al oltenilor din ultimele patru decenii spune că e epuizat emoțional.

Serios, Mirel? Epuizat când ești pe val, când ai echipă, când publicul te respectă? E greu de crezut că un om format în fotbalul marilor presiuni, cu pumni în geamuri și capete sparte pe teren, călit în vestiarele naționalei, trecut prin tăvălugul mediatic al selecționerului, cedează tocmai acum. Adevărul pare altul. Nu e despre emoții, ci despre raporturi de putere.

Rotaru, patronul care vrea să mute soarele

În conferința de presă, Mihai Rotaru a fost o combinație ciudată de calm și exasperare. Un om care simte că are o jucărie frumoasă, dar care nu mai știe cum s-o facă să cânte.

A spus-o deschis: „La Craiova nu va fi niciodată liniște. Eu m-am săturat, vreau titlu!”. Asta e esența. Rotaru nu mai are răbdare, nu mai vrea proiecte, vrea trofeu, acum, repede, indiferent cine cade pe drum. În spatele discursului politicos despre tristețe și recunoștință se simte presiunea constantă, aerul greu dintr-un club care trăiește doar din dorință, nu din planificare.

Rotaru e convins că doar focul poate purifica echipa. Doar că, de atâta foc, riscăm să nu mai rămână nimic de purificat.

Vestiarul, linia invizibilă

De multe ori, adevărul se ascunde acolo unde camerele nu intră. Rădoi n-a fost genul de antrenor care să accepte jumătăți de măsură, iar Craiova e un club în care influențele curg din toate părțile: jucători protejați, lideri de vestiar care știu să vorbească cu patronul, mici alianțe care se nasc și se destramă după fiecare rezultat.

„Epuizarea emoțională” e, probabil, un mod decent de a spune nu mai pot lupta cu atmosfera asta. Și dacă e așa, e de respectat că a plecat. Dar e trist că a trebuit să o facă.

O echipă cu inimă, dar fără pace

Craiova e, de ani de zile, un paradox: cea mai iubită echipă din provincie, cu un public care ar putea umple un stadion doar din dor, dar și cea mai instabilă din prima ligă. Acolo unde alții își construiesc identitatea în tăcere, la Craiova totul se trăiește pe viu, la maximum, în văzul lumii.

Și v-o spun ca om născut și crescut pe „Centralul” din Bănie. „La Craiova nu va fi niciodată liniște”, a spus Rotaru. E, probabil, cea mai sinceră frază a carierei sale. Dar e și cea mai grea condamnare. Pentru că fără un pic de liniște, n-ai cum să clădești nimic durabil.

Rotaru promite un antrenor străin, un alt profil, o altă abordare. Dar până la urmă, indiferent de naționalitate, problema e tot la rădăcină: la modul în care clubul înțelege ideea de „proiect”. Craiova nu are nevoie de un magician, ci de un arhitect. De cineva care să construiască, nu doar să cârpească.

Deocamdată, echipa rămâne cu același blestem: prea aproape de măreție, dar niciodată suficient de calmă ca s-o atingă. Mirel Rădoi a plecat. Rotaru rămâne. Craiova merge mai departe.

Dar sentimentul e același, că undeva, în toată pasiunea asta, lipsește ceva esențial: pacea de a construi. Și poate că, până la urmă, tocmai din lipsa liniștii se naște mitul acestei echipe. Craiova nu trăiește ca să fie fericită, trăiește ca să ardă.