România nu e de vină, doar arbitrajul

Faptul că Mircea Lucescu dă vina de 50 de ani pe arbitraje, chiar și-n meciuri cu Barcelona, nu e de mirare, mai rău este că jucătorii au început cu aceeași placă, pentru a-și acoperi incompetența.

Nu există ceva mai ridicol decât România care pierde cu 3-1, într-un meci în care Bosnia a făcut exact cât trebuia pentru a-și lua punctele, iar noi ieșim din nou, programatic, cu textul învățat pe de rost, predat o viață de Mircea Lucescu.

Care text? Acela că „am fost mai buni”, că „am controlat jocul”, că „nu meritam”, că un arbitru englez, Michael Oliver, venit parcă special să ne saboteze destinul, „a interpretat total diferit jocul”, în timp ce noi, bieții martiri ai fotbalului balcanic, ne-am trezit cu o ureche tăiată, cu un jucător eliminat „nedrept”, cu două faze tratate „diferit” și cu un soare cosmic care se aliniază întotdeauna împotriva noastră.

Jucăm o repriză, apoi uităm fotbalul

Diferența tristă, și aici apare tragedia reală, e că toate aceste justificări vin de la Mircea, nu de la un selecționer tânăr care tremură în fața camerelor. Vin de la un om care a văzut destule meciuri cât să știe că, atunci când pierzi cu 3-1, când ești călcat în picioare fizic și psihic după pauză, când adversarul îți dă trei goluri din determinare și luciditate, nu poți ieși să explici faraonic că tu ai fost net superior, că ei au avut doar o repriză, că „două centrări și un șut extraordinar ne-au adus în această situație”.

Asta e retorica anilor ’90, ba chiar a anilor ’80, când nu se vedeau meciurile la TV, retorica deflecției, retorica „nu ne-au lăsat”, pe care România o îmbracă în fiecare generație și o transmite mai departe ca pe o moștenire genetică. De ce nu discutăm bărbătește despre cum am arătat în partea a doua? Nu vă sună cunoscut meciul cu Cipru?

Cobra Kai sau Karate Drăguș

Și se vede. Se vede în felul în care Drăguș, băiat talentat, muncitor, dar cu o doză de inconștiență pe care o vezi uneori la fotbaliștii care cred că pot dovedi totul într-o secundă, intră într-un procedeu de karate de parcă era pe tatami sau la filmările pentru un nou sezon Cobra Kai, nu pe gazon, fără niciun control, transformând o fază latentă într-un roșu pe care doar orbirea intenționată a staff-ului nostru îl poate nega.

Se vede în felul în care Ianis, care n-a produs nimic în repriza a doua, nimic care să justifice aura și așteptările, iese totuși cu solemnitatea unui judecător de tribunal sportiv și îi explică arbitrului că, „la nivelul acesta, fazele trebuie tratate la fel”, ca și cum problema României ar fi fost lipsa de simetrie a fluierului, nu prăbușirea psihică după pauză. E băiat deștept, poate să devină magistrat, mai ales în România. Sau a uitat Ianis cum am primit penalty la Euro, cu Slovacia?

A continuat și Mihăilă...

Se vede în felul în care Mihăilă recită aceeași poezie, că „meciul s-a rupt”, „nu ne-a ajutat soarta”, „știam miza”, „trebuia în prima repriză”, totul cu aerul unui om convins că România e un personaj tragic al unui roman rusesc, nu o echipă de fotbal care a încetat să conteze în repriza a doua, exact în minutul în care Bosnia a ridicat tonul, a intrat tare, a arătat că fotbalul se joacă și la corp, nu doar la posesie și planșă tacticizată. Și e păcat de Mihăilă, de viteza lui, de determinarea din prima repriză.

Și da, ironia supremă e că bosniacii, care au dat trei goluri, nu au avut nevoie de VAR, nici de arbitru, nici de scandări, nici să arate urechi tăiate ca să explice victoria. Ei au făcut ceva ce noi nu mai facem de mult: au jucat fotbal fără alibiuri.

Nea Mircea, nu e cam mult?

Și atunci, când Mircea, marele Mircea, Mircea Vodă, președintele Mircea, domnul de nedemis, de neatins, Veșnicia Sa Mircea, vine și spune calm, cu acea siguranță care i-a fost cândva armă, că „în ambele partide am fost net superiori”, că „nu meritam să pierdem”, că „Bosnia nu a avut niciun șut”, că doar două centrări și un șut au decis partida, îți vine să-l întrebi, fără răutate, dar cu luciditate: unde se rupe filmul?

În ce lume trăim noi, încât un 3-1 merită reinterpretat până devine o victorie morală? De ce insistăm să transformăm fiecare campanie într-o epopee a nedreptății și fiecare eșec într-o piesă de teatru în care vinovații sunt în afara gazonului?

Asta e moștenirea: nu fotbalul, ci scuza. Nu analiza, ci complotul. Nu responsabilitatea, ci lamentările astea de 2 lei și 44 de bani. Și cu mentalitatea asta mergem în baraj. Cu aceeași placă. Aceeași poveste. Aceeași voce tremurată care spune „nu meritam”. Dar adevărul, oricât doare, e unul singur: nu Bosnia ne-a învins. Ne-am învins noi, încă o dată, în fiecare declarație în care ne-am scos din ecuație. De mentalitatea mică și de faptul că nu ne ajută arbitrajele!